LUCIAN CROITORU: Masurile de austeritate din 2010-2011 au evitat ca România sa alunece spre un scenariu de tip Grecia.

Interviu Realizat De, Alexandru Lazescu | 14.07.2015

Pe aceeași temă

„Nu e exclus ca, din motive geostrategice, militare sau de altă natură pe care nu mi le imaginez acum, să se grăbească intrarea României în zona euro. Ea se va confrunta, indiferent de motivul neeconomic care o împinge acolo, din nou cu legitățile economice și, mai devreme sau mai târziu, problemele tot vor apărea.“

 

 

Am văzut, legat de cele ce se întâmplă acum în Grecia, că economiști de renume, de la Stiglitz la Krugman și Jeffrey Sachs, au fost de aceeași parte a baricadei cu politicienii radicali de stânga din Syriza și Podemos.

Stiglitz și ceilalți pe care i-ați menționat au opinia care mi se pare în general corectă că, atunci când economia se prăbușește puternic, nu poți să n-o ajuți. Este o învățătură din criza trecută, din 1929-1933. Atunci, de exemplu, băncile centrale au întârziat câțiva ani până să facă ceva. De fapt, nici n-au făcut ele, au făcut guvernele în final. La asta se referă ei când spun că poate austeritatea a fost prea mare. Este o critică implicită la faptul că, de exemplu, Banca Centrală Europeană a făcut până la urmă acest program de relaxări cantitative, dar l-a făcut cu mare întârziere față de celelalte bănci centrale din lume – precum banca Angliei, nu mai vorbesc de banca Japoniei, care începuse încă din anul 2000 acest program. Deci ei au arătat că, dacă economia se prăbușește foarte mult, trebuie să fii pregătit să contrabalansezi această cădere. Dar, pe de altă parte, nu trebuie uitat că, în timp ce teoretic se pot identifica multe soluții, structura de decizie din zona euro și din UE este foarte complicată politic. Sunt mulți actori care participă la decizie în structura Băncii Centrale Europene. Faptul că BCE a venit relativ târziu din punctul de vedere al economiștilor cu aceste măsuri, care după părerea mea erau necesare, se explică prin această structură politică complicată de luare a deciziilor.

 

Stiglitz spune la un moment dat că Syriza este o amenințare față de tot ceea ce proiectul neoliberal a încercat să promoveze în Europa, respectiv suprimarea democrației participative și subordonarea tuturor intereselor elitei financiare și de afaceri.

Problema este dacă publicului i s-a explicat vreodată corect care sunt valorile pentru care votează. După părerea mea, este o problemă de reputație. În timp ce, în Occident, un partid de stânga sau un partid de dreapta are faptele foarte bine corelate cu reputația, în țările mai puțin dezvoltate este o mare ruptură între reputație și conținutul măsurilor politice, economice pe care le iau aceste partide. Publicului ar trebui să i se spună că ceea ce este cu adevărat în favoarea bunăstării generale este o flexibilitate mărită a piețelor. Și acest lucru nu se explică. Cu o reglementare excesivă, creșterea economică nu are cum să se reia de la nivelul foarte jos la care s-a ajuns în 2008. Aceste măsuri sunt în mare parte rezultatul dorinței politicienilor de a arăta publicului că fac ceva în fața unei crize. În ochii publicului este foarte important ca guvernele să acționeze. Aceste lucruri nu sunt explicate corect. În acest fel sunt confiscate valorile liberale, adică se folosește o terminologie destul de bine croită, astfel încât publicul să creadă că, dacă se dă rolul central în conducerea economiei politicienilor, este mai bine decât dacă se dă rolul central în conducerea economiei piețelor.

 

Dar un alt economist de la Harvard, Ricardo Hausmann, spune că Stiglitz face o eroare majoră comparând, ca soluție de abordare a crizei, situația din America cu cea din Grecia. Iată ce spune el într-un articol foarte recent: „Greciei i s-a dat un mare ajutor financiar care a fost subvenționat pentru a putea să-și reducă cheltuielile. Stiglitz și alți economiști spun că datoria Greciei trebuie să fie uitată pentru a face loc pentru și mai multe cheltuieli“.

