MARIA BERZA: Roşia Montană, o dilemă strategică

Să prezentăm un tablou al Roșiei Montane, dinspre trecut spre prezent, pentru a-i sprijini pe cititori în reflecția lor.

În zona Roșia Montană, mineritul datează practic din Epoca Bronzului și exploatarea aurului și a altor metale s-a făcut neîntrerupt: întâi prin cernerea aurului din albia râurilor, apoi prin galerii în munți, iar apoi (din fericire până acum, doar într-o proporție foarte mică) prin carieră deschisă. Interesantă este așezarea Roșiei Montane, ocrotită în câteva văi unde sunt 16 sate. Toată această așezare veche e străjuită de 4 munți: la Nord - Munții Orlea și Jig-Văidoaia, iar la Sud Munții Cetate și Cârnic. Toate aceste patru sentinele ale Roșiei Montane ar urma să fie aruncate în aer cu brutalitate, în cazul în care exploatarea minieră inițiată de Gold Corporation ar fi aprobată.

O coordonată importantă a zonei este cea arheologică. Ce fel de vestigii include?

Vestigiile arheologice sunt de 2 feluri, de interior și de suprafață. În primul rând, e vorba de cei 150 de km de galerii miniere, unele datând, conform cercetărilor recente, din epoca preromană (adică de pe vremea dacilor și a celților), iar altele din epoca romană. Până în prezent, doar 7 km de galerii au fost explorați. Tot acest ansamblu ar urma să fie distrus prin exploziile care vor zgudui întreaga regiune. Ce există de fapt în aceste subterane? Persistă tehnicile romane de minerit, galerii trapezoidale, cu guri de aerisire, cu puțuri, canale prin care se scurgea apa, diverse mecanisme de transportare a minereului și aducere a apei - toate, rămase in situ. Niște date și mărturii tehnice de o importanță excepțională.

Mai există în altă parte așa ceva?

Mai există o mină romană în Țara Galilor, exploatată tot fără întrerupere..., însă o asemenea bogăție și un asemenea păienjeniș, răspândit în 4 munți, nu mai există nicăieri. Dar asta nu e tot. Trebuie subliniat că la Roșia Montană nu e vorba doar de galeriile de mină aflate în adâncurile munților, ci și despre ruinele romane de suprafață: sunt urme de locuire, fortificații, dintre care unele au fost deja aruncate în aer, odată cu decapitarea Muntelui Cetate pe timpul lui Ceaușescu - aceasta fiind prima crimă care a avut loc asupra acestei zone. De asemenea, există urme ale riturilor funerare romane, monumente, stele, urme de așezări omenești, esențiale pentru studierea Imperiului Roman, a fruntariilor și a extinderii acestuia.

Adică strămoșii noștri, cu care ne mândrim și de care facem atâta caz...

Au fost descoperite, încă din sec. XIX, două tăblițe cerate, care sunt primele „înțelegeri“ între romani și locuitorii acelor ținuturi, referitoare la exploatarea minieră; primele „contracte“ economice.

Nu a fost studiată arheologic integral această zonă?

Nu a fost. Paradoxal, o bună parte din cercetările arheologice au fost întreprinse prin finanțarea Gold Corporation - ceea ce însă nu presupune o generozitate specială a acestei companii, ci obligativitatea impusă de Legea patrimoniului, în vigoare la noi. Pentru orice exploatări în munte, drumuri sau alte modificări urbane sau rurale este necesară întâi o investigare din punct de vedere arheologic și istoric a zonei - asta spune legea. Însă, atenție! Acest lucru nu implică neapărat faptul că, la încheierea acestor studii, companiei respective i se acordă automat permisiunea de a începe lucrările. Lucrul acesta este în funcție de importanța descoperirilor. Or, aici se știa deja care este importanța sitului, așa că cercetarea nu a făcut decât să demonstreze că vestigiile sunt și chiar mai prețioase decât ceea ce se știa la început.

Până când au fost exploatate vechile mine de aur de la Roșia Montană?

