Pe aceeași temă
Cum comentaţi starea actuală a mass-media româneşti, din punctul de vedere al acuzaţiilor de şantaj, de publicitate mascată, de trafic de influenţă al unora dintre personajele cunoscute din rândul presei?
Este clar că, de la un anumit punct, probabil 2004-2005, s-a produs un derapaj în presa românească în mai multe forme legate de o foame de profit pe termen scurt. Au apărut foarte multe instituţii de presă făcute ca să dureze o perioadă scurtă, un ciclu electoral, ca să aducă bani repede. Apoi, vorbim despre tabloidizarea excesivă, care este o soluţie imediată de profit, dar care, pe termen mediu, îţi distruge profitul, fiindcă se produce saturaţia - nu poţi să ai tot timpul subiecte senzaţionale. În al treilea rând, se constată pauperizarea jurnaliştilor printr-un mecanism prin care un grup limitat ajunge să aibă controlul absolut, atât din punct de vedere economic, cât şi din punct de vedere editorial. Nu e vorba despre patroni, ci despre manageri şi redactori şefi care au acţiuni – ceea ce este o contradicţie în termeni –, oameni care sunt şi proprietari, şi autorii articolelor de opinie, şi redactori şefi. În plus, avem o incapacitate a breslei de a se organiza - nu trebuie uitat faptul că de abia în 2004 sau 2005 s-a semnat primul contract colectiv de muncă. Pe acest fond a intervenit o slăbire a poziţiei jurnalistului, care este persoană anonimă, dar care ţine în spate întregul sistem.
Mă întorc la întrebarea dvs. Într-adevăr, de-a lungul timpului s-au tras semnale de alarmă despre afacerile veroase în care erau implicaţi jurnalişti – câteva au fost făcute publice. Mă refer la cazul Gazeta de Cluj, cu acuzaţia de şantaj, la cazul Bogdan Chirieac, cu şantajarea unei firme pentru a o scoate dintr-o licitaţie, la relaţia Pro TV-Becali, când Becali a declarat că le-a dat publicitate gratuită ca să-i scutească de taxe, la recenta ştire privind felul în care Sorin Roşca Stănescu a obţinut o „parcelă“ din Lacul Snagov, printr-un artificiu şi, zilele acestea, la cazul Dan Diaconescu.
Anul trecut, deplângeaţi cumpărarea de ştiri bune şi transformarea discursului jurnalistic într-unul propagandistic. După campania electorală, în care mass-media şi în special televiziunile de ştiri au fost folosite din plin pentru a servi interese politice, cum vedeţi situaţia de acum, din punct de vedere al discursului jurnalistic?
După campanie s-au întâmplat două lucruri. Nişte patroni mai cinici au închis repede „buticurile“ deschise pentru campania electorală sau le-au plasat altor patroni. Celălalt fenomen este că, dintr-o inerţie, unele instituţii media au continuat campania electorală, împotriva preşedintelui şi a partidului la putere. E foarte bine că mass-media critică puterea. Problema este cum o critică. Eu recunosc mecanisme, elemente de limbaj şi logici ale propagandei comuniste - ascunderea informaţiei, prezentarea trunchiată, exagerarea unui aspect etc. În loc să fie a patra putere în stat, presa devine doar un fel de „Gică-contra“, cu un limbaj care, repetat la nesfârşit, nu poate să fie convingător şi e evident că nu mai putem vorbi de un spaţiu public echilibrat.
Pe de altă parte, am senzaţia că se întâmplă nişte lucruri interesante în cyberspace. Blogosfera este destul de activă. Acolo vocile sunt mai echilibrate, chiar blogurile jurnaliştilor sunt mai interesante – asta e o formă de a scăpa de presiunea editorială.
În facultatea pe care o conduceţi, ce accent se pune pe etică şi pe deontologie? Îi pregătiţi cumva pe jurnalişti să reziste tentaţiilor, dar mai ales presiunilor din partea şefilor şi patronilor?
Noi avem multe cursuri de etică şi de deontologie. Ele se regăsesc şi la master, mult mai aplicate - etica şi legislaţia mijloacelor online, etica şi legislaţia pentru managerii de presă. În plus, în cadrul cursurilor tehnice de redactare, inevitabil, se discută şi problemele de etică. Din nefericire, etica trebuie să fie un comportament împărtăşit. Or, copiii noştri, când ies în lume, îşi dau seama foarte repede că trebuie să facă ce a făcut şi Apostolul Petru la al treilea cântat al cocoşului: să abjure imediat, pentru că altfel vor fi nişte paria dacă vorbesc despre etică. Totuşi, am constatat cu satisfacţie că nu am avut absolvenţi de-ai mei implicaţi în cazuri neetice şi propagandistice. Ba chiar, într-o anumită perioadă, doi absolvenţi de-ai noştri au fost vocea cea mai importantă în solicitarea unui comportament etic în radioul şi televiziunea publică. Însă, la un moment dat, începem să părem nişte Don Quijote care vorbim despre utopii şi lucruri neadevărate, pentru că nu există o atitudine profesională şi prodeontologică la nivelul editorilor şi la nivelul jurnaliştilor cu autoritate în breaslă.
