Pe aceeași temă
Există deja la CNATDCU o sesizare în privința plagiatului prim-ministrului Ciucă, ce urmează?
Se stabilește o comisie de specialiști care să citească lucrarea, să analizeze și să ne transmită un punct de vedere și un verdict. Avem la dispoziție 45 de zile, potrivit regulamentelor CNATDCU, pentru a da un răspuns la sesizarea făcută de dl Polițeanu. În mesajul pe care l-am trimis în dimineața aceasta (vineri, 21 ianuarie n.r.) președintelui de panel am transmis o copie și doamnei care este funcționara ministerului și care se ocupă de secretariatul CNATDCU. Deci toată lumea este pusă la curent, inclusiv președintele Academiei Române, care este de drept și președintele CNATDCU, și ceilalți doi vicepreședinți, în așa fel încât toată lumea să fie înștiințată de demersul acesta, care este public și legal.
Care este relevanța verificării pe care o va face Universitatea Națională de Apărare la care a făcut recurs premierul Ciucă?
Din punctul meu de vedere, este important să vedem și felul în care se poziționează Universitatea Națională de Apărare, pentru că ea a organizat acest doctorat și i-a conferit, la urma urmei, acest titlu. În felul acesta, vedem care este și reacția colegilor de la Universitatea Națională de Apărare. Noi prezumăm că sunt niște specialiști care ar putea să ne spună foarte precis despre ce este vorba; și aceasta, dincolo de ce putem noi înșine citi, pentru că, urmărind materialul realizat de dna Șercan, am putut constata că în teza de doctorat a dlui Ciucă există pasaje foarte lungi care sunt preluate ad litteram. Verificarea și verdictul Universității Naționale de Apărare sunt importante, pentru că vrem să vedem care este și reacția mediului academic de la această universitate.
CNATDCU va aștepta verdictul Universității înainte să se pronunțe?
Nu neapărat. Universitatea ar trebui să dea un verdict, de vreme ce chiar cel care este incriminat este doctor al acestei universități și a solictat acest lucru. Nu e în interesul nimănui să se întârzie în chestiunea aceasta, care e cunoscută deja în public. Pe de altă parte, teza de doctorat nu este un text atât de complicat, încât să nu poți să-l urmărești și să constați că sunt preluate ad litteram pasaje mai lungi. Am văzut și reacția în presă a domnului general (r) Frunzeti, din a cărui carte domnul general (r) Ciucă a preluat acele pasaje lungi, care a spus că ar fi foarte problematic să preiei pagini întregi chiar citându-le și cu atât mai mult, așa cum e cazul aici, fără să le citeze. În nicio lucrare științifică nu poți să citezi pasaje foarte lungi, pe pagini întregi, darămite să nu citezi, și domnul Frunzeti chiar sugera, oarecum ironic, că ar fi trebuit, din când în când, ca dl Ciucă să mai introducă și propriile comentarii sau puncte de vedere. Și încheia spunând că domnul Ciucă este un om inteligent și ar fi putut să facă acest lucru.
Domnul Ciucă, ca și Victor Ponta mai demult, a invocat în apărarea sa „cerințele vremii”.
