Lucian Boia: Intelectualitatea interbelică în faţa capcanelor istoriei

Vorbiţi de idealism, îndrăzneală, de tentaţia extremelor ca embleme ale ofensivei tinerilor intelectuali la începutul anilor ’30. Care este weltanshauung-ul lor? Au un proiect pentru România?
Ei vor să se prezinte ca o generaţie cu totul diferită de generaţiile precedente. Identificăm aici şi un semn al entuziasmului lor tineresc, un anume teribilism al vârstei, o dorinţă de a arăta ca reprezentând o etapă cu totul nouă în cultura română. Este impresionantă această infuzie de tinereţe la începutul anilor ’30, ceva ce se petrece brusc, reunind personalităţi care îşi dau măsura foarte devreme, la 22, 23 de ani. Pentru a descrie spiritul acestei generaţii, Eliade îi numeşte „huligani“, tineri care înţeleg să nu mai respecte normele existente şi care vin cu o nouă viziune asupra lumii, cu o nouă morală publică, mult mai liberă, mult mai îndrăzneaţă. Nu doar literatura era în discuţie, ci destinul însuşi al românilor. România trebuia să devină alta. Este o refacere a lumii, cel puţin în plan intelectual. „Huliganismul“ se leagă de schimbarea la faţă a României. Răsturnăm lumea, o facem mai bună decât cea care a fost. Însă aceasta este primejdia utopiei: când vrei să faci o lume mai bună, de obicei, iese o lume mai rea.

Este „schimbarea la faţă a României“ numitorul comun, laitmotivul acestei generaţii?
Este clar că ei vor altceva. Şi chiar când se separă apele, unii se îndreaptă spre extrema dreaptă, iar alţii spre extrema stângă. Dar şi unii, şi alţii, chiar dacă o parte ajung legionari sau apropiaţi de legionarism, comunişti sau apropiaţi de comunism, vor o altă Românie. O Românie transfigurată. Există o stare generalizată de insatisfacţie, care ţine de idealismul vârstei, de insuficienţele României în epocă, dar şi de locul lor propriu-zis în societate. Sunt tineri care se simt marginalizaţi. Simt, pe de o parte, că au foarte multe de spus, că au o foarte mare valoare intelectuală, dar, pe de altă parte, simt că valoarea nu le este recunoscută, iar ce au ei de spus nu este auzit.

 

Cum se acomodează noua generaţie cu o Românie structural diferită de Vechiul Regat, cu o Românie multiculturală?
Unii se împacă foarte bine cu România multiculturală, dar asta este stânga democratică şi, cu cât mergem mai spre stânga, cu atât se acomodează mai bine. Totul, pe fondul ascensiunii minoritarilor în formaţiunile de stânga. La comunişti, spre exemplu, evreii şi ungurii sunt împreună chiar mai numeroşi decât românii. În schimb, cei care privesc din cealaltă parte a spectrului ideologic nu se acomodează cu România multiculturală. Pentru ei, România este insuficient de românească. Există un complex românesc faţă de ponderea mare a străinilor, mai ales faţă de cei din provinciile recent alipite României, unde reprezentaseră populaţiile dominante: ungurii şi germanii în Transilvania, ruşii şi ucrainenii în Basarabia. Or, acum, aceştia îşi pierd supremaţia politică, dar îşi păstrează încă un ascendent prin condiţia lor economică şi socială. Oraşele din Bucovina, Transilvania şi Basarabia continuă să fie, în mare măsură, neromâneşti. Românii sunt minoritari la oraşe. Ei continuă să reprezinte majoritatea ţărănească, în timp ce ceilalţi reprezintă majoritatea citadină. Era o situaţie de natură să îi complexeze pe români. În plus, o bună parte din bogăţia ţării rămâne concentrată în mâinile acestor minoritari. Este o acuzaţie frecvent adusă evreilor, nu doar celor din noile provincii, dar şi celor din Moldova, unde ponderea lor este însemnată (sigur, exagerată în imaginar, în mitologia politică a timpului), în sectorul bancar şi comercial. Şi atunci, o Românie care să devină cu adevărat românească - în care românii să reprezinte elementul dominant în toate sectoarele cheie - devine proiectul celor de dreapta şi de extrema dreaptă.

