Pe aceeași temă
Rezolvă proiectul de revizuire a Constituţiei elaborat de guvern problemele ridicate de-a lungul timpului de actuala Constituţie?
Este falsă ideea că problemele politice se rezolvă exclusiv sau în principal printr-o formulare izbutită a textului constituţional. Nu există reţete prin care legiuitorul constituant să rezolve odată pentru totdeauna conflictele politice din viitor şi să dispenseze generaţiile politice viitoare de efortul reînnoit şi sistematic de a preveni şi dezamorsa crizele. Destinul şi forţa unei Constituţii nu sunt date în primul rând de textul acesteia; într-o lucrare recentă, The Failure of the Founding Fathers, Bruce Ackerman arăta că dispoziţiile articolului II al Constituţiei SUA din 1787 au fost redactate în mod greoi, confuz şi nefericit, astfel încât, în urma alegerilor din noiembrie 1800, tânăra republică americană a intrat într-o criză care putea uşor degenera într-un conflict similar unei mineriade. Însă calitatea oamenilor politici a prevalat, iar de atunci încoace alegerile americane au loc pe baza unor reguli derogând de la dispoziţiile textului menţionat. Pe scurt, soluţionarea crizelor şi a blocajelor politice este rezultatul unei acţiuni continue a tuturor factorilor politici, pornind de la analiza deficienţelor deja constatate, cu luarea în considerare a soluţiilor din dreptul comparat, lăsând totodată loc pentru sesizarea şi remedierea promptă a disfuncţionalităţilor viitoare. Aceasta implică şi revizuirea Constituţiei, dar nu se limitează la ea.
Chestiunea crizelor guvernamentale, a raporturilor dintre puterile statului nu pare tranşată. Există multe jumătăţi de măsură sau probleme pur şi simplu neabordate, regionalizarea, de exemplu. Pare un proiect încropit, ce părere aveţi?
Din acest punct de vedere, proiectul rezolvă unele probleme, dar nu suficient. În privinţa dizolvării, n-ar fi fost nici o problemă ca şeful statului să poată dizolva parlamentul la prima respingere a votului de învestitură. În cazul unui conflict dintre parlament şi guvern, doctrina constituţională clasică admite două soluţii: demiterea guvernului sau recursul la popor, prin dizolvarea parlamentului şi organizarea alegerilor anticipate. Este absurd să aşteptăm 60 sau 45 de zile până la a permite dizolvarea Camerelor. Cred că n-ar fi fost necesar nici un fel de termen. Efectele economice şi financiare ale crizelor guvernamentale nu au delicateţea de a aştepta răbdătoare expirarea termenelor prescrise de legiuitorul constituant. Probabil guvernul, raţionând politic, gândindu-se să nu irite prea mult parlamentul sau partidele din opoziţie, s-a mulţumit aici cu jumătate de măsură. Este foarte adevărat că redactarea proiectului de revizuire a Constituţiei suferă de anumite deficienţe, semnalate deja de presă; de exemplu, articolul 149, referitor la aderarea la NATO, şi-a epuizat deja efectele, astfel încât revizuirea sa este inutilă. De asemenea, absenţa unor dispoziţii privitoare la modificarea radicală a organizării administrativ-teritoriale denotă graba cu care a fost întocmit acest proiect, în condiţiile în care o regândire a sistemului administrativ-teritorial reclamă un efort sistematic şi de durată. Deşi reorganizarea poate fi realizată şi pe cale legislativă, câtă vreme se păstrează judeţul – considerabil mărit – ca unitate administrativ-teritorială, este totuşi de preferat ca această transformare să fie ancorată în Constituţie.
Credeţi că trecerea la parlamentul unicameral este o soluţie fericită? Comisia prezidenţială a adus argumente contra şi pro.
