Pe aceeași temă
D-le Manolescu, asistăm la o dosariadă a scriitorimii? Şi dacă da, de ce?Nu e o dosariadă şi nu e a scriitorimii. Faptul că scriitorii sunt, în general, persoane mai cunoscute decât altele a creat impresia că acum CNSAS se ocupă prioritar de ei. Nu e adevărat. Se ocupă de toată lumea, inclusiv de politicieni mai mult sau mai puţin obscuri, se ocupă de toate categoriile, conform legii şi categoriilor stabilite prin lege. În plus, spre deosebire de ceea ce gândesc foarte mulţi, nu se ocupă numai de victime, se ocupă şi de călăi. D-na Germina Nagâţ, directoarea sectorului de investigaţii de la CNSAS, a spus foarte clar în 22, am reprodus şi eu în România literară pasajele esenţiale, că 60% dintre dosarele desecretizate sunt ale securiştilor, nu ale scriitorilor, artiştilor sau ale altora. Acesta este unul dintre argumentele sau mai degrabă clişeele celor care spun că nu trebuie umblat la dosare. Şi dacă ne uităm la ce argumente se aduc în defavoarea dosarelor, observăm că toate sunt cam de aceeaşi natură. Adică sunt sau neinformate sau bazate pe nişte interese de un anume fel. Ideea principală este că nu trebuie să deschidem cutia Pandorei. Părerea mea e că până nu o vom deschide, ca să iasă de acolo tot, nu vom putea pretinde să trăim într-o societate normală, să avem un climat sănătos. Câtă vreme lăsăm boala să incubeze în cutia cu pricina, nu avem nicio şansă de însănătoşire.
Dar şi dacă ies, aveţi senzaţia că este climatul mai sănătos? Să luăm numai cazul Breban, dar putem să ne referim şi la altele, vi se pare că este climatul mai bun?
Era normal ca în momentul în care au început să iasă marile dosare, ale unor oameni foarte cunoscuţi, câteodată chiar mari scriitori, să se producă această reacţie. Ea va scădea în intensitate. Este o formă de reacţie la boală, ca o temperatură. Doctorii spun că, atunci când faci temperatură, organismul se apără. E febră mare acum, 40 de grade, dar va scădea.
Tocmai această apărare pe care o vedem că este furibundă, extrem de agresivă şi acuzatoare, surprinde. Ar fi fost de aşteptat la o reacţie morală tocmai din partea acestei categorii.
E vorba de un fenomen fiziologic înspăimântător. Or, fiziologia, şi aceea biologică, şi aceea intelectuală, are părţile ei dezagreabile, nu vreau să le menţionez acum. Asta e! Mi-aduc aminte de un celebru pamflet scris prin anii ´90 de un jurnalist împotriva unui bine cunoscut personaj politic, şi înainte, şi după 1989. E vorba de Vadim Tudor, care era definit în raport cu o anumită fiziologie. Societăţile îşi au fiziologia lor, precum şi indivizii, spunea ziaristul. O idee extraordinară. Reacţia normală, reacţia morală ar fi opusă. Cel mai simplu lucru când ţi se arată un adevăr verificabil şi incontestabil ar fi să spui „da, e adevărat“. Şi de ce ai făcut ce ai făcut? „Am fost slab“, „m-au şantajat“, „mi-a fost frică“, „acum n-aş mai face-o“ sau „nu ştiu dacă n-aş mai face-o“... Totdeauna există explicaţii cât se poate de omeneşti. Nu trebuie să ne ferim de ele, chiar dacă nu totdeauna ele sunt şi justificări acceptabile. Pe mine m-a întrebat lumea: domnule, cum era să rezişti în anii ăia? Răspund, de obicei, că nu era greu în anii ´70–´80, dar nu pot da acelaşi răspuns pentru anii de dinainte, când am avut colegi de facultate arestaţi fiindcă nu le-a plăcut stilul lui Zaharia Stancu şi care au ieşit bătuţi, torturaţi. Nu mă întrebaţi cum aş fi reacţionat dacă un securist ar fi venit la mine şi mi-ar fi spus: „ai un copil care trece strada prin locul cutare venind de la şcoală. Dacă nu colaborezi, s-ar putea să aibă un accident...