Au fost exploatate până în 2007. Atunci s-au închis, căci nu mai erau rentabile. Ele au fost exploatate în mod tradițional prin galerii și de aceea vestigiile antichității romane și dacice au fost continuate, așa încât să vorbim de minerit neîntreupt, peste 2.000 de ani. În epocile următoare, au existat și alte tehnici de exploatare, dar tot în interior, în galerii. De-a lungul timpului, au apărut construcții și așezări, atât industriale, cât și civile foarte interesante. Roșia Montană este o localitate cu clădiri care atestă o civilizație la marginea dintre urban și rural înfloritoare, cu oameni așezati, cu instituții stabile, case falnice. În această zonă a existat un multiculturalism deosebit. Sunt 5 biserici numai creștine, atestate acolo (ortodoxă, greco-catolică, romano-catolică, unitariană, calvină). Aducerea minerilor din alte zone ale Imperiului Austro-Ungar, în special în secolele XVIII și XIX, se datorează și acestei ambianțe atât de favorabile.

Există și un patrimoniu natural specific Roșiei Montane.

Exploatarea neîntreruptă a dus la o modificare semnificativă a peisajului. Roșia Montană este clasată ca peisaj minier unic în Europa și de aceea a fost selecționată în programul Fundației „Europa Nostra“. Deoarece nu e vorba doar de tehnici subterane, ci și de modificări specifice la suprafață. Trebuie amintite tăurile, lacuri artificiale care au constituit rezervoare de apă pentru lucrările din mine; apoi șanțurile de scurgere a apei din galerii, care au remodelat și ele peisajul. Această remodelare a peisajului, substanțele noi, mineralele ajunse la suprafață au dat naștere unei flore impresionant de diverse, care a fost studiată recent de experți europeni în botanică. De asemenea, habitatul pentru faună. Sunt animale sălbatice rare în Europa, care își mai găsesc sălașul acolo. Pe scurt, e vorba de un întreg complex natural, industrial, uman care s-a constituit de-a lungul a peste 2 milenii.

Care era situația acum circa 15 ani, când compania canadiană Gabriel Resources s-a manifestat prima dată?

Până în 1948, exploatările erau de mică anvergură. De familie, sau mici companii - care nu au generat distrugeri. După naționalizare, a început o exploatare coordonată de stat, masivă, care a dăunat mediului și habitatului. Cu timpul, minereul și-a redus conținutul în aur, iar în anii ’70 s-a recurs la acest tip brutal de exploatare - în carieră deschisă, cu tratarea minereului prin cianurare. Asta s-a petrecut în Masivul Cetate (unde era un castru roman). Deja, stricăciunile produse în acel context (reziduurile istorice, poluarea apelor și a solului) sunt suficient de mari pentru a solicita în viitor sume enorme pentru reecologizare. Să ne imaginăm, așadar, ce s-ar întâmpla dacă acest „început“ ar fi înzecit. După 2007, minele de aur din România s-au închis, iar faptul a dus la creșterea șomajului și a gradului de sărăcie, precum și la penuria locurilor de muncă. Adică situația populației a devenit, într-adevăr, dezolantă. O dată cu infiltrarea Companiei, s-a încetățenit ideea că singurul mod pentru această populație de a supraviețui și de a se redresa ar fi participarea la exploatarea minieră. S-au promis mii de locuri de muncă, ceea ce este total neadevărat. Și s-a mai întâmplat ceva: înainte de închiderea minelor, zonele acestea au fost declarate zone monoindustriale. Prin urmare, orice alte inițiative au fost zăgăzuite, cu complicitatea autorităților locale: turism, mici ferme private, orice alternative de dezvoltare. Proiectul existent, dacă va fi pus în practică, va cuprinde o suprafață enormă, de circa 1.430 ha, va afecta 4 dintre cele 16 sate ale Roșiei Montane, adică 960 de familii din 1.300, respectiv 2 treimi din populație.

Să recapitulăm: apariția acestui proiect apare pe un fond indiscutabil de precaritate economică și socială a zonei. Pe acest teren vulnerabil, strategia de reactivare a mineritului promite o serie de „avantaje“ socotite, însă, de mulți specialiști, drept improbabile sau chiar nefezabile.