Soluţia unicamerală oferă avantaje clare pe termen scurt, dar este problematică pe termen lung. Trebuie să reţinem însă că un parlament unicameral este mai expeditiv, în bine şi în rău, şi mai puternic decât unul bicameral. De multe ori, la americani în 1787, la noi în 1866, a doua Cameră a fost gândită tocmai ca un instrument de a tempera şi contrabalansa iniţiativele prea tumultuoase ale primei Camere. Este cu totul fals că monocameralismul ar însemna slăbirea parlamentului. Vom avea doar o selecţie incomodă, dură şi nu neapărat echitabilă a parlamentarilor. Oricum, chiar în condiţiile păstrării sistemului bicameral, raporturile dintre Camere trebuie radical schimbate, îndepărtându-ne cât mai mult de situaţia actuală, nu tocmai diferită de cea de până în 2003, în care beneficiem deopotrivă de dezavantajele mono- şi ale bicameralismului şi de avantajele niciunuia. În plus, soluţia monocameralismului trebuie dezbătută în parlament, nu neapărat şi aprobată, altfel voinţa exprimată de români prin referendumul din 6 decembrie ar fi bagatelizată. Guvernul este obligat să facă asta. Nu văd de ce votul unui alegător ar fi irelevant atunci când se exprimă, la referendum, în problema complexă a monocameralismului, rămânând în acelaşi timp competent şi relevant atunci când se exprimă la alegerile parlamentare sau europene. Dar în acelaşi timp cred că e greu să se ajungă la o majoritate de două treimi în cele două Camere.
Ar fi trebuit regândite prerogativele Curţii Constituţionale?
Da. În locul excepţiilor de neconstituţionalitate, prin care se tergiversează cursul proceselor, se putea institui un mecanism de control posterior asupra deciziilor judecătoreşti, după modelul Legii fundamentale a Germaniei. Se putea dispune în privinţa unui sistem de filtrare a cererilor adresate Curţii, pentru a nu o congestiona cu sesizări repetate şi inutile. În fine, se mai putea stabili un mecanism de control al hotărârilor parlamentului (altele decât cele de aprobare a regulamentelor). Apoi, ar putea fi revizuite acele dispoziţii invocate de Curtea Constituţională în deciziile privind CNSAS şi ANI, pentru a face posibilă sub aspect constituţional funcţionarea eficientă a acestor instituţii. Dar mai sunt şi alte chestiuni care ar fi trebuit regândite. S-ar fi putut înlocui unele formulări nefericite din textul originar (articolul 40: „Cetăţenii se pot asocia liber…“, sau art. 56, alin. 1, „Cetăţenii au obligaţia să contribuie prin impozite şi taxe…“, ca şi cum necetăţenii n-ar avea drept de asociere şi n-ar trebui să plătească impozite).
În privinţa puterilor prezidenţiale, opoziţia acuză că acestea sunt sporite.
Într-adevăr, atribuţiile preşedintelui României sunt întrucâtva extinse prin proiectul legii de revizuire. Poziţia sa constituţională devine mai solidă. Suspendarea nu mai poate fi decisă decât în condiţiile unui aviz favorabil din partea Curţii Constituţionale, iar atribuţiile preşedintelui interimar sunt mai restrânse. Nu poate decide în privinţa remanierii guvernului sau a numirii unui nou premier. Totuşi, cred că proiectul s-a oprit la jumătatea drumului. Ar fi fost de dorit, cred, ca atribuţiile preşedintelui să fi fost încă şi mai bine conturate, mai ales în ceea ce priveşte posibilitatea revocării primului ministru şi a dizolvării parlamentului. Aparent, asemenea puteri ar fi exorbitante, transformându-l pe preşedinte într-un actor politic cu rol covârşitor. În realitate, aceste instrumente redutabile – revocarea premierului şi dizolvarea parlamentului – nu pot fi folosite decât rareori şi cu precauţie. Cu titlu de exemplu, întâlnim o soluţie echilibrată şi prudentă în Constituţia Austriei: respingerea prin referendum a demiterii preşedintelui federal duce la dizolvarea de drept a Adunării federale. Dizolvarea mai poate avea loc fie din iniţiativa preşedintelui (fără altă limitare decât interdicţia unei noi dizolvări dispuse pe acelaşi motiv), fie în urma deciziei Camerei inferioare de a se autodizolva.
*Marius Bălan este lector doctor la catedra de Drept Public din cadrul Universităţii „Al.I. Cuza“ din Iaşi si membru în Comisia prezidenţială de analiză a regimului politic şi constituţional din România.
Interviu realizat de ANDREEA PORA
Cuvinte cheie: comisie, constitutional, regim, guvernamental, prerogative.