De la început, de când i-ați menționat pe Stiglitz, Krugman și alții, eu am făcut distincție între două componente din abordarea lor. Una – partea filozofică – și am spus că au dreptate atunci când se spune că nu se dă rolul suficient piețelor; și partea care, în opinia mea, este relativ incorectă, și anume referitoare la soluții. Și citatul pe care l-ați dat din Hausmann se referă la soluții. Și aici și eu tind să împărtășesc ideea că modul care s-a ajuns ca Grecia să aibă probleme este tot pe ruta statului.

Adoptarea euro şi bunăstarea
Oamenii nu au înțeles, mă refer la problema de comunicare, lăsând la o parte esența, că euro a fost un proiect politic și că a mers împotriva unor legi economice. Oamenii au înțeles că adoptarea euro este pur și simplu o cale de a crește bunăstarea. Ceea ce este eronat. Ca să poți să fii în proiectul euro, trebuie mai întâi să-ți crești bunăstarea.

Și e vorba de o datorie care s-a dus pe consum, nu pentru investiții imobiliare, cum s-a întâmplat în Irlanda, de exemplu.

Dacă este să considerăm strict cazul Greciei, cheltuielile cu beneficiile sociale, în totalul cheltuielilor din buget, sunt 36 spre 37 de procente. Cam atât erau în 2014. Recordul aici îl deține Italia, care are aproape 40%. Mai este Franța, cu peste 38%. Și, vedeți, acestea sunt și țările despre care piețele spun că ar avea probleme legate de datoria publică. În afară de faptul că această destinație a dus către cheltuielile sociale în exces, chiar grecii recunosc povara clientelismului de acolo, a corupției.

 

Apropo de ce spuneați mai devreme în legătură cu alte țări tot din zona sudică care au nu numai o îndatorare foarte mare, dar au poveri fiscale enorme pe anumite componente, de exemplu pe protecția socială, și criza din Grecia a scos la lumină o dispută mai veche, între timp uitată în perioada de prosperitate, legată de sustenabilitatea euro pe termen lung, ca monedă. Într-un blog recent, William Hague, care a fost președintele Partidului Conservator în perioada când s-a introdus euro, spune că argumentele sale împotriva introducerii euro și temerile legate de diferențele enorme, din punctul de vedere al competitivității și al comportamentului economic, dintre diferitele țări s-au adeverit.

Într-adevăr, și eu sunt de părere că euro a fost în primul rând un proiect politic. Introducerea Greciei și a altor țări în zona monetară a avut la bază o dorință politică, bazată pe o ipoteză care nu s-a confirmat în practică, și anume că, odată ce ești în acea zonă monetară, vor fi suficiente forțe care să provoace, să determine o convergență economică a tuturor celor 19 țări din spațiul euro. S-a dovedit că nu este așa. Vreau să menționez că asta nu dovedește faptul că forțele pieței nu pot duce spre convergență, ci dovedește faptul că forțele pieței tind să excludă o țară, dacă nu îndeplinește condițiile acelui tip de piață care este competitiv. Deci este un eșec al proiectului politic că a mers împotriva legilor economice, ca să zic așa. În mod normal, o uniune monetară trebuie să decurgă din uniuni care au raționalități superioare. Există un păcat originar în ce privește euro – el nu se bazează pe o uniune politică. Dacă ar fi existat o uniune politică, s-ar fi putut crea o uniune fiscală și, cu o uniune fiscală, Grecia și partenerii ei, de exemplu, n-ar fi întâmpinat tipul de dificultăți pe care îl întâmpină acum în rezolvarea acestei crize. Dacă ar fi fost o uniune fiscală, probabil că soluția ar fi fost de tip fiscal, de tipul unor transferuri temporare între jucătorii fiscali din acea uniune fiscală. Dar ea nu există. Și atunci și uniunea monetară ar fi trebuit să decurgă din aceste două uniuni. Or, ea s-a născut invers: uniunea monetară a apărut fără ca cele două uniuni să existe.

Competitivitatea României
Intrarea în zona euro nu este suficientă ca să rămâi sănătos acolo. Trebuie să facem suficiente progrese în termeni reali. Și, în esență, progresul se referă la competitivitate. Înainte de a intra în zona euro, trebuie să avem un anumit nivel de competitivitate. Or, acum, competitivitatea în România este sub ceea ce ar permite participarea în bune condițiuni la acea zonă.