“. Păi, semnam imediat orice angajament! Şi atunci îmi zic: har Domnului, nu m-au ameninţat în felul ăsta. Pot eu să spun ce-aş fi făcut dacă-mi zdrobeau unghiile de la mână ca să declar că maică-mea nu ştiu pe cine a omorât? Probabil că declaram. De unde să ştiu dacă rezistam? Fiecare are o limită de rezistenţă. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că n-am fost pus la încercare. Dar pot să spun, pentru generaţia mea, pentru cei care am intrat în viaţa publică după ´60, că au existat puţine asemenea ameninţări. În ce mă priveşte, niciuna. Au existat forme de presiune mai subtile, care i-au îndoit pe unii mai fricoşi, dar nu ca acelea din anii ´60. De ce să mint acum şi să spun: am fost un erou? N-am fost. Am un exemplu cu Negoiţescu, când a fost arestat ultima dată, prin anii ´70. Hotărâsem să ne întâlnim la Uniune şi să protestăm. Plecând de la facultate împreună cu un coleg al meu, n-are importanţă cine, i-am zis: „hai cu mine – era şi el membru al Uniunii – hai să ne întâlnim acolo, uite vin cutare şi cutare“. „A, nu, du-te tu!“ „Dar tu de ce nu vii?“ „Eu nu vin, mie mi-e frică. Du-te tu, că tu ai spate.“ Da, aveam spate, dar mi-l făcusem singur. Zic: „Vrei să ai şi tu spate? Vino cu mine şi îţi faci şi tu spate“. Aşa se făcea spatele, cu două-trei gesturi de-astea. Cu două-trei scrisori în care convocam Consiliul Uniunii Scriitorilor împotriva voinţei partidului se făcea un spate!
Dvs. puneţi în discuţie, în contextul Breban, nu atât trecutul în sine, cât modul de asumare şi responsabilizare.
Chiar aşa mi-am intitulat unul dintre articole – Cum ne asumăm trecutul. Eu nu le reproşez celor precum Breban ce au făcut, e problema lor, a conştiinţei lor. Dar când citesc un interviu al lui Groşan în care spune „eu n-am turnat pe nimeni, n-am semnat nimic, a, poate, o dată“ şi când văd în dosar cum curg turnătoriile ca dintr-un corn al abundenţei, atunci da, îi reproşez că, după ce că a turnat înainte, acum vrea să ne inducă şi în eroare. Asta m-a supărat şi m-a făcut să reacţionez. Nu faptul că el, student fiind, a cedat şi a semnat un angajament. Bun, pot să-mi pun întrebări, de exemplu, cine mai era dat afară din facultate în ´74 dacă nu semna angajamentul? În ´54 sigur, în ´64, puţin probabil, în ´74, exclus. Şi atunci, dacă îţi asumi în felul ăsta trecutul, sigur că lumea nu mai înţelege nimic. Dacă tu crezi că rezolvi problema împroşcând cu noroi în dreapta şi-n stânga, în cei care au citit ce scrie în dosarul tău, te înşeli amarnic. Asta îmi aminteşte de ce se spunea despre procesele intentate comuniştilor în ilegalitate, că „se transformau din acuzaţi în acuzatori“. Eu asta remarc acum: că mulţi dintre cei care au turnat au devenit acuzatorii celor care nu fac decât să constate că ei au turnat.
* * *
Ioan Groşan
Eu nu-i reproşez lui Breban ce a făcut, nu-i reproşez lui Groşan nimic, e problema lor şi a conştiinţei lor. Dar când citesc un interviu al lui Groşan în care spune că „eu n-am turnat pe nimeni, n-am semnat nimic“ şi când văd în dosar cum curg turnătoriile ca dintr-un corn al abundenţei, înseamnă că, după ce că a turnat înainte, acum vrea să ne inducă şi în eroare, ne ia şi de proşti. Şi asta m-a supărat şi m-a făcut să reacţionez.
Nicolae Breban
Între Bunavestire şi romanele apărute după 1989 este o cădere ca a Niagarei. A confunda opera unui mare romancier cu persoana lui fizică, publică sau privată, e inacceptabil. Ideea că noi lovim în marele sau micul romancier divulgând dosarul e o prostie. E vorba de o persoană care, după ce a făcut ce a făcut, mai şi împroaşcă cu noroi. Nu-mi voi schimba capitolul din Istoria literaturii despre Breban. Nu-l voi citi în altă cheie.
* * *
Dar chiar, de ce aţi publicat până la urmă aceste dosare?