În primul rând, problema care se pune este că majoritatea oamenilor (cu excepția unui număr restrâns care a lucrat la cariera deschisă de pe Muntele Cetate) au lucrat numai în galerii. Or, ceea ce se va întâmpla, această veritabilă catastrofă ecologică, umană și culturală, nu va avea nimic de a face cu mineritul tradițional. Prin urmare, locuitorii zonei, care își țin casca și lămpașul în mână și speră că le vor folosi din nou, se înșală amarnic.

Sunteți foarte implicată de mulți ani, prin activitatea internațională, în domeniul salvgardării patrimoniului, ca să ne puteți spune în ce ar consta, efectiv, intervenția Gold Corporation la Roșia Montană, dacă obține acest contract?

Ceea ce vă spun rezultă exact din rapoartele Companiei, căci au publicat volume întregi cu rapoarte, de-a lungul anilor. Vorbim de potențiale distrugeri, fiindcă această importantă așezare din Apuseni e străjuită de cei 4 munți care ar urma să fie aruncați în aer pentru cariera deschisă, minereul să fie transportat într-un depozit de cianurare, iar, ulterior, într-un depozit de acumulare, pe valea Râului Corna. Câteva detalii: în afară de numeroasele explozii, să ne gândim la trepidațiile care ar fi provocate de 23 de camioane de 150 de tone, care ar circula 24 de ore pe zi prin Roșia Montană, timp de 16 ani, evacuând (tot zilnic!) 70.000 de tone de minereu; înmulțit cu 365 de zile și cu 16 ani... Puteți realiza cantitatea ce rezultă?! Să ne gândim puțin și la cele 135 de kg de cianură, care, zi de zi, ar fi evacuate poluând și aerul, și solul, și apele. Iar aceste 135 de kg de cianură pe zi dau între 13 și 15 tone anual. Înmulțiți din nou cu 16 ani, cât pretinde Gold Corporation că ar dura exploatarea.

Este interesantă această limită în timp. Cu alte cuvinte, după încheierea respectivei perioade, Gold Corporation își ia bagajele și pleacă. Dar ce rămâne în urmă?

Rămâne un dezastru pe care statul român se va strădui timp de 40, 50 de ani să-l repare, cheltuind sute de milioane de dolari pe an (dețin aceste date dintr-o exploatare similară de la Yellowstone, în Canada, care a devenit celebră). Să ne gândim, de asemenea, că pe valea Râului Corna se va ridica un baraj pe șisturi și terenuri argiloase, înalt de 186 de metri (cel mai înalt baraj din Europa, pentru decantarea reziduurilor). Poți face lucrul acesta într-o pustietate, așa cum Gold Corporation a invitat ziariști în Noua Zeelandă să vadă așa ceva, dar nu atât de aproape de zona locuită și mai ales, nu în inima Europei.

Sunteți implicată într-un proces de studiere și apreciere patrimonială internațională a acestei zone. Cel mai recent succes pe această linie l-ați repurtat în iunie 2013, în contextul desfășurării, la Atena, a Congresului Internațional al Fundației paneuropene „Europa Nostra“.

Fundația „Europa Nostra“ este cea mai mare organizație nonguvernamentală pentru probleme de patrimoniu din Europa, care are peste 5 milioane de membri și acționează întotodeauna în strânsă colaborare cu UE. În ianuarie, a fost lansat un nou program intitulat: Cele 7 monumente și situri de patrimoniu, aflate în cel mai mare pericol, din Europa. După lansarea programului, toate țările europene au fost invitate să depună dosare. În luna aprilie a avut loc la Haga reuniunea unui grup de experți internaționali, din care am avut onoarea să fac parte, care au procedat la selectarea acestor dosare. A fost foarte greu ca din cele 40 de proiecte avansate să se facă o alegere justă.

Puteți da alte exemple de proiecte înscrise în cursă, pentru a ne face o idee asupra standardelor?

