Pe aceeași temă
Mircea Miclea, cel care a coordonat Comisia prezidenţială care a elaborat Strategia pentru educaţie, urmată de cele două proiecte de lege, e la fel de idealist şi radical ca şi acestea. Tocmai radicalismul proiectelor îl obligă să recunoască în interviul acordat în exclusivitate revistei 22 că nu vor avea şanse dacă politicienii vor continua să stea „cu faţa la partid, şi nu la sistem“.
Si, probabil, o vor face, admite Miclea. „Avem clanuri universitare care domină universităţi întregi, facultăţi întregi, catedre întregi“, era deci firesc să se ia acele măsuri prin care să se stopeze nepotismul şi plagiatul. Aşa cum lui Miclea i se pare normal să ne aliniem la normele occidentale, unde domină modelele de tip managerial, şi nu cele „colegiale“, adică pe bază de „aranjamente“. „În primele 100 de universităţi din topul Shanghai doar 6 au conduceri colegiale“, susţine Miclea.
Legile vizează problemele de fond ale educaţiei, şi nu grupuri, au ca scop atingerea competenţelor cheie în Uniunea Europeană, şi nu adaptarea la o realitate, spune Miclea. „Legea din 1995 a pornit cu această greşeală, a încercat să nu creeze conflicte, să-i mulţumească pe toţi. De îndată ce a fost promulgată, a devenit caducă şi a trebuit să fie modificată de peste 30 de ori. Acum avem nevoie de o lege care să creeze realitatea dezirabilă, nu să consemneze realitatea.“ Teoria se confruntă însă tot cu realitatea, iar Miclea, cu diplomaţie, recunoaşte că proiectele lansate sau doar anunţate de Ecaterina Andronescu şi de câteva ONG-uri pot fi „o diversiune“, menită să relativizeze totul şi să îngroape reforma, ale cărei prime rezultate, în cel mai bun caz, se pot vedea peste 3-5 ani.
O lege a educaţiei ori e radicală, ori mai bine lipsă
Este deja o certitudine faptul că nivelul educaţiei a scăzut dramatic în ultima perioadă. Care credeţi că ar fi motivaţia de fond?
Sunt mai multe cauze pe care le-am arătat în diagnoza sistemului făcută în raportul prezidenţial. Una dintre ele este subfinanţarea cronică, dar care nu este nicidecum principala cauză. Să luăm situaţia profesorilor universitari, cărora în 2004 li s-a dublat salariul, dar nu s-a dublat calitatea predării. Este deci o situaţie clară care arată că, dacă dublezi salariile, nu înseamnă că automat creşte performanţa. Al doilea lucru şi, probabil, cel mai important este lipsa unei coerenţe în abordarea problemelor. De cele mai multe ori, intervenţiile s-au făcut la repezeală, fără să se urmeze un proces. Întâi, trebuie să faci diagnoza sistemului, apoi îţi trebuie reunirea principalilor actori care sunt interesaţi în educaţie într-un act comun, într-un pact, dacă se poate, cum am făcut noi. Apoi, din acest pact trebuie să derive o strategie şi, apoi, din strategie să derive un set de legi. Cred că această incoerenţă în abordarea problemelor, abordarea lor doar sectorială, pe bucăţele şi la repezeală, a creat multă tensiune în sistem şi senzaţia că nu mai există soluţie pentru probleme.
În momentul de faţă avem trei proiecte de lege, ale dumnevoastră, ale ministrului Ecaterina Andronescu, ale unor ONG-uri. Ce se va întâmpla? Se trage de timp, se încearcă o diversiune?
Trăim într-o ţară liberă, fiecare poate face, dacă socoteşte de cuviinţă, proiecte de legi. Problema este cum le fundamentezi. Dacă faci legi doar jucându-te cu creionul pe hârtie, fără să ai o fundamentare pe o diagnoză, pe o strategie, atunci aceste proiecte de legi vor suferi exact de ceea ce au suferit cele de până acum. Sunt caduce imediat ce a început discuţia. Eu sper să nu fie aici vorba de o diversiune în care, pentru a relativiza importanţa unor soluţii avansate de către Preşedinţie, se creează un set de alternative pentru a scufunda totul şi a spune că totul este cam de acelaşi nivel şi în final să nu se întâmple nimic.
Cam în ce limită de timp, presupunând că avem şi dezbatere publică, şi dezbateri parlamentare, credeţi că ar putea să iasă aceste legi şi să înceapă implementarea lor?