Se spune că derapajele din media trebuie sancţionate, în primul rând, de breaslă. Cum comentaţi comportamentul unor instituţii media de a continua să invite şi să folosească personaje pe care breasla, prin organizaţiile ei, le-a criticat?
Sunt uimit de această nonşalanţă – deşi cuvântul românesc e „nesimţire“ – cu care oameni care se ştiu pătaţi apar dând lecţii de morală şi profesionalism la diferite emisiuni. Aici intervine mecanismul clientelar. Dacă urmărim, observăm că se invită reciproc şi îşi fac servicii unii altora. Noi lucrăm acum într-un grant internaţional despre autoreglementarea în presă. Ne este destul de ruşine, de câte ori ne întâlnim cu colegii din 14 ţări, că trebuie să recunoaştem că nu am reuşit să avem nici formele elementare de autoreglementare. Avem un Cod etic la care au aderat toţi şi nu l-a aplicat nimeni.
În aceste condiţii, ce părere aveţi despre calificarea unor campanii de presă denigratoare ca „vulnerabilităţi la adresa siguranţei naţionale“?
Este o gogoaşă pe care a umflat-o presa. În sine, este o prostie. Sunt două variante posibile care ar fi putut duce la formularea legată de siguranţa naţională. Varianta cea mai simplă e teoria conspiraţiei: cineva nu iubeşte presa şi încearcă să facă ceva ca apoi, din altceva, să ajungă, în sfârşit, să lovească în presă. Adică se pune presa la vulnerabilităţi, apoi aprobă parlamentul, ulterior trebuie lucrat ceva pe la Codul Civil şi uite aşa se bagă pumnul în gura presei. Să fim serioşi! Asta e mult prea complicat pentru un politician deştept sau chiar machiavelic. Varianta cealaltă: cineva, în grupul acela, chiar a crezut că presa este o vulnerabilitate. În ultimii 10–15 ani a înflorit o pseudoliteratură despre manipularea prin presă, făcută mai ales de militari, care au mai absolvit un curs NATO, au mai citit ceva, au mai înţeles pe jumătate psihologia etc. Sunt edituri la care ies pe bandă rulantă cărţi despre manipulare, unde se traduc tot felul de cărţi de mâna a doua, în contextul în care, în lumea ştiinţifică serioasă, subiectul acesta nici nu există. Eu cred că chestiunea presei ca vulnerabilitate la siguranţa naţională este gândirea semidoctă a unor personaje hrănite cu aceste cărţi.
Discuţia a fost exagerată. Am văzut chiar că, într-un mod absolut neprofesional, Associated Press a spus că terorismul şi presa sunt ameninţări la adresa României. Nu este adevărat. Dacă te uiţi pe document, vezi că ameninţările sunt un capitol, vulnerabilităţile altul. La vulnerabilităţi este trecută şi scăderea demografică. Dacă e să exagerez şi duc raţionamentul mai departe - că, vezi Doamne, cineva vrea să distrugă presa -, înseamnă că cineva vrea să-i forţeze pe români să facă mai mulţi copii şi că, în curând, vor scoate prezervativele din magazine! Exagerez, dar vreau să spun că e absurd. Presei i-a plăcut întotdeauna să se victimizeze şi a avut încă o dată ocazia să trâmbiţeze cât de grozavă este în apărarea libertăţilor. Chiar aş dori să văd jurnaliştii apărând libertatea de expresie şi de opinie a tuturor, nu numai a lor.
* * *
Neîncredere în presă
Dacă ani de zile, în sondajul IMAS, presa apărea pe locul 3 la încredere după Biserică şi Armată, anul trecut, presa a apărut în primele 5 instituţii considerate corupte. Mai mult decât atât, într-un recent top al neîncrederii, destul de aproape de politicieni se află şi jurnaliştii. Dacă ne uităm la comentariile de pe forumuri, vedem că mass-media sunt acuzate că şi-au pierdut raţiunea de a fi, adică publicul şi interesul acestuia.
Dispar genuri jurnalistice
A dispărut jurnalismul de investigaţie. Aşa-zisele investigaţii de acum sunt în majoritate materiale servite. Dovada e că un jurnalist nu poate să facă 5 investigaţii într-o lună. Au dispărut reportajul, interviul - nu cel cu două întrebări, ci interviul pregătit, documentat. A dispărut dezbaterea politică. Ce avem noi la canalele de televiziune nu e dezbatere politică, ci un fel de hămăială generală în care moderatorul este primul excitat.
* * *
* MIHAI COMAN este decanul Facultăţii de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării
Interviu realizat de RĂZVAN BRĂILEANU