Nu este un paradox aici? Spuneaţi că generaţia anilor ’30 este eliberată de complexele specifice unei culturi marginale. Dar, totuşi, ei suferă de un complex al minorităţilor, se simt ameninţaţi de ceea ce era perceput ca fiind o tiranie a minorităţilor.
Pe de o parte, este o generaţie eliberată de complexe intelectuale şi culturale. Este singura generaţie care a depăşit complexele prezente în cultura românească timp de un secol şi mai bine, odată cu începuturile modernizării. Societatea românească a trebuit inevitabil să imite modelul occidental. Atunci, în mod obiectiv, românii s-au aflat într-o situaţie de inferioritate, de dependenţă faţă de cultura occidentală. În bună măsură au fost imitatori. Nici nu puteau să nu fie. Or, acum, în anii ’30, deja cultura română ajunsese la maturitate şi tinerii se simt în aceeaşi măsură foarte români şi foarte europeni. Se simt eliberaţi de complexe culturale şi perfect încadraţi în civilizaţia modernă. Nu se mai simt în postura de „învăţăcei“, ci egali cu oricine. Sunt şi impregnaţi de ideologie românească, chiar în forme extreme, dar în acelaşi timp pot să fie şi cosmopoliţi. Este cazul lui Mircea Eliade, un exponent perfect al ideologiei românismului, dar şi un perfect cosmopolit. Şi nu este singurul.

Pe de altă parte, în ceea ce priveşte relaţia cu minoritarii, sigur, astăzi gândim altfel. Nu este „corect politic“ să gândim în termenii anilor ’30. Dar generaţia de atunci gândea în termenii clasici ai ideologiei naţionale, în logica inventării naţiunii. Iar aceasta presupune, impune o anumită coeziune lingvistică, culturală, ideologică. Deci, o naţiune, de felul ei, trebuie să fie coerentă şi unitară, pentru că altfel nu mai este naţiune, în sensul deplin al termenului. Asta este ideologia naţională fabricată pe parcursul secolului XIX şi cu prelungire în secolul XX. Putem să spunem că ne place sau nu ne place. Iar dacă ne place definiţia clasică a naţiunii, atunci naţiunea română trebuie să fie o naţiune a românilor, nu o naţiune combinată cu tot felul de minorităţi care se întâmplă să domine chiar anumite sectoare. Un exemplu foarte bun sau mai puţin bun, în acest sens, depinde cum vrem să ne raportăm, este, desigur, Franţa. Franţa oferă un model de naţiune politică, spre deosebire de modelul etnic german, unde german eşti fiindcă te-ai născut german. În Franţa, principiul este că vrei să devii francez, nu că te-ai născut francez. Este o comunitate a cetăţenilor. Dar Franţa s-a uniformizat teribil din punct de vedere cultural şi lingvistic. În timpul Revoluţiei Franceze, Franţa era un mozaic de limbi şi de culturi. Însă, în câteva generaţii, s-a petrecut o deplină, o perfectă uniformizare etnică, lingvistică şi culturală. În Franţa nu mai există în mod oficial minorităţi. Şi românii anilor ’30 şi-ar fi dorit o Românie în care să nu mai existe minorităţi. Doar că nu aveau forţa pe care au avut-o francezii. Franţa a fost o ţară foarte puternică prin prestigiul său cultural, prin sistemul foarte centralizat, reuşind să-şi francizeze pe deplin o societate care iniţial era mult mai pestriţă. Or, sigur că acesta ar fi fost idealul românesc. Acesta a fost şi idealul unguresc în timpul Ungariei Mari. Şi Ungaria Mare are în vedere tot modelul naţional francez. Ideea era ca toţi să devină cetăţeni fideli ai statului şi naţiunii ungare. Asta este logica naţiunii. Naţiunea este bună şi rea în acelaşi timp, depinde cum o priveşti, cu tot ceea ce a adus fertil în istorie, dar şi cu toate exagerările, mergând până la genocid. Nu trebuie să o privim doar în alb sau în negru. Astfel că, din punctul de vedere al logicii naţionale, intelectualii care pledau în anii ’30 pentru o românizare a României nu făceau decât să aplice până la capăt idealul naţional.