Putem rezolva aceste dificultăți fundamentale de sustenabilitate a monedei euro?

Abia acum se vorbește în proiectul celor cinci președinți de o, să-i spunem așa, „uniune fiscală“, de găsirea de soluții fiscale. Va fi foarte dificil, pentru că baza, și anume uniunea politică, nu există. Acum, referindu-ne mai concret la zona euro, încă de când se pregătea acest proiect, el a fost criticat de economiști, pentru că este șchiop, are numai un picior, cel monetar, dar nu are piciorul fiscal. O monedă, ca să poată să rămână solidă, are nevoie de ambele politici independente în spate, și de politica monetară, și de politica fiscală. Euro are o singură politică unificată în Europa, și anume politica monetară, care este implementată de Banca Centrală Europeană, dar nu are o politică fiscală. Otmar Issing, care a fost primul economist șef al BCE, a și spus când s-a retras de acolo: să nu uităm că euro este un proiect neterminat, nu are componenta fiscală. Și aici ne putem prelungi și ideile spre România.

http://www.revista22.ro/nou/imagini/2015/1321/foto1321/lucian-croitoru2.jpg

„Euro a fost în primul rând un proiect politic. Introducerea Greciei și a altor țări în zona monetară a avut la bază o dorință politică, bazată pe o ipoteză care nu s-a confirmat în practică, și anume că, odată ce ești în acea zonă monetară, vor fi suficiente forțe care să determine o convergență economică a tuturor celor 19 țări din spațiul euro.“

 

Problema e că în acest moment tendința în UE este exact invers, către forțe naționaliste centrifuge, și din acest punct de vedere e complicat. Iată de ce în acest moment e important să vedem în ce măsură România ar trebui să-și propună în continuare să intre în zona euro sau, mai bine, să rămână în afara ei.

Dacă vă uitați cum evoluează încrederea în acest proiect în diverse țări, veți vedea că el a atins niște puncte relativ înalte în trecut și tind să slăbească, mai ales acum, după criza economică din 2008. Oamenii nu au înțeles, din nou revin la problema de comunicare, lăsând la o parte esența, că a fost un proiect politic și că a mers împotriva unor legi economice. Dar chiar și așa, comunicarea nu a fost adecvată în multe locuri. Oamenii au înțeles că adoptarea euro este pur și simplu o cale de a crește bunăstarea. Ceea ce este eronat. Ca să poți să fii în proiectul euro, trebuie mai întâi să-ți crești bunăstarea. Toate țările care au intrat în zona euro, inclusiv Grecia, au avut măcar 60% venit pe locuitor ca pondere din media UE. Deci această neîncredere este cumva firească, pentru că oamenii au văzut că ceea ce ei credeau că se va întâmpla, și anume că adoptarea euro va duce la bunăstare, nu se întâmplă. Iar în unele dintre țările care au adoptat euro, tind chiar să piardă din acea bunăstare.

Măsurile de austeritate
La momentul adoptării acelor măsuri, le-am susținut fără echivoc. Cei care erau la putere atunci și-au dat seama că nu mai rămăsese altă soluție. Puteau să crească foarte mult impozitele pentru a reechilibra bugetul, ceea ce era o abordare pe partea de venituri, dar care ar fi dus la o recesiune mai mare decât cea care a fost, sau puteau raționaliza cheltuielile.

Cum stăm în România din acest punct de vedere?

În ceea ce privește România, eu am spus din 2011, este un joc cu doi parteneri. Atât timp cât euro nu era sub lupă, discursul avea o singură componentă: că noi vrem să aderăm acolo și că trebuie să facem ceva eforturi, mai ales nominale, ca să convergem economic. Acum s-a înțeles că euro însuși este o monedă cu probleme. Și atunci, sunt două componente de strategie. Una, trebuie să ne asigurăm noi, ca doritori de intrare în uniunea monetară, că în interiorul uniunii monetare se iau toate măsurile posibile ca această monedă să rămână cât mai solidă posibil, ca să fie legitim în fața poporului român obiectivul aderării la euro. Iar pe de altă parte, înțelegând de la Grecia și de la alte țări că intrarea pe criterii politice nu este suficientă ca să rămâi sănătos în interiorul zonei euro, noi trebuie să facem suficiente progrese în termeni reali. Și, în esență, progresul se referă la competitivitate. Mai înainte de a intra în zona euro trebuie să avem un anumit nivel de competitivitate. Or, acum competitivitatea în România este sub ceea ce ar permite participarea în bune condițiuni la acea zonă.