Personal, cred că în 30–40 de zile se poate declanşa şi se poate încheia dezbaterea publică. Subliniez însă: a fost o dezbatere publică pe diagnoza care stă în spatele legilor, a fost o alta pe pactul care stă în spatele legilor şi o alta pe strategie. Prin urmare, dacă suntem consecvenţi cu noi înşine, dacă mai ţinem la Aristotel şi la logică, atunci dezbaterea publică acum nu mai are nevoie să reia temeiurile în baza cărora s-a făcut tot demersul. Cred că este extrem de fiabil, foarte rezonabil să fie finalizată dezbaterea publică, în 30–40 de zile, astfel ca până la finele acestei sesiuni parlamentare, cel mai târziu în septembrie, legile să fie scoase din parlament şi promulgate de preşedinte.
Se ia în calcul la Cotroceni alternativa asumării răspunderii guvernului pe aceste legi, dacă totul va trena?
Decizia este la nivelul guvernului. Din păcate, nu cred că poate face altceva preşedintele, în termeni legali, şi nici nu cred că riscă să fie acuzat de intervenţie în treburile guvernului.
Să intrăm în fondul problemei, adică pe aceste legi. Ele ating punctele nevralgice şi propun o reformă care poate părea, pentru unii, radicală.
Cuvântul reformă s-a demonetizat de atâta folosire şi noi preferăm să vorbim mai degrabă de restructurare sau modernizare. Legea din 1995 a pornit cu această greşeală: a încercat să nu creeze conflicte, să-i mulţumească pe toţi şi, prin urmare, ceea ce s-a întâmplat a fost consemnarea pe plan legislativ a statu-quo-ului. De îndată ce a fost promulgată, legea a devenit caducă, a trebuit după aceea modificată de treizeci şi ceva de ori ca să ţină pasul cu realitatea. Or, acum avem nevoie de o lege care să creeze realitatea dezirabilă, nu să consemneze realitatea existentă în acest moment. O lege a educaţiei ori este una radicală în acest moment, ori mai bine nu avem niciuna.
Tocmai pentru că este radicală, tocmai pentru că atinge interesele multor grupuri, clanurilor din învăţământul universitar, fabricilor de diplome, intereselor particulare ale unor politicieni, iar la nivel preuniversitar să nu mai discutăm, dacă se propune această soluţie a evaluării şi plăţii profesorilor în funcţie de performanţă, probabil sistemul se va opune. Au legile vreo şansă reală în aceste condiţii?
Principala raţiune pe care trebuie să o iei în seamă atunci când faci legi este aceea de a rezolva problemele sistemului. Uitaţi-vă la situaţia din universităţi. Avem clanuri universitare care domină universităţi întregi, facultăţi întregi, catedre întregi. Era firesc să luăm o măsură şi să spunem: nu ai voie să ocupi, ca soţ şi soţie sau rude de gradul II, poziţii de conducere, concomitent, în aceeaşi universitate, nu ai voie să dai concurs în aceeaşi catedră, dacă eşti rudă până la gradul II, nu ai voie să ocupi concomitent şi o poziţie de demnitate publică, şi o poziţie în conducerea universităţii. Dacă ai plagiat, atunci îţi pierzi postul ocupat în baza concursului în care plagiatul a fost invocat ca piesă în favoarea concursului. Trebuia să deschidem universităţile astfel încât să împiedicăm cârdăşia care există acum adesea, în multe universităţi, în alegerea rectorului şi să trecem de la un sistem colegial, în care adesea alegerile erau aranjate, la un sistem de selecţie a rectorului, de recrutare a lui pe baza unui concurs. Adică să trecem de la un model colegial la un model de tip managerial. Uitaţi-vă în primele 100 de universităţi din topul Shanghai, doar 6 au conducere colegială, toate celelalte, primele 100 de universităţi au conducere de tip managerial sau corporatist. Toate aceste soluţii nu au ţintit însă grupuri, au ţintit probleme care trebuiau rezolvate şi trebuia să le rezolvăm în acest fel.
Sancţiunile sunt însă esenţiale, cum sunt reglementate acestea?
Pentru prima dată se stabilesc sancţiuni severe pentru cei care fabrică diplome pe bandă rulantă, de la demiterea rectorului până la absorbţia unei astfel de universităţi de către o universitate care este la standarde de calitate adecvate şi până la desfiinţarea universităţii respective printr-un proiect legislativ pe care şi-l asumă guvernul.