Conform legii, noi a trebuit să ne adresăm CNSAS ca să cerceteze dosarele membrilor Consiliului de conducere al USR. S-a şi votat în Consiliu, toată lumea a fost de acord să facem solicitarea. Noi am cerut în total, în două legislaturi, 85 de dosare.
Ne-au venit răspunsuri pentru prima legislatură la aproape toate, mai puţin 2, iar pentru a doua legislatură mai trebuie să vină vreo 18. Din toate aceste cereri, 4 au conţinut răspunsul de colaborare cu Securitatea. Unul dintre cele 4 nu a mai fost făcut public pentru că cel în cauză decedase. În primul moment, nu am vrut să avem o reacţie publică. Am considerat că era o problemă a breslei. Am propus Consiliului să discutăm aceste cazuri, să vedem ce se întâmplă, să vedem şi gravitatea lor. Ele sunt foarte diferite. Neexistând Legea lustraţiei, nici nu puteam adopta vreo măsură, dacă doreau să demisioneze, demisionau, dar, de dat afară, nu puteau fi daţi afară. Una peste alta, nu am vrut să facem publice dosarele. Până în momentul în care s-a ivit povestea cu Groşan, care a declarat că el n-a făcut nimic şi când au sărit în apărarea lui unii scriitori, colegi de-ai lui, nu membri ai Consiliului, acolo nu l-a apărat nimeni. Unul dintre cei care au sărit în Academia Caţavencu, Ştefan Agopian, e membru în Consiliu, dar n-a venit la discuţie, că, dacă ar fi venit, s-ar fi convins că nimeni n-a dorit discreditarea lui Groşan. După cum n-a venit la Consiliu nici Breban, deşi era membru. S-ar fi convins că toţi colegii lui s-au purtat normal, omeneşte. În loc să fie corect informaţi, Agopian sau Breban însuşi au preferat să ne atace, sub cuvânt că în dosare nu e nimic reprobabil, că eu şi alţii nu
le-am citit bine. Doar atunci am publicat câteva fragmente din dosarul lui Groşan. Citiţi-le şi convingeţi-vă singuri cine a avut dreptate! Din dosarul lui Breban n-am publicat niciun rând. Nici nu l-am acuzat de ceva. Dimpotrivă, l-am apărat. Ca pe urmă să constatăm că ne-a adresat, mie şi Consiliului, o scrisoare în care ne arăta cu degetul şi ne striga în faţă: „să vă fie ruşine!“.
Dar credeţi că e bine sau rău că toate aceste cazuri, până la urmă, ajung publice?
Eu cred că normal e ca toate aceste lucruri să se ştie, chiar dacă dosarul nu e făcut public în întregime, cu toate acele lucruri din el care sunt urâte. Pentru că sunt lucruri foarte urâte în aceste dosare. E bine să se ştie, dar nu e bine să scormonim chiar toate amănuntele. Problema nu e a publicării dosarelor. Problema e a atitudinii celor care sunt incriminaţi în ele. Şi a „avocaţilor“ lor.
Cum vă explicaţi această atitudine?