 

Dar bănuiesc că există niște indicatori care să măsoare progresul pe care trebuie să-l facă o țară care dorește să adopte euro ca monedă.

Politicienii noștri, când vorbesc despre adoptarea euro, ne indică să ne uităm la acest scoreboard pe care l-au instituit în interiorul UE. Dar, dacă vă uitați la scoreboard, el are 11 indicatori, din care 9,5 sunt exclusiv dependenți de deciziile din sectorul privat, nu din sectorul public. În sectorul public este ceea ce aparține strict deciziei politice, deficitul bugetar și parțial contul curent, pentru că deficitul bugetar e parte a deficitului de cont curent. În rest, toți ceilalți indicatori din scoreboard depind în marea majoritate de decizii private. Deci efortul de creștere a competitivității României este în special în sectorul privat. Totuși, e ceva ce trebuie să facă sectorul public, guvernul și agențiile sale – să creeze acele condiții care să permită creșterea competitivității. Și aici este o mare problemă. Noi, în România, în ultimii ani, tindem parcă să slăbim rolul pe care îl dăm libertății economice. Suntem țara care are un indice al libertății față de corupție foarte mic, chiar dacă a crescut în ultimii trei-patru ani. Iar indicele libertății proprietății este de 40. Comparați aceste cifre cu Germania, unde sunt la nivelul de 80, 90, respectiv, sau cu alte țări dezvoltate. Distanța este enormă. Atât timp cât libertatea proprietății și libertatea față de corupție rămân la nivelurile foarte joase la care sunt acum, similare cu cele din Bulgaria, similare cu cele din Vanuatu, din Togo, din Mongolia, nu ai cum să speri că va crește competitivitatea în ritmul în care se dorește. Și atunci sarcina guvernului devine foarte importantă. Unu: trebuie să clarifice drepturile de proprietate în România. Ați văzut câte cazuri de corupție au fost scoase la lumină în ultimii câțiva ani, exact în legătură cu drepturile de proprietate. Și doi: lupta împotriva corupției, care s-a intensificat, slavă Domnului. Dar aici vreau să fac o precizare: oricât de binevenită este, trebuie și cealaltă componentă, adică concomitent cu intensificarea luptei împotriva corupției, trebuie intensificate preocuparea și eforturile pentru creșterea libertății proprietății, care se face prin clarificarea drepturilor de proprietate. Fără această bază, această creștere de competitivitate pe care noi ne-o dorim nu va avea ritmul pe care noi ni-l dorim.

Indici semnificativi
Noi suntem țara care are un indice al libertății față de corupție foarte mic, chiar dacă a crescut în ultimii trei-patru ani. Iar indicele libertății proprietății este de 40. Comparați aceste cifre cu Germania, unde sunt la nivelul de 80, 90, respectiv, sau cu alte țări dezvoltate. Distanța este enormă.

În ce orizont de timp ne-am putea apropia de rezolvarea acestor condiții?

Și atunci te gândești la orizonturile despre care vorbesc politicienii în ceea ce privește adoptarea euro. Am avut un orizont ratat – 2015. Deja credibilitatea noastră, când vorbim despre un orizont, adoptarea monedei euro, este erodată cumva. Acum am vorbit despre 2019, 2020. E foarte bine să-ți dorești, dar, dacă vrei să dovedești că într-adevăr te îndrepți în acea direcție, trebuie să arăți documente scrise prin care să stabilești măsuri concrete, cu obiective intermediare concrete și cu termene concrete. Până atunci rămâne exact o discuție similară celei care a avut loc despre orizontul 2015. Până când economiștii din România și din străinătate, investitorii și publicul nu vor vedea planuri concrete, așa-numitele roadmaps, către ținta aceasta, nu va fi o țintă credibilă. Vom ajunge în 2019 și vom avea un al doilea orizont la care am promis ceva și nu s-a întâmplat. Nu e exclus însă ca, din motive geostrategice, militare sau de altă natură pe care nu mi le imaginez acum, să se grăbească această intrare în zona euro. Ea se va confrunta, indiferent de motivul neeconomic care o împinge acolo, din nou cu legitățile economice și, mai devreme sau mai târziu, problemele tot vor apărea.

