Pe aceeași temă
În interviul acordat revistei 22, Martin Wolf vorbeşte despre problemele UE, dar şi ale SUA.
Peste puține minute va începe aici, la Bruxelles, la Saint Géry, dezbaterea anuală organizată de Partidul Popular European, la care luați parte în calitate de invitat. Tema de astăzi este capacitatea Europei de a rămâne competitivă în plan economic la nivel global. Însă, evident, nu putem rupe discuția pe chestiuni economice de evoluțiile geopolitice. În prezent, continentul este frământat de o serie întreagă de crize majore. Iar în 2017 vom asista la ieșirea din scenă a Angelei Merkel, aproape simultan cu o posibilă intrare în scenă a doamnei Marine Le Pen, ca președinte al Franței. Poate rezista Europa la toate aceste șocuri?
Am trei răspunsuri în ceea ce priveşte Europa. Primul este acela că nu știu. Iar asta este foarte important, pentru că nimeni nu știe. În al doilea rând, din punct de vedere istoric, UE a reușit, de bine, de rău, să o scoată la capăt cu multe crize. Euforia și entuziasmul pentru construcția europeană s-au diminuat în mod clar în ultimele câteva decenii. Și asta cu certitudine, de la ultima extindere spre Est. Însă necesitatea cooperării a crescut. Este greu de știut în avans care dintre forțe va fi mai puternică: necesitatea de a coopera sau valul în ascensiune al naționalismului, al ostilității față de UE ca structură instituțională. Există un echilibru profund între aceste forțe. Deși tind să fiu optimist, istoria ne spune că, pe neașteptate, o structură care pare să existe dintotdeauna poate să dispară pentru că este în dezacord cu atmosfera timpurilor. Retrospectiv, acest lucru este mereu evident, dar înainte să se întâmple nu este niciodată atât de limpede.
În ultimul rând, una dintre crizele despre care vorbiți, cea financiară, este, fără îndoială, una foarte profundă. Mi se pare că eurocriza a fost bine gestionată, cel puțin pentru următorii câțiva ani. Asta nu înseamnă că am depășit toate problemele, însă, în urma deciziilor asumate de guvernele zonei euro și BCE, criza pare să fi fost îndiguită. Sigur, politica internă din state precum Spania, Portugalia, Italia, Franța rămâne instabilă. Riscuri reale amenință zona euro. Spania și Portugalia par să nu fie în stare să ajungă la un consens care să genereze un guvern. Nimeni nu știe ce se va întâmpla dacă Renzi va eșua. Pare să fie ultima speranță. Tind să cred că aproape sigur Le Pen nu va câștiga alegerile prezidențiale, deși, dacă ne uităm la ce se întâmplă în America, este o posibilitate. Criza migrației este una profundă, dar este posibil ca, prin închiderea rutei balcanice, prin acordul cu Turcia, valurile să fie îndiguite. Dacă valul refugiațialor va fi redus la 200.000-300.000 de refugiați anual, atunci problema este gestionabilă. Pe de altă parte, dacă se va repeta valul necontrolat de magnitudinea celui de anul trecut, atunci acesta ar putea fi letal. UE ca structură nu va supraviețui. Granițele dintre Germania și Franța vor fi probabil închise. Ar putea fi sfârșitul. Există însă o șansă rezonabilă ca fluxul să scadă considerabil, pe măsură ce oamenii realizează că nu vor putea ajunge în Germania. În acel context, ascensiunea virulentă a naționalismelor în anumite părţi ale Europei Centrale și de Est ar putea să înceteze să mai reprezinte o problemă europeană. Rusia o să supraviețuiască, însă capacitatea ei de a afecta negativ Europa este limitată. Aventura cu Assad a ajuns la final, iar o reluare a războiului în Ucraina va garanta continuarea și chiar consolidarea sancțiunilor. Economia rusă se află într-o stare teribilă și nu are cum să-și revină. Nu sub acest regim. Dacă ne uităm la aceste crize individuale și la ce se poate face pentru a le gestiona, speranța de „a o scoate la capăt“ nu mi se pare nerezonabilă. Colapsul UE nu este în interesul niciunui stat european. Individual și colectiv toate ar avea de pierdut. Cred că, în cele din urmă, toate statele membre își vor modera pozițiile pentru a face posibil un compromis. „It is better to hang together than to hang separately“, după cum spunea Benjamin Franklin.
Nu ați menționat impactul potențial al unui posibil Brexit. Pentru Europa și pentru Marea Britanie.
În cazul Brexitului, eu cred că este mult mai probabil să câștige tabăra pro-UE. Argumentele lor sunt puternice. Plecarea ar fi iresponsabilă, ar crea o imensă incertitudine, este un mare risc pentru Regatul Unit. Problema majoră acolo este imigrația. Electoratul este în general conservator, evitând în mod tradițional propunerile riscante. Mă aștept ca o democrație matură să decidă să rămână în UE pentru că este răul mai mic.