Pe de o parte, e spaima unora că s-ar putea afla în aceeaşi situaţie. Musca pe căciulă, cum se spune. E una dintre cauze. Nu-mi cereţi nume. Până nu iese dosarul de la CNSAS, nu pot să vorbesc. Nici dacă aş fi persoană particulară, nu preşedinte al Uniunii. Îi bănuiesc pe câţiva dintre cei care au avut reacţia asta. Sunt, aşa zicând, acoperiţi de faptul că n-au nicio funcţie, sunt la adăpost. Dar musca e acolo, pe căciulă, şi bâzâie. A doua cauză, pe care mi-am explicat-o mai greu, e legată de participarea la această campanie a unor tineri scriitori, îndeosebi tineri critici. E vorba de cei de la Observator Cultural. În cazul lor, e vorba de ignoranţă, habar n-au despre ce vorbesc. Îmi pare rău să le-o spun, unii dintre ei abia se născuseră pe vremea aceea. Şi mai e vorba şi de o totală lipsă de spirit critic. Adică, a confunda opera unui mare romancier, cum e Breban, cu persoana lui fizică, publică sau privată, e inacceptabil. Ideea că noi lovim în marele romancier divulgând dosarul omului e o prostie. Nu loveşte nimeni în marele romancier sau în micul romancier. E vorba de o persoană care, după ce a făcut ce a făcut, se mai şi laudă cu vitejia lui, beştelindu-ne în fel şi chip. Nu-mi voi schimba capitolul din Istoria literaturii despre Breban. Nu-l voi citi în altă cheie. N-am niciun interes, meseria mea este să-l citesc cât pot de obiectiv, să-mi înfrâng eventualele porniri. E curios că nişte tineri critici vin şi spun acum: „Ce-aveţi cu marele Breban? Noi credem că sunt la mijloc divergenţe de ordin personal“. Dacă e ceva de apărat, este chiar literatura lui de după ´90, care nu mai e de calitatea celei care a fost înainte. Iată nişte tineri care vor să-şi facă o carieră de critic şi nu bagă de seamă că între Bunavestire şi romanele apărute după 1989 este o cădere ca a Niagarei. Şi ce are proza lui Groşan, care este unul dintre cei mai mari comediografi, ca să zic aşa, cu lipsa lui de onestitate, cu minciunile pe care le spune? Nicio legătură. Nu-i scot capitolul din Istorie, nici nu-mi schimb aprecierile, să stea liniştit. Cred în continuare că Breban este un mare romancier. Nu-mi plac toate romanele lui, dar n-are nicio importanţă. Şi, pe urmă, legat de aceeaşi întrebare, mai este categoria eternă a căutătorilor de senzaţional care, dacă au auzit că e un scandal, îşi vâră şi ei coada. Întâmplător sau nu, în partea care nu trebuie.
Ar mai fi şi o a patra categorie, a celor care continuă să insiste pe zona conspiraţionistă, şi anume conspiraţionistă politic. Citez din Paul Cernat: „acest demers cu miză politică îi vizează pe adversarii noului establishment anticomunist“. Vedeţi vreo posibilă legătură?
Cu ce putea, de pildă, să-i mai deranjeze Doinaş pe cei din acest establishment anticomunist, de vreme ce era mort? Sau Caraion, sau Adrian Marino, care şi el s-a văzut divulgat post-mortem? Să-i luăm pe cei în viaţă. Breban, cum mai poate el să deranjeze? El stă acum mai mult în Spania, continuă să scrie, iar cărţile la care se referă Cernat au apărut când dosarul era deja pe ţeavă. Cărţile astea n-au jucat niciun rol. Lucrurile seamănă cu argumentul prietenului meu Dorin Tudoran: Culianu a fost, printre altele, asasinat pentru că s-a atins de nişte tabuuri. Numai că s-a atins de ele în articole apărute după ce el fusese asasinat, o spune chiar Dorin, care le-a şi publicat. Nu cred că s-a făcut o masă critică suficientă ca Breban să devină un caz politic prin ultimele două cărţi ale lui, ce e drept, vehement polemice, dar în care, să fim serioşi, nici măcar nu e vorba de politicieni sau de scriitori sau de alţi oameni influenţi. E vorba despre Nicolae Breban însuşi, fără nicio legătură cu ce se întâmplă în România. N-are niciun sens toată povestea.
Până la urmă, credeţi că s-ar putea urmări „macularea“ scriitorimii, culpabilizarea breslei? Şi de ce?
Doamne păzeşte! Scriitorimea şi, în general, artiştii sunt în momentul de faţă la unul dintre nivelele cele mai de jos ca prezenţă şi respect public. În condiţiile în care se citeşte atât de puţin, în care lumea nu se duce la expoziţii, în care, dacă întrebi pe cineva pe stradă ce compozitori sau mari instrumentişti avem, nu-ţi dă nimeni niciun răspuns, ce nevoie e de maculare? În momentul de faţă, numai când moare un scriitor, cât de cât cunoscut, mai vezi ceva pe burtieră la ştiri. Dacă nu eşti fotbalist, dacă nu eşti cântăreaţă de muzică uşoară, dacă nu eşti Irinel Columbeanu şi familia lui, nu te bagă nimeni în seamă.
* * *
Musca pe căciulă
E spaima unora dintre cei care îi apară: că ar putea fi în aceeaşi situaţie. Musca pe căciulă, cum se spune. E una dintre cauze. Încă o dată, până nu iese dosarul nu pot să vorbesc. Nici dacă aş fi persoană particulară, nu preşedinte al Uniunii. Eu îi