De dragul argumentului, să acceptăm pentru moment acest punct de vedere. Ce ar rezulta de aici? Adică cerințele vremii sunt acelea de a prelua ad litteram pasaje întregi fără să spui cine sunt autorii acelor pasaje? Astea erau cerințele vremii? Dacă cineva îmi spune că cerința vremii, în anul 2003, când a fost susținută această teză, era cea care se vede cu ochiul liber în lucrarea dlui Ciucă, și anume să avem pasaje lungi care, însumate, reprezintă cam o treime din toată teza și aceste pasaje nu sunt atribuite în mod corect autorilor, atunci înseamnă că „cerința vremii” era de a plagia?! Pentru că ceea ce descriem aici se potrivește perfect definiției plagiatului. Or, nu pot să cred că un om cum este domnul Ciucă îmi spune că la începutul anilor 2000 cerința era de a plagia. Ce poate să spună este că, tehnic vorbind, nu a redactat corect teza, pentru că ar fi trebuit să comenteze, să parafrazeze și cel mai ușor era să pună perechea aia de ghilimele la începutul pasajelor pe care le preia ad litteram și la sfârșitul lor. Am văzut că una dintre apărările prezentate de dl Ciucă a fost de genul acesta: „În materie de stategie militară, de relații internaționale, trebuie să fim extrem de preciși pentru a nu crea probleme geostrategice sau politice prin interpretarea lor tendențioasă sau greșită”. Perfect de acord; să presupunem că lucrurile ar sta chiar așa. Dar atunci, dacă formularea preluată din cărțile respective de către dl Ciucă ar fi fost standard și domnia sa nu s-ar fi putut abate nici măcar cu un cuvânt de la pasajul care a fost preluat din cartea generalului Frunzeti, deci dacă aceasta era cerința stringentă, ei bine, atunci dl Ciucă ar fi putut foarte bine să adauge „acea pereche de ghilimele” și să spună „formularea standard a acestei probleme, care din punct de vedere semantic este extrem de riguroasă, o găsim în această sursă bibliografică”. Punct. Și astăzi n-aveam nicio problemă nici cu domnul Ciucă, nici cu lucrarea de doctorat a domniei sale și nici dânșii nu aveau o problemă cu mine astăzi.
Credeți că s-a banalizat plagiatul în România? Cum se explică sensibilitatea tot mai scăzută a societății, și aici aș introduce și mediul academic, în fața plagiatului?
Dacă vrem să spunem că oamenii au auzit foarte multe și că poate unii dintre ei chiar s-au săturat de această discuție, atunci, da, s-a banalizat. Dar este o formă de banalizare a ceva care este extrem de pernicios, un cancer care roade mediul academic și cercetarea științifică. Și am să vă spun de ce. Sunt două motive principale. În primul rând, dacă oamenii tineri văd că nu există o reacție proporțională, corespunzătoare cu aceste abateri de la normele de etică a cercetării științifice, ei vor socoti că este foarte firesc să compilezi o lucrare, luând pasaje de ici, de colo, și în felul acesta să obții un titlu științific. Ceea ce aruncă în derizoriu școala doctorală și conceptul de teză de doctorat. În al doilea rând, oamenii care vor avea astfel de titluri, și mă refer aici în general, poate că unii dintre ei le obțin printr-o muncă asiduă și foarte serioasă, vor fi puși în situația de a da explicații sau de a face față unor situații penibile când vor intra în legătură cu confrați de-ai domniilor lor din străinătate, care vor avea o suspiciune cu privire la felul în care se obțin doctoratele în România. Nimănui nu-i convine acest lucru. Inclusiv celor care astăzi ar putea spune că e o chestiune absolut banală și ar trebui să renunțăm la această obsesie a unora dintre noi de a vorbi despre plagiat.
În legătură cu banalizarea de care vorbeați, ceea ce eu am constatat este mai degrabă o iritare a multor oameni – chiar și colegi din mediul academic, chiar și în Consiliul Național al Rectorilor –, care socotesc că este o pată atât de rușinoasă, încât ar fi bine să nu mai vorbim foarte mult în public despre situația asta. Dar faptul că nu vorbești despre un lucru care e rău nu duce automat la dispariția lui. Noi știm că asta era reacția înainte de 1990, ideea că dacă nu vorbești despre ceva, nu există în realitate. Ei bine, există în realitate situația aceasta, vedem că sunt multe cazuri de teze de doctorat de la sfârșitul anilor ’90, începutul anilor 2000, care, din nefericire, au fost elaborate în modul acesta extrem de defectuos. Nu exclud posibilitatea ca oamenii aceștia chiar să nu fi știut cum trebuie făcută o cercetare, deși este foarte puțin plauzibil. Dar dacă ai greșit, trebuie să recunoști acea greșeală, să încerci s-o îndrepți, ca să dai un exemplu bun și pentru tânăra generație. Nu să te cramponezi pe ideea că avem numai dispute politice. Că eu, vezi Doamne, l-aș susține pe dl Dacian Cioloș și USR-ul. Nu am absolut nicio legătură cu partidul politic USR și nu asta a fost motivația mea pentru aceste atitudini. Sunt pur și simplu un profesor, nimic mai mult și nimic mai puțin; și atitudinea mea este reacția unui profesor care știe că trebuie să ofere modele decente studenților săi.