Până acum, Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice (CNCSIS) nu controla nimic, era doar consultativ. Acum controlează cum ai utilizat banul public din cercetare, cu ce eficienţă. Consiliul Naţional de Finanţare a Învăţământului Superior era consultativ, acum controlează eficienţa utilizării banului public de către rectorii universităţilor. La fel CNATD (Consiliul Naţional de Atestare a Titlurilor şi Diplomelor). Iar în interiorul universităţii se desparte funcţia de execuţie de funcţia de control.
Majoritatea universităţilor care acum ne dau bătaie de cap au fost acreditate nu de către ARACIS, ci de către Consiliul Naţional de Atestare, de Evaluare şi Acreditare Academică, vechiul CNEA, care era controlat de parlament. În al doilea rând, ARACIS are clar serioase probleme de funcţionare şi de metodologie. Ele pot însă să fie corectate, dar au lipsit sancţiunile. Să vă dau un exemplu: există universităţi de medicină din ţară care au procentul de reuşită la rezidenţiat 70% şi altele cu 3%, dar ambele primeau de la buget aceeaşi sumă per student echivalent, ceea ce era total incorect. În acest pachet de soluţii legislative, trecem la ierarhizarea programelor de studii, care va fi făcută de minister prin ARACIS sau prin orice altă agenţie pe care o agreează, poate să fie şi o agenţie internaţională. Universităţile din frunte vor fi finanţate suplimentar, ultimele nu mai primesc nimic.
Şi ARACIS de cine va fi controlat? Pe el cine îl va evalua?
ARACIS a intrat în evaluări din partea agenţiilor europene de asigurare a calităţii, cum sunt EUA şi ENCUA. ARACIS este independent şi este de utilitate publică şi nu este subordonat nici Ministerului Educaţiei, nici parlamentului. Aceasta a fost una dintre cerinţele fundamentale din punct de vedere legislativ ca să poţi intra în registrul european de asigurare a calităţii.
Şi în învăţământul preuniversitar se propun nişte reforme de esenţă. Este vorba de reintroducerea admiterii în licee, despre reformarea fundamentală a bacalaureatului, care devine şi el diferenţiat, despre o reformare a curriculei, despre evaluarea sistematică. Va creşte astfel performanţa în acea realitate de care vorbeaţi?
Schimbăm complet modul în care se face evaluarea, care, până acum, avea doar o funcţie cumulativă, nu una formativă. Merită să evaluezi dacă astfel optimizezi învăţatul. La finalul învăţământului obligatoriu, adică ciclului gimnazial, se face o evaluare naţională în baza unor teste asemănătoare cu testele de tip Pisa care să măsoare competenţele. Avem zece ani obligatorii, grupa pregătitoare de la grădiniţă devine clasă pregătitoare şi am făcut lucrul acesta pentru că studiile făcute în SUA, în Marea Britanie, Finlanda arată că îţi trebuie o clasă pregătitoare obligatorie înainte de a începe învăţământul primar, pentru că copiii vin cu decalaje uriaşe. Unii vin din familii care au bibliotecă în casă de trei generaţii, alţii vin din familii în care abia se ţine un creion în mână. Şi atunci ai nevoie de o astfel de clasă obligatorie care să-i aducă aproximativ la acelaşi nivel şi să le dea şansa unui start egal. La finalul celor zece clase obligatorii trebuie să evaluezi capacitatea absolventului de a face faţă vieţii de adult, prin testele tip Pisa. Nu trebuie să inventăm ceva aici. Adică să vezi la finalul învăţământului obligatoriu dacă sistemul tău de învăţământ a înarmat elevul cu competenţele necesare pentru viaţa de adult.
Concret, capacitatea va fi înlocuită cu o evaluare de tip Pisa, după care va urma admiterea în liceu?
La testele Pisa nu mai există admişi sau respinşi, ci un punctaj care îţi spune despre tine unde te situezi, cât ştii din cât ar trebui să ştii. Liceele foarte bune, dacă sunt în situaţia de a avea mai mulţi candidaţi decât locuri, pot să organizeze examene de admitere în baza autonomiei.
Şi cu cei care nu intră la aceste licee de elită ce se întâmplă? Rămân pe dinafară? Vor fi repartizaţi?
O să fie alte licee care au locuri. Deci, practic, statul asigură toate locurile în liceu pentru toţi cei care termină clasa a noua. Dar unii n-or să mai vrea să facă liceu. Cei care nu au intrat la un liceu care este foarte bun vor avea posibilitatea de a merge la un alt liceu, unde ori dau un examen mai târziu, ori nu dau examen.
Dar, în felul acesta, se perpetuează actuala situaţie: câteva licee de elită, ceva mai multe medii şi o largă majoritate de licee foarte proaste care vor continua să scoată aceiaşi elevi extrem de prost pregătiţi ca şi acum.