http://www.revista22.ro/nou/imagini/2015/1321/foto1321/lucian%20croitoru3.jpg

„Cred că, până la urmă, în Europa se va naște acest sentiment împotriva datoriilor mari, această cerință pentru un nou tip de politician, care să promoveze reguli în politica fiscală, nu discreționarismul.“

 

 

Apropo de criza din Grecia și ce tip de soluții ar trebui adoptate acolo, haideți să ne întoarcem puțin în timp la ce s-a întâmplat în România în 2010-2011. Au fost măsurile luate atunci, atât de criticate, singurele care se puteau lua? Se puteau face lucrurile diferit? Cum vedeți chestiunea, din perspectiva, să zicem așa, și a timpului, și a situației actuale din Grecia?

Eu, la momentul adoptării acelor măsuri, le-am susținut și am scris negru pe alb, am publicat cărți în care eu mi-am exprimat foarte clar, fără echivoc, sprijinul pentru acele măsuri și am spus că acele măsuri au fost cele corecte. Știu că asta nu place și, cu cât ne distanțăm de acel moment, lucrurile devin mai neclare și pot fi interpretate. Eu am spus și v-o spun și dvs. în acest interviu: au fost măsurile corecte. De ce au fost, să le spunem așa, cele mai corecte proaste măsuri? Pentru că s-a pierdut timpul. În 2009 a fost la guvernare o coaliție care n-a funcționat, în sensul de a rezolva nevoile economice ale României, au pierdut timpul în 2009: coaliția PSD-PDL. Nu s-au înțeles și, în timp ce puteau face ajustări minore ca să rezolve problema atunci, n-au făcut-o, au pierdut timpul și au venit în 2010, pe la jumătate, peste noi problemele.

Stabilitate şi siguranţă
Investitorii străini au apreciat această evoluție a finanțelor publice din România, care dă stabilitate și siguranță pentru România. Dacă vă uitați la deficitul de cont curent, ați văzut că de la aproape 13% în 2007 s-a redus în 2009 la 4,5 procente și a rămas așa până în 2013. În 2013 s-a produs o mare corecție, deficitul de cont curent a scăzut de la 4,5 procente din PIB la 0,8 în 2013 și la 0,4 în 2014.

De fapt, tot atunci a început și criza din Grecia, în 2010.

Exact. Statul român, guvernul, cei care erau la putere atunci și-au dat seama că nu mai rămăsese altă soluție. Puteau să crească foarte mult impozitele pentru a reechilibra bugetul, ceea ce era o abordare pe partea de venituri, dar care ar fi dus la o recesiune mai mare decât cea care a fost, sau raționalizarea unor cheltuieli. Pentru că tăierile de salarii, nouă ne place să le spunem tăieri de salarii, par niște măsuri abuzive, dar ele erau pur și simplu niște corecții. De fapt, au fost eliminate din excesele din perioada de dinainte de 2008, în 2006, 2007, 2008, prin creșterea salariilor, creșterea pensiilor. Nu uitați că ritmurile de creștere a acestor variabile se măsurau în zeci de procente pe an.

 

Păi făceam cam ce au făcut și grecii...

Da, cumva situația este similară în acea porțiune, cu o practică care s-a văzut și în Grecia. În Grecia, în paranteză fie spus, după adoptarea euro creșterea productivității a fost una dintre cele mai mari, dacă nu cumva cea mai mare, ca ritm de creștere, din întreaga zonă euro. De ce a venit problema peste greci? În afară de aspectul fiscal la care ne-am referit, și anume faptul că au fost orientate foarte multe cheltuieli către componenta socială, au fost niște creșteri de salarii și pensii foarte mari, astfel încât creșterea salariilor a întrecut cu mult creșterea productivității, care era cea mai mare din zona euro, și practic a anulat tot efectul pozitiv al creșterii productivității. Mă întorc la România. Acea tăiere de salarii a devenit necesară, aproape inevitabilă, din cauza exceselor care s-au făcut înainte. Deci nu le putem numi niște tăieri aberante sau nejustificate sau negândite, ci niște corecții necesare. Al doilea lucru pe care vreau să-l subliniez: acea decizie a vizat partea de raționalizare a cheltuielilor. Care în continuare în România rămâne principala problemă. Sunt cheltuieli mari și ineficiente, acolo este în continuare cea mai mare problemă. Din punctul de vedere al locului unde s-a umblat, după părerea mea, a fost locul unde trebuia să se umble, și anume, la cheltuieli. Criticabil este că s-a tăiat uniform, 25% la salarii.