Care este mecanismul prin care se ajunge la plagiat? Care este veriga slabă: școlile doctorale, îndrumătorul de doctorat, lipsa unei educații în ce privește regulile?
Dacă vorbim despre anii ’90 sau începutul anilor 2000, atunci nu existau școli doctorale, exista doar forma aceasta de învățământ superior a doctoratului, în care caracteristica esențială era doar relația directă dintre conducătorul de doctorat și doctorand. Cazurile de plagiat cele mai cunoscute astăzi sunt acelea ale unor oameni care au ajuns demnitari, miniștri, prim-miniștri și care au obținut titlul de doctor în acea perioadă. Oamenii aceștia, chiar la vremea când se presupune că trebuiau să lucreze asiduu pentru doctoratul lor, erau foarte ocupați și făceau, poate, lucruri utile și importante pentru țară. Dar doctoratul rezidă într-o cercetare științifică. Pentru a realiza o lucrare care poate fi acceptată, trebuie să lucrezi de dimineața până seara, de luni până duminică și să o iei de la început, săptămână de săptămână, până când ajungi la un rezultat care să poată fi validat de către comunitatea ta științifică. Întrebarea e cum poți să faci acest lucru când, în același timp, ai o sumedenie de obligații profesionale, politice etc.? În al doilea rând, doctoratul ar trebui făcut de cei care merg pe o filieră academică sau de cercetare. Nu este ca o floare la butonieră pe care o purtăm pentru a arăta celorlalți, familiei, prietenilor cât suntem noi de buni și de frumoși. Doctoratul este, de fapt, omologarea calității tale de a putea face cercetare și de a putea să faci, în perspectivă, alți doctori, odată ce te-ai abilitat în domeniul respectiv. Deci, studiul într-o școală doctorală și lucrarea de doctorat sunt pietre fundamentale în acest edificiu, în această construcție care are logică, în primul rând, în învățământul superior și în mediul de cercetare, în institutele de cercetare.
Pe de altă parte, o altă cauză a impasului în care ne aflăm astăzi și care este, de asemenea, foarte greu de dezrădăcinat la noi este felul în care se lucrează, de obicei, cu doctoranzii; iar aici sunt foarte atent cum formulez chestiunea, pentru a nu ajunge la niște judecăți generale superficiale, care ar putea să-i ofenseze pe oamenii care, într-adevăr, lucrează foarte bine și serios (atât doctoranzi, cât și conducători de doctorat). Dacă lucrul cu doctorandul se rezumă la a primi niște referate și o teză cu câteva zile înainte de data scadentă la care trebuie susținute referatele sau teza, atunci controlul asupra a ceea ce a făcut doctorandul este foarte redus. Poți să fii un profesor-conducător de doctorat extraordinar, ca specialist în domeniul respectiv, dar dacă ți se spune de azi pe mâine că ai de acceptat un referat sau o teză de doctorat finală, controlul calității, controlul tuturor acelor elemente care sunt de natura eticii cercetării științifice este foarte, foarte scăzut și atunci sigur că poți să ajungi la situațiile despre care vorbim acum. Mai există un alt factor: acela legat de durata foarte scurtă a studiilor de doctorat, care acum, potrivit legii, se rezumă la trei ani, care mai pot fi extinși, cu aprobarea universităților sau a școlilor de doctorat, cu unu, doi ani. În trei ani, în foarte multe domenii este imposibil, chiar dacă stai și lucrezi în fiecare zi, să-ți termini teza de doctorat. Iar la aceasta să adăugăm faptul că doctoranzii au multe alte obligații în această scurtă perioadă, cum ar fi acelea de a publica, de a susține seminarii cu studenții de la cursurile de licență etc. (Spre comparație, în Statele Unite, durata medie a studiilor doctorale poate fi de 5-7 ani, în funcție de domeniul științific în care este realizată cercetarea cu doctoratul.)