Soluţiile pe care le propunem stimulează capacitatea unei şcoli să devină de elită. Şcoala are o sumă de bani, inclusiv resurse proprii, deci poate
să-şi salarizeze profesorii cum socoteşte de cuviinţă. Mai are la dispoziţie 20% la nivelul gimnaziului şi 30% la nivelul liceului de ore din totalul de ore pe care trebuie să le facă un elev pentru a-şi crea oferta proprie. O şcoală poate să vină să spună: oferim de două ori sau de trei ori mai multă engleză, o alta spune avem profesori foarte tari de matematică. Şcolile care sunt mai slabe pot fi absorbite de şcolile care sunt mai bune. Dacă nu vor deveni mai performante, vor fi desfiinţate. În plus, acest pachet legislativ prevede un contract educaţional între şcoală şi părinte. Părintele te poate da în judecată dacă tu nu oferi ceea ce ai scris în contract. De exemplu: dacă tu scrii în contract că oferi un număr de ore de limbi străine sau anumite condiţii şi nu le oferi, părintele te poate da în judecată.
D-le Miclea, ajungem la punctul nevralgic al întregii chestiuni: proasta pregătire şi lipsa de interes, dincolo de bani, a cadrelor didactice. Ar trebui tăiat în carne vie, iar aici e o chestiune de decizie politică.
Soluţiile pe care noi le propunem fac distincţie între titularizarea pe post şi titularizarea în sistem. În acest moment, toată lumea este titularizată în sistem. Altfel spus, tu eşti un profesor slab la şcoala A, chiar dacă te-aş da afară de la şcoala A, sunt obligat ca Minister al Educaţiei să-ţi găsesc un loc de muncă la şcoala B. Asta înseamnă titularizarea în sistem. Noi venim şi spunem: nu se oferă titularizarea în sistem decât după ce tu ai promovat o serie de examene care probează faptul că tu poţi să funcţionezi în sistem. Altfel spus, tu eşti titularizat doar pe post. Te angajez la şcoala A, nu ai rezultate, şcoala A te dă afară şi ai rămas fără loc de muncă. Nu mai e obligat sistemul de învăţământ să-ţi găsească un loc în altă parte. Deci, dacă ai nenorocit nişte copii, nu mai obligăm sistemul să-ţi dea posibilitatea să treci la alţii, să faci la fel.
Şi sub aceste prevederi vor intra toţi profesorii care sunt în momentul actual în sistem, care au gradul I, gradul II, gradul III, care sunt titulari?
Legislaţia se aplică din momentul promulgării ei. Deci îi va viza pe cei care, din acest moment, vor intra în sistemul de învăţământ.
Pare o jumătate de măsură, pentru că în felul acesta rămân în sistem profesorii slabi.
Din păcate, este un principiu legislativ fundamental. Aceste persoane au dat concurs. Dar ele pot fi evaluate de acum înainte când trec la grade didactice noi. Dar cei care sunt la gradul legal, dacă te dau în judecată, au câştigat. Nu mai poţi să-i scoţi din sistem, asta e adevărat.
Cum se va face evaluarea profesorilor?
În funcţie de măsura în care îşi pun în aplicare planurile individuale de învăţare pentru elevi. Singurele evaluări care erau făcute până acum erau la sfârşitul clasei a VIII-a, capacitatea. Prin urmare, chiar dacă constatai atunci o deficienţă, cei din învăţământul primar şi gimnazial nu mai puteau repara nimic. Dacă, însă, pui evaluări după fiecare ciclu curricular, poţi să-i evaluezi concomitent şi pe profesori. Pentru că ai instrumentul foarte clar. Deci legislaţia prevede faptul că fiecare profesor la disciplina lui are la dispoziţie 25% din ore pentru a-şi adapta predarea la caracteristicile elevilor. Predai la o şcoală de periferie, atunci cele 25% din ore ţi le foloseşti pentru a consolida învăţarea, pentru a explica încă o dată lecţia. Dimpotrivă, lucrezi la un liceu central, unde este crema elevilor, ai 25% din ore ca să faci cu ei performanţe deosebite. Deci îţi dau bugetul de timp care îţi permite ţie ca profesor să intervii. Şi atunci, te trag la socoteală. Îţi spun: ai avut bugetul de timp, de ce nu ai remediat?
Ati spus salarizare contra performanţă. Cum va fi, concret?