Funcționăm într-o Europă cu două viteze, cel puțin de la apariția monedei euro. Marea Britanie a decis să nu adere la acest proiect și cred că a avut dreptate. Euro a fost o greșeală, dar asta este deja istorie. Europa celor 28 nu este Europa celor 6. Este o altă Europă. Este gestionabilă, dar așteptările sunt mai mici. Nu poți face totul împreună. Marea problemă este euro. Euro necesită un nivel de integrare a politicilor imposibil de gestionat de către decidenții politici. De asta am crezut mereu că proiectul euro nu este rezonabil. Europa cu două viteze rămâne însă gestionabilă. Procesul nu este perfect. Sunt zone unde cooperăm (spre exemplu, toți suntem de acord cu piața comună), dar există și zone de dezacord. Pentru o uniune de 28 de state este realist. Unele lucruri le facem împreună, altele nu. Nu văd nicio problemă în asta. Nu va exista o geometrie perfectă, o ordine perfectă. Iar pentru un britanic ca mine asta este OK. Dar dacă eurozona se va transforma într-o țară propriu-zisă, cu un sistem economic integrat, atunci poziția britanică va trebui regândită. În acest context, eu cred că nu ar trebui să decidem acum dacă plecăm sau rămânem. Ar trebui să așteptăm să vedem ce se întâmplă. Nu cred că zona euro va deveni mult mai integrată, dar aș putea să greșesc. Sigur că, după extinderea spre Est, Uniunea a devenit și mai dificil de gestionat. Diferențele dintre state sunt mari: au istorii, atitudini, experiențe diferite. Toate astea fac viața mai interesantă și mai complicată, dar tot cred că nu există o alternativă la UE capabilă să gestioneze Europa și vecinătățile. Nu există niciun avantaj din dezintegrarea UE. O eventuală ieșire a Regatului Unit din UE ar face Europa mai mică, mai parohială, ar putea să o determine să meargă mai repede spre mai multă integrare. Consecințele ieșirii Marii Britanii vor fi multiple și pentru că are o poziție, o istorie diferită de ceilalți, alte conexiuni cu restul lumii.
Vedem că tendințele izolaționiste sunt în creștere în America. Sigur, Donald Trump, pentru care NATO este o organizație depășită, împinge lucrurile la extrem. Însă este departe de a fi o voce singulară. Or, securitatea Europei, în ansamblu, depinde în mod esențial de Statele Unite.
Fără îndoială că după Irak apetitul americanilor pentru aventuri militare externe a dispărut, cel puțin pentru viitorul apropiat. Sunt suficient de bătrân ca să-mi amintesc că după Vietnam deveniseră extrem de ezitanți. Și totul a durat până la primul război din Irak. Este o atitudine ciclică. Nu cred că este permanentă, dar ar putea dura decenii. Nu cred că America poate să redevină izolaționistă în sensul interbelic. Nu este un rol realist pentru poziția Americii în lume. Însă cred că republicanii care au început toată această nebunie neoconsevatoare (și cred că invadarea Irakului a fost cu siguranță o prostie) au învățat o lecție amară și nu vor să mai facă asta. Totuși, nu cred că republicanii vor câștiga Casa Albă. Șansele lor sunt aproape de zero. Cred că Hillary Clinton va câștiga președinția. Sunt gata să fac un pariu în acest sens. Electoratul feminin va avea un cuvânt greu de spus. Cruz sau Trump nu vor avea nici o șansă în absența unui atac terorist masiv pe teritoriul american. Altfel, Clinton cred că va avea o politică mai intervenționistă decât cea a lui Obama, însă nu cu mult mai intervenționistă. În ansamblu, în America există multă reținere față de noi aventuri militare internaționale. Pentru Europa, asta înseamnă că va trebui să facă mai mult pentru propria securitate. Aș vrea să văd un rol mai proeminent al UE pe dimensiunea de securitate, mai multă integrare a forțelor militare ale statelor membre, o mai mare capacitate de exercitare a controlului asupra frontierelor externe ale Uniunii prin mijloace militare, ca să nu depindem de America. Europa are o economie la fel de mare precum cea americană. Aceste experiențe ar trebui să ne încurajeze să cooperăm mai mult pentru securizarea vecinătăților noastre, fără a ne baza pe America. Vom avea voința politică să facem asta? Probabil că nu. Elementul crucial este Germania. Este posbil ca, în următorul deceniu, pe măsură ce Germania se normalizează, Berlinul să vrea să se afirme și ca putere militară, nu doar ca putere economică.
Relațiile Europei cu China încep să devină tot mai complicate în plan economic. Pe de o parte, asistăm la o reducere a creșterii economice a Chinei, pe de alta, exporturile chinezești ieftine (de exemplu, oțelul) pot duce în colaps industrii similare de pe continent (vezi cazul Tata Steel, chiar în Marea Britanie). Putem asista în viitor la o creștere a tensiunilor pe această zonă?
Ascensiunea Chinei creează o mulțime de provocări. Ne simțeam amenințați când China făcea foarte bine economic, ne simțim amenințați acum, când nu mai este în formă ideală. China reprezinta pur și simplu un fapt. O realitate gigantică. Trebuie să îi facem față, să ne adaptăm, să îi moderăm comportamentul, este o relație complicată, pe termen lung, care nu va dispărea. China se confruntă cu provocări interne imense. Consecințele sunt îngrijorătoare, pentru că ar putea avea accente tot mai autoritare. Nu trebuie să ne panicăm, avem multe avantaje, în timp ce China are multe vulnerabilități. Trebuie să recunoaștem realitatea, China este o mare putere, va deveni probabil și mai mare. Este mult mai eficient să tratăm cu Beijingul împreună decât să îl lăsăm să ne dezbine. Din păcate, multe dintre statele majore – Germania, Franța, Marea Britanie – au făcut jocul Chinei. Individual, nu suntem suficient de puternici. Nu văd China ca o putere fundamental ostilă pe termen lung. Dar nici ca o putere prietenoasă. Are propriile interese. Și noi avem interesele noastre și trebuie să le apărăm. Trebuie să tindem către aranjamente rezonabile, către un modus vivendi cu chinezii. Putem face asta? Cred că da. Dar trebuie să fim realiști și să acționăm împreună.
Interviu realizat de ALEXANDRU LĂZESCU
4 aprilie 2016