Ca să tragem o concluzie, dincolo de motivațiile personale, problema principală este la nivelul conducătorului de doctorat. E o chestie sistemică?
Da, conducătorul de doctorat, chiar dacă nu are vina principală morală, pentru că la urma urmei nu conducătorul de doctorat este acela care a plagiat, are o răspundere foarte mare cu privire la ce anume semnează și ce trimite mai departe la minister atunci când se validează teza respectivă. Pentru că, încă o dată, dacă conducătorul de doctorat lucrează în fiecare zi, săptămână de săptămână, cu doctorandul său, probabilitatea ca acesta să înșele, să trișeze, s-o ia pe scurtături, pe care numai el le știe, este foarte scăzută. Aceasta, presupunând că și conducătorul de doctorat este o persoană care, într‑adevăr, respectă standardele onestității științifice.
Dar în ziua de astăzi există softurile antiplagiat. Nu ar trebui să fie mai simplu de depistat?
Așa este. Există o regulă a școlilor doctorale din toate universitățile și din institutele de cercetare din România ca înainte ca teza să fie acceptată pentru a se elabora referatele finale de către comisie în vederea susținerii publice, teza să fie verificată printr-un soft antiplagiat. Ce face softul ăsta? Indică similarități între pasaje din teză, dacă ele există, și surse bibliografice care sunt deja în baza de date a acestor softuri sau la care softurile au acces. După ce o similaritate a fost identificată în mod electronic de către mașină, conducătorul de doctorat și comisia care acceptă pre-susținerea tezei de doctorat au obligația să verifice acele pasaje care sunt identice sau care sunt similare – pentru că pot exista și parafrazări sau schimbări de topică, mașina detectează și aceste lucruri – și să verifice pasaj cu pasaj înainte de a da drumul lucrării și de a face referatul de acceptare. Deci, astăzi, după ce s-au adoptat aceste măsuri, reguli, norme, ar trebui să fie practic imposibil ca o persoană să mai producă o teză care să mai fie un plagiat. Noi vorbim încontinuu de teze plagiate care au fost susținute în anii ’90 sau imediat după anul 2000. Adică într-o perioadă de „haiducie academică”.
Spuneți, de fapt, că după ce au fost introduse aceste reglementări, acest soft antiplagiat, fenomenul a scăzut în intensitate.
Poate fi verificat. Oricum, fiecare conducător de doctorat și doctorandul său semnează o declarație pe proprie răspundere că teza este un produs original, e gândită și este scrisă de doctorandul respectiv, sub sancțiunea penală ca dacă nu este așa, să fie pedepsiți.
Vorbeați de importanța determinantă a conducătorului de doctorat. Observăm însă că în majoritatea cazurilor de plagiat descoperite până acum, acești conducători de doctorat nu au fost niciodată trași la răspundere. E un viciu al legii?
În regulamentul CNATDCU există o prevedere și cu privire la ce anume poate să propună Consiliul General în legătură cu acei conducători de doctorat la care se constată că aceste cazuri se repetă și că nu sunt doar niște excepții nefericite și regretabile. Am discutat despre această chestiune de câteva ori în Consiliul General și eu sper foarte mult ca și ceilalți colegi să fie de acord să adoptăm o decizie pe care s-o transmitem tuturor școlilor doctorale, în așa fel încât atunci când noi constatăm că un conducător de doctorat a avut 2, 3, 4, 5 teze cu astfel de probleme, școala doctorală din care face parte această persoană să aibă în vedere să-l sancționeze, nemaiacordându-i alte locuri la doctorat pentru o perioadă sau propunând chiar retragerea calității de conducător de doctorat.