De unde fascinaţia pentru satul românesc?
Fascinaţia porneşte tot de la ideologia românismului, de la ceea ce se consideră a fi pur românesc. A existat această opoziţie reală (dar, desigur, exacerbată în imaginar) între satul românesc, puritatea românească a satului şi cosmopolitismul oraşelor. În carte, l-am citat pe Mircea Vulcănescu cu un articol uluitor, intitulat Cele două Românii, în care spune, nici mai mult, nici mai puţin, că, dacă te plimbi prin oraşele României, nu auzi nicio boabă româneşte. Sigur, în unele oraşe din Transilvania sau Basarabia, putea să fie adevărat sau aproape adevărat. Dar el se referă şi la Moldova şi la Muntenia. Este clar că Vulcănescu merge mult prea departe. Inclusiv datele statistice pe care le foloseşte sunt exagerate. Pentru un economist şi un statistician ca Mircea Vulcănescu este de-a dreptul bizar. Dar este reprezentativ faptul că, şi în cazul său, ideologia ajunsese să domine studiul rece, obiectiv al faptelor şi realităţilor. Pentru Mircea Vulcănescu, satul românesc era sfânt. Nu putea concepe o Românie adevărată fără sat. În perioada interbelică, mitologia ţăranului român se exacerbează tocmai prin faptul că prin provinciile alipite creşte foarte mult numărul străinilor şi mai ales categoria oraşelor care nu sunt „româneşti“. Şi, în acest context, vedem o ridicare în imaginar, o idealizare a satului. După aceea va veni ideologia comunistă, care va contrazice complet viziunea ţăranească, bucolică, plasând în centrul lumii sale oraşul, industria, proletarul.

 

De ce au fost intelectuali de talia lui Eliade sau Cioran seduşi de utopia legionară?
Ei sunt în primul rând români naţionalişti. În epocă, era justificat să fii. Acum gândim în alţi termeni, dar haideţi să încercăm să percepem realitatea prin reperele de atunci. Ei au fost atraşi de puritatea proiectului naţional pe care au găsit-o în mişcarea legionară. Pe de altă parte, intelectualii tineri, mai ales când contextul îi împinge, sunt adesea tentaţi de extreme. Să nu ne închipuim că intelectualul, cu atât mai mult intelectualul tânăr, este un om foarte înţelept care judecă şi interpretează cu răceală realităţile acestei lumi şi se orientează perfect în istorie. Nu. Intelectualul, tocmai pentru că trăieşte în lumea ideilor, este tentat de reţete ideologice care sunt adesea construcţii utopice. Sigur, funcţia intelectualului este, în primul rând, o funcţie critică. Nu eşti un adevărat intelectual dacă spui că totul este în regulă în jurul tău. Intelectualul are o privire critică. În mod firesc, intelectualul ar trebui să fie veşnic nemulţumit. În acest sens, el imaginează soluţii de ieşire din starea existentă şi de alcătuire a unei realităţi mai bune. Intelectualul cade foarte uşor în plasa utopiei, în plasa soluţiilor ideale, dar, tocmai pentru că sunt ideale, utopice, sunt şi periculoase. Iar acest lucru se vede în anii ’30 în întreaga Europă, unde intelectualitatea se polarizează, fiind sedusă de extreme. Sunt foarte puţini cei care îşi păstrează sângele rece şi rămân pe linia de mijloc, într-o viziune liberală, democratică. În plus, ne aflăm într-un moment în care nu se ştia încotro se îndreaptă istoria. În anii ’30 exista o învălmăşeală de ideologii, de proiecte, era o perioadă plină de capcane. Şi intelectualii cad în aceste capcane. Cu cât o soluţie este mai radicală, cu cât vrei să schimbi lumea cât mai radical, cu atât îi găseşti pe intelectualii care vor pleda pentru o extremă sau alta. În general, extremismul a fost predicat mai mult de intelectuali decât de proletari sau de ţărani.