 

La pensii nu au mai fost tăieri.

A fost programat și la pensii și nu a mai avut loc și din acest motiv a crescut TVA de la 19 la 24. Acea tăiere uniformă poate că era mult mai bine dacă s-ar fi studiat înainte cum trebuie raționalizată, în ce sectoare ale bugetului. Dar nu mai rămăsese timp pentru așa ceva. După părerea mea, insist să menționez, acele tăieri au evitat ca România să alunece spre un scenariu de tip grec. Grecia nu seamănă cu România din foarte multe perspective. Dar din perspectiva salariilor vizavi de productivitate, am semănat foarte mult în perioada de dinainte de 2008, deci a fost o corecție corectă, necesară și a făcut foarte bine României.

Aș vrea să mai fac o observație. În sectorul public din România există personal în exces. Noi am vorbit atunci, în 2008-2009, de nevoia de a-l reduce până la limita necesară. O cale mai bună decât reducerea salariilor ar fi fost reducerea personalului din sectorul bugetar. Dar pentru că nu s-a făcut la timp și pentru că era foarte greu de acceptat, s-a mers pe cealaltă variantă.

Relaxarea fiscală
Legat de măsurile de relaxare fiscală luate de guvern, e bună ideea de a reduce taxele (precum reducerea TVA de la 24 la 19 procente), dar doar după ce ai curățat cheltuielile ineficiente. Pentru că, altfel, procesul este nesustenabil. Și atunci nimeni nu va investi, pentru că va aștepta să vadă dacă procesul nu se inversează: cresc impozitele, se introduce un sistem progresiv de impozitare pe salarii etc.

Am mai corectat din dezechilibrele structurale severe existente în România?

S-a corectat foarte mult. Sectorul privat, dacă vă gândiți în termeni de economisiri și de investiții, a făcut o corecție, a trecut pe surplus de economisiri, comparativ cu investițiile. Culmea e că acest lucru se întâmplă concomitent cu accelerarea creșterii economice în România, ceea ce este cumva contraintuitiv. De obicei, este invers, când deficitul de cont curent se lărgește, crește și economia mai mult și, când se restrânge deficitul, se restrânge și creșterea economică. Dar la noi de data aceasta a fost invers și eu l-am numit Paradoxul românesc, în engleză sună mai bine, The Romanian Conundrum, și are o explicație: sectorul privat din România a înțeles, în urma repetatelor crize pe care le-a avut în 1990-’91, în ’97-’99, mai recent în 2009-2010, că este mai prudent probabil să aibă un echilibru între investiții și economisire decât să aibă deficit.

 

Una dintre problemele economiei României este nivelul redus al investițiilor.

Tot mai multe țări, din 1980 încoace, au tins să aibă un exces de economisiri comparativ cu investițiile și practic cel mai mare deficit din lume a rămas în Statele Unite. E mai prudent așa, poți să conduci mai bine, să faci față mai bine unei recesiuni, unei ieșiri rapide de capital, poți să faci față mai ușor unor deprecieri de monedă, unor căderi de prețuri ale activelor, cum ar fi prețurile la case, și în general fenomenelor asociate cu criza. În același timp, deficitul bugetar în România a coborât de la aproximativ 8 și ceva spre 9 procente în 2009 până la 1,5 procente anul trecut. Așa s-a ajuns la un deficit de cont curent în România de numai 0,4 procente din PIB în 2014. Ar fi putut fi surplus, dacă în 2014 guvernul nu decidea să facă în contul anului 2015 niște cheltuieli în noiembrie și decembrie. Din păcate, trebuie menționat, la acest rezultat care este foarte bun s-a ajuns mai ales prin căderea investiților, atât în sectorul privat, cât și în cel public. Căderea, începând din 2009, a fost foarte mare în sectorul public. Abia de curând investițiile au fost reluate.

 

Credeți că ultimele măsuri anunțate, mai ales cele din domeniul fiscal, vor avea un impact pozitiv?

Da, de exemplu, s-a decis reducerea TVA de la 24 la 19 procente. E bună ideea de a reduce taxele, dar doar după ce ai curățat cheltuielile ineficiente. Pentru că, altfel, procesul este nesustenabil. Și atunci nimeni nu va investi, pentru că va aștepta să vadă dacă procesul nu se inversează: cresc impozitele, se introduce un sistem progresiv de impozitare pe salarii etc.

 

Într-un discurs recent din Parlament, Alexis Tsipras spunea cu mândrie că grecii au plantat sămânța schimbării în UE, ceea ce, într-o traducere liberă, s-ar înțelege mai multe beneficii sociale, redistribuire de la bogați la săraci, cel puțin ăsta e mesajul general.

Nu vreau să comentez declarația d-lui Tsipras, dar bănuiesc că este o declarație a unui politician. Era necesară din perspectiva domniei sale astfel de declarație, pentru că organizase un referendum, la care poporul grec a spus NU creșterii de impozite, NU reducerii unor cheltuieli sociale. Dar cine, în lume, ar fi răspuns cu DA la astfel de întrebări?

 

Într-adevăr, răspunsul a fost unul logic. Cum se spune: „decât sărac și bolnav, mai bine bogat și sănătos“.

Răspunsul pe care l-a dat poporul grec ar părea să infirme două lucruri pe care eu le-am spus în 2011, anume că această criză va lăsa urme foarte adânci pentru multe decenii în conștiința europeană. Am spus așa: aceste datorii mari publice vor fi asociate cu șomaj înalt. Și ca să fac o paralelă cu trecutul, am spus că este un proces similar cu cel care a avut loc în Germania anilor ’20, când a fost hiperinflație și când hiperinflația a lăsat în conștiința germanilor o urmă foarte adâncă, prezentă astăzi foarte puternic, și anume adversitatea față de orice cheltuială, față de orice acțiune care ar duce la inflație. La fel, în America, criza din ’29-’33, când economia americană a scăzut cu 27-30% și rata șomajului a atins cote record. De atunci datează adversitatea americanilor față de șomaj. În Statutul băncii centrale americane nu există un singur obiectiv, sunt șase obiective, dar două sunt principale: stabilitatea prețurilor și a ocupării. Comparați cu Europa, unde băncile centrale au ca principal obiectiv stabilitatea prețurilor și atât. În mod similar, am spus eu, aceste datorii mari ale statelor, nesustenabile în opinia mea, vor crea o adversitate a publicului față de măsurile care duc la creșterea îndatorării. Al doilea lucru pe care l-am spus și care e legat de întrebarea dvs. e că acest public adversar al îndatorării publice va crea un nou tip de politician, un adversar și el al indisciplinei financiare. Și al treilea lucru, am spus că se va crea o segregare intergenerațională enormă. Această adversitate față de datorii va fi susținută în special de tineri și i se vor opune probabil cei mai în vârstă. Votul din Grecia a ne.a arătat din nou că este invers, dar el nu e o dovadă. Deci eu cred că, până la urmă, în Europa se va naște acest sentiment împotriva datoriilor mari, se va naște această cerință pentru un nou tip de politician, care să promoveze reguli în politica fiscală, nu discreționarismul, care să promoveze în final disciplina fiscală. Nu este sustenabil un stat care are o pondere a cheltuielilor sociale din ce în ce mai mari, nu are cum. Beneficiile sociale sunt în final cheltuieli de consum și, când ponderea lor crește în totalul cheltuielilor publice, asta înseamnă o deraiere, o extragere a resurselor care puteau fi folosite pentru investiții în sectorul privat. Pentru că, cum își finanțează deficitele relativ mari țările? Se duc și se împrumută pe piețele private, dând la o parte investițiile private care ar fi putut fi finanțate cu acei bani. Or, sursa ultimă a beneficiilor sociale este creșterea economică, care vine din investiții private și publice. Este un cerc vicios care nu este sustenabil. În mod cert, Europa va face o schimbare către reguli în politica fiscală. De nevoie. Și dacă n-o va face, va avea probleme.

 

Interviu realizat de ALEXANDRU LĂZESCU

 

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

CELE MAI CITITE

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2019 Revista 22