E un fenomen, bună parte dintre acești plagiatori depistați scapă până la urmă nepedepsiți. Sau sunt pedepsiți cu mare dificultate. Îi protejează universitățile, știți cazurile de la Academia SRI, CNATDCU se mișcă greu, apoi urmează procese...
Într-adevăr, există astfel de cazuri, și ele sunt legate de contestațiile și procesele intentate Ministerului Educației de către unii demnitari sau foști demnitari care au primit decizie de plagiat din partea CNATDCU. Procesele durează foarte mult și impresia multora dintre noi este aceea că ele sunt lipsite de transparență și de obiectivitate. Uneori par să fie cu totul incorecte și să nu țină cont de fondul problemei (care este acela al dovedirii prin probe și argumente a plagiatului), ci mai degrabă de chestiuni formal-procedurale care sunt folosite ad-hoc și ad-hominem, pentru a-i salva pe cei care au fost dovediți ca fiind plagiatori.
E vulnerabilizat premierul Ciucă?
A priori vorbind, da. Pentru că și România este, politic vorbind, parte a unor instituții și structuri europene și euro-atlantice unde lucrurile acestea nu sunt luate à la légère, cum s-ar spune, nu sunt desconsiderate. Dar chestiunea ca atare, și anume ce se va întâmpla cu guvernul României sau cu decizia politică pe care o vor lua cei din actuala coaliție care guvernează România ori din partidul care-l susține pe dl Ciucă, mă depășește complet și nu pot să speculez. Dar în legătură cu ce se întâmplă cu situația generală legată de cercetare, de universități și de doctoratele din România, cu siguranță că aceasta nu este o fotografie plăcută pe care o transmitem, nici în țară și nici în exterior.
Cum comentați atitudinea președintelui Iohannis, care a condamnat până acum destul de apăsat plagiatele prin tot felul de declarații așa tranșante, iar acum, în cazul Ciucă, e mult mai reticent?
Țin minte că în 2016, în acele șase luni cât am fost ministru, la deschiderea anului universitar care a avut loc la Timișoara, în mod public, președintele a cerut CNATDCU și mie în calitate de ministru să nu facem niciun fel de rabat de la evaluările acestea stricte cu privire la plagiate, să luăm măsurile cele mai dure care se impun. Asta a spus-o în public, nu a fost o discuție privată pe care am avut-o cu domnia sa. Comunicatul pe care l-am citit zilele trecute, dat din partea președintelui, este un comunicat care în esență spune același lucru, și anume să nu ne abatem de la politica pe care am avut-o împotriva plagiatelor; se mai spune că Președinția nu vrea să comenteze nimic mai mult; prin urmare, așteptăm să vedem care va fi reacția mediului politic după ce CNATDCU va da un verdict în acest caz. Citind analiza doamnei Șercan, am văzut că există calupuri întregi de texte în teza de doctorat care sunt preluate ad litteram din alte cărți deja publicate la vremea respectivă, fără ca acele calupuri să fie menționate explicit ca fiind citate. Prin urmare, pentru mine, citind aceste pasaje, este un caz clar de plagiat și asta este părerea mea în calitate de profesor; ca membru al CNATDCU accept, în principiu, că judecata mea ar putea să fie eronată și dacă există argumente bune ale unor specialiști care să mă convingă pe mine sau pe alți membri ai Consiliului General că, de fapt, acolo, în pofida aparențelor, nu este un plagiat, vom discuta și vom vota finalmente un verdict. Deci faptul că eu, acum, am o părere clară în legătură cu asta nu exclude, în principiu, o discuție în Consiliul General care va conduce la verdictul final, singurul care va avea o valoare legală, și nu ceea ce spun în momentul de față. Dacă mă întrebați însă acum ce cred despre asta, cum comentez și ce opinie am, atunci vă spun foarte clar: cred că într-adevăr acolo este un malpraxis, ca să zic așa, sau un plagiat în teza de doctorat.
Interviu realizat de Andreea Pora