 

Cum se explică, în epocă, suprareprezentarea evreilor la stânga? O credinţă autentică în valorile stângii? Sau un calcul strategic?
Este o credinţă autentică, în măsura în care oamenii cred şi ceea ce le convine să creadă. Când îţi convine ceva, ajungi să şi crezi. Asta nu înseamnă că nu crezi sincer. Celor mai mulţi evrei le convenea. În general, în epocă, pentru evrei stânga oferă o perspectivă mult mai convenabilă. Nu o să îi găsim în tabăra românismului, în tabăra dreptei. Ei doreau să fie recunoscuţi ca membri cu drepturi perfect egale în naţiunea română, să nu mai existe discriminări de niciun fel. Şi atunci, mergeau în direcţia stângii, care preconiza o democratizare până la capăt, trecând complet peste distincţiile de ordin etnic şi cultural. Or, cu evreii se întâmplă următorul lucru. Unul ciudat, dar este rezultatul condiţiei lor în societatea românească. Ei sunt, pe de o parte, subreprezentaţi în anumite compartimente ale societăţii şi ajung să fie suprareprezentaţi în alte zone. Ca pondere, intelectualii evrei sunt în număr mult mai mare decât cei români sau oricare altă etnie din România. Ei îşi găsesc locul în sectoarele deja tradiţionale – bănci, comerţ – în profesiunile liberale (avocaţi, jurnalişti, o treime dintre medicii români sunt evrei). Ei sunt oameni perfect integraţi în societatea românească, spre deosebire de unguri. Sunt oameni care vorbesc şi scriu româneşte, care se adresează unui public şi de evrei, dar, în principal, unuia românesc. Ei judecă româneşte. Pe de altă parte, sunt subreprezentaţi în tot ceea ce înseamnă sectoarele statului român. Sunt foarte puţini evrei în armată, în administraţie, magistratură şi foarte puţini profesori universitari. Studenţii evrei (raportaţi la populaţia lor) sunt procentual mai mulţi decât cei români. Însă pe profesorii titulari evrei îi numeri pe degete în corpul universitar românesc. Este un dezechilibru: pe jumătate subreprezentaţi, pe jumătate suprareprezentaţi. Iar cei care denunţă pericolul evreiesc nu văd decât o parte, cea în care ei sunt suprareprezentaţi.

Călinescu, Rebreanu, Sadoveanu, Arghezi, Camil Petrescu vorbesc la superlativ despre sprijinul pe care Carol al II-lea
l-a dat culturii. Ce s-a realizat din proiectul său de „rege al culturii“?
Anii ’30 sunt ani de mare efervescenţă culturală nu datorită lui Carol al II-lea. Însă regele s-a aşezat în fruntea acestui curent. Ambiţia lui a fost să fie un rege al culturii şi cred că a reuşit. Nu caut să îl favorizez pe Carol al II-lea, un rege plin de păcate în viaţa politică, dar, în ceea ce priveşte zona culturală, chiar încercând să caut nod în papură, nu am găsit. Pur şi simplu, l-am găsit impecabil. Rolul său a fost extraordinar în ceea ce priveşte aşezarea simbolică a scriitorului român. Până atunci, statul român nu îşi manifestase vreun interes sau respect deosebit pentru scriitor. Şi nici nu le acordase vreodată un sprijin material. Îi lăsase să se descurce singuri. Cum s-au descurcat, mai bine sau mai rău, şi Eminescu şi Caragiale. Unii trăiau în mizerie, alţii trăiau ceva mai bine, erau recunoscuţi dacă îşi câştigau celebritatea la un moment dat, dar statul nu a făcut nimic pentru ei. Este pentru prima dată când, prin persoana cea mai sus plasată, statul oferă o recunoaştere simbolică de prim ordin scriitorului. Scriitorul devine un personaj esenţial în societatea românească şi în statul român în vremea regelui Carol al II-lea, fără să i se ceară ceva în contrapartidă. Sigur că unii l-au cântat, inclusiv în versuri, precum Arghezi. Dar sunt convins că nu regele a pretins aşa ceva. Îi erau sinceri recunoscători. Paradoxul este că, cercetându-i foarte atent jurnalul, nu se vede că regele ar fi citit ceva, dar a avut o intuiţie culturală formidabilă.