Propunerile vizau locuri însemnate pentru civilizația continentului nostru: Mânăstirea lui Iisus de la Setubal, Portugalia, cea mai veche clădire în stil în gotic-manuelin, fondată în sec. XV; apoi fortificațiile Vauban, de la Briançon, una dintre operele majore ale marelui inginer specializat în construcții militare al lui Ludovic XIV; Amfiteatrul antic de la Durres și el aflat în mare pericol, descoperit abia în anii ’70; Mânăstirea San Benedetto–Pô din Italia; Biserica Armenească de secolul V, din Mardin, Turcia - impunătoare și splendidă. Selecția a fost sfâșietoare, pentru că toate cele 40 de obiective meritau atenție maximă. În cazul Roșia Montană, descrierea proiectului a fost făcută de arh. Ștefan Bâlici, care este conferențiar la Universitatea de Arhitectură „Ion Mincu“ din București, eminent specialist în conservare, care a lucrat ani de zile la Roșia Montană. Dosarele fiind trimise cu mult timp înainte, a fost timp suficient pentru toate verificările necesare din partea experților europeni. Apoi, în aprilie, au fost stabilite 14 priorități din lista de 40. Iar în 12 iunie, la Atena, în preziua Congresului dedicat împlinirii a 50 de ani de la crearea Fundației „Europa Nostra“, a fost anunțată lista finală a celor „7 situri aflate în cel mai mare pericol, din Europa“. Printre care și Roșia Montană.

Ce înseamnă de fapt că Roșia Montană a fost proiect câștigător?

Înseamnă că pentru acest obiectiv s-a pus în mișcare o nouă politică a UE. Și anume recunoașterea faptului că patrimoniul cultural și natural reprezintă cele mai bune motoare ale dezvoltării societății și comunităților și constituie piatra de temelie a dezvoltării durabile. Noutatea este că pentru prima dată acest principiu este pus ca atare pe hârtie, cu asemenea amploare. Este o „filosofie a dezvoltării“ căreia sper că România nu-i va întoarce spatele. Atâta timp cât Banca Europeană de Investiții, Banca Consiliului Europei și Institutul Băncii Europene de Investiții se anunță gata să contribuie la programele de restaurare a celor 7 situri selectate, mi se pare că acest lucru e cel puțin grăitor. Nu e vorba de un ONG care se ocupă de patrimoniu de 50 de ani. Aici sunt instituții bancare ale UE care au intrat
în joc.

Aceasta ar fi pentru zona Roșiei Montane soluția pe termen lung...

E vorba de reecologizarea zonei, reabilitarea minelor, consolidarea tuturor localităților istorice din jurul acestora și un istoric al exploatărilor care să fie lizibil pentru orice turist. Pe urmă, punerea în valoare a comorilor naturale și a meșteșugurilor. Astfel, zona ar putea înflori de la an la an, întinzându-se tot mai mult, pe principiul cercurilor concentrice. Nu în dezolare, nu în dispreț față de trecut, nici față de identitatea noastră și nu în dispreț față de un loc important pentru urmărirea neîntreruptă a civilizației europene.

Care este poziția adversarilor exploatării de la Roșia Montană, în privința zăcământului de aur, estimat la 300 de tone? Îl lăsăm acolo?

Da, nu e nimic rău în asta şi cu atât mai puţin nici o grabă. De altfel, una dintre vocile cele mai autorizate din România, aceea a preşedintelui Academiei, profesorul Ionel Haiduc, s-a exprimat în repetate rânduri în acest sens. Domnia-sa a evocat o serie de tehnologii de exploatare moderne, mai costisitoare deocamdată, dar nedistrugătoare faţă de mediu. Între timp, programele de finanţare la care proiectul de dezvoltare durabilă a zonei are acces în urma selecţionării sale recente le-ar putea asigura locuitorilor un mod de trai pe măsura calităţilor acestor ţinuturi.

Interviu cu MARIA BERZA, expert în politici culturale și patrimoniu, realizat de MARINA DUMITRESCU