Şcoala este cea care stabileşte, după ce s-a încheiat, la nivel naţional, contractul colectiv de muncă, salarizarea pentru fiecare profesor, iar consiliile de administraţie sunt jumătate cadre didactice, jumătate părinţi şi reprezentanţi ai autorităţii locale. Tot şcoala este cea care îi angajează pe profesori, tot şcoala este aceea care îi demite pe profesori. Deci toate deciziile sunt la nivelul şcolii. Trebuia creat acest sistem de evaluări succesive. Atunci apare o diferenţiere şi a salariilor. Practic, din păcate, în sistemul de învăţământ este un egalitarism complet contraproductiv.
În mod practic, această descentralizare este vecină bună cu politizarea şi corupţia la nivel local. Dvs. spuneţi că şcoala evaluează, şcoala fixează leafa, numai că în şcoală, ştim, directorul e prieten cu primarul, care e pus politic, care e prieten cu poliţistul şi are afaceri cu el şi trage sfori să-i dea profesorului X leafă mai mare.
Tocmai pentru a bloca această politizare, am stabilit clar că: 1) directorul e selecţioant de către consiliul de administraţie, nu de primar şi are un contract de management cu CA, care, repet, jumătate este format din cadrele didactice din şcoală şi jumătate din părinţi şi reprezentanţii autorităţilor locale şi 2) directorul nu poate fi membru de partid. Explicit e scris acest lucru.
E valabil sistemul de control şi evaluare şi la universităţi?
La universităţi, toate contractele se stabilesc numai între universităţi şi profesor. Acolo am creat un sistem şi mai sever de control: la finalul fiecărui an universitar, rectorul universităţii trebuie să prezinte un raport public despre asigurarea calităţii în universitatea respectivă şi despre etica în universitatea sa.
Acest raport este dublat de un raport din partea reprezentantului studenţilor, care şi el face un raport privind asigurarea calităţii şi respectarea eticii. Altfel spus, nu vrem numai asigurarea furnizorului de servicii educaţionale, ci şi perspectiva beneficiarului de servicii educaţionale.
Aceste două rapoarte sunt publice, sunt discutate de Senat şi pe baza lor se decide care sunt măsurile pe care trebuie să le aplice obligatoriu rectorul şi executivul. E un control al rectorului şi al executivului din partea beneficiarilor mai sever, mai rapid.
În ce priveşte curricula, se vorbeşte despre abilităţi, despre competenţele pe piaţa muncii. Câteodată se vorbeşte exagerat despre acest lucru, în detrimentul, poate, al concepţiei mai tradiţionale a culturii generale, de tip iluminist, să spunem. Ce ar trebui să prevaleze?
Există opt tipuri de competenţe agreate la nivelul UE, acestea devin competenţe cheie şi ele sunt ţinta învăţământului obligatoriu. Iar liceul nu face altceva decât să dezvolte aceste competenţe cheie, să creeze competenţe specifice. De aceea şi bacalaureatul trebuie să fie diferenţiat, pentru că probezi, verifici ceea ce creezi. Nu mai poţi să dai un bacalaureat unic.
La nivelul învăţământului de bază e clar că vor prevala acele competenţe care se leagă mai degrabă de cultura generală, dar acea cultură generală care îţi maximizează adaptarea la lumea în care trăieşti. Sunt foarte multe studii care arată că, pe o piaţă a muncii volatilă, o bază teoretică riguroasă îţi oferă şanse în plus pe piaţa muncii, faţă de o specializare foarte timpurie. Asta înseamnă, de exemplu, competenţe pe limba maternă şi două limbi de circulaţie internaţională, competenţe pe matematică şi ştiinţe, competenţe digitale sau de utilizare a tehnologiei informaţiei, sunt competenţe de managementul vieţii personale, cum să-ţi faci managementul vieţii personale, sunt competenţe de expresie culturală, competenţe antreprenoriale.
Cât estimaţi că va dura până când o să vedem cât de cât progresele?
Primele efecte majore se vor vedea după 3–5 ani, aşa spun toate studiile care măsoară efectele unei restructurări de substanţă în învăţământ.
Unele efecte se pot vedea imediat, dacă sistemul de finanţare descentralizat funcţionează, cât de eficient este managementul descentralizat al şcolii, imediat sau după un an-doi se poate vedea ce face un profesor cu cele 25% ore pe care le are la dispoziţie pentru a se adapta nevoilor elevului, aceste lucruri se pot vedea imediat şi nu cer bani.
Ce lipseşte, ce ar trebui ca reforma să demareze?
Îţi trebuie un lucru esenţial: să-ţi pese de sistem, să fii cu faţa la sistem, nu cu faţa la partid. //
Interviu realizat de Andreea Pora