Se uita în fiecare seară la un film, dacă avea vreme se uita chiar la două. Era preocupat de jocul actorilor, dar nu am găsit, ani şi ani de zile, în jurnalul său nici măcar o notiţă de genul „astăzi am citit ceva anume“. El susţine literatura tânără, apărând îndrăzneala scriitorilor tineri acuzaţi, unii, chiar de pornografie. Iar asta s-a văzut la primirea lui Lucian Blaga în Academia Română, când regele a ţinut un discurs criticat de majoritatea academicienilor. El spune: prin tine, Blaga, vreau să aduc o recunoaştere a literaturii tinere din România. Asta i-a indignat pe academicieni. Iorga a plecat furios.

Vedem o serie de intelectuali care se adaptează strategic, în funcţie de cartea câştigătoare. Cum se explică inconsecvenţa lor? Oportunism? Instinct de conservare? Relativitate a valorilor în care ei cred? Lipsă de discernământ ideologic? Lipsă de caracter?
Cred că sunt toate amestecate. Dar dacă ne gândim la universitari, care sunt într-un fel funcţionari ai statului, este greu să te manifeşti împotriva sistemului care te hrăneşte, care te ţine acolo. Acum depinde şi de regim. Sunt unele mai îngăduitoare. Când au venit legionarii la putere, au constituit comisii de revizie şi, potrivit concluziilor lor, foarte mulţi ar fi urmat să fie daţi afară din universitate pe motive politice. Când Antonescu rămâne singur la putere, el spune o frază memorabilă: „Am luat tot raportul şi l-am aruncat la coş. Nu putem să îi tratăm pe universitari în felul ăsta, nu putem să îi dăm afară când ne căşună nouă, pentru că sunt greu înlocuibili. Un universitar reprezintă o

autoritate în domeniul lui şi are dreptul să îşi susţină punctele de vedere, urmând să fie sancţionat când încalcă legile statului“. Antonescu are aici un punct de vedere foarte echilibrat. Pentru oricine se uită pe presa din epocă sau din anii războiului, constată că este suficientă libertate intelectuală, pentru un regim de dictatură şi o situaţie de război. Altfel, dictatura lui Antonescu nu a fost o dictatură prea ideologizată. Sigur, manifesta derapajale epocii (românismul sau antisemitismul), dar, în rest, nu este ideologizată în mod flagrant. Nu exista un control sufocant în cultură sau în viaţa universitară. Nu mai găseşti 4 ani consecutivi în care să apară lucrări fundamentale în materie de critică şi istorie literară. Sunt publicaţi George Călinescu, Şerban Cioculescu, Tudor Vianu, Vladimir Streinu, Eugen Lovinescu. Sunt puncte de vedere foarte diverse, ce asumă o literatură cât mai independentă, detaşată de ideologic.

Cum reacţionează intelectualul în faţa capcanelor istoriei? Distinge mai just? Se orientează mai bine?
Nu. Intelectualul nu distinge mai just. Nu are nicio calitate pentru a distinge mai just decât omul comun. Intelectualul nu gândeşte mai corect decât ceilalţi muritori. Nu se orientează mai bine în mersul evenimentelor, doar fiindcă este intelectual. Faptul că eşti intelectual nu îţi dă o capacitate suplimentară de a înţelege sensul istoriei, de a discerne viitorul sau calea pe care este mai bine să o alegi. S-ar putea chiar ca un om cu mai puţină cultură, dar care are mai mult bun-simţ, să discearnă mai bine mersul lucrurilor decât un mare intelectual care se scaldă în nu ştiu ce utopie.

Interviu cu LUCIAN BOIA, profesor la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti, autor al volumului Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930 şi 1950, realizat de OCTAVIAN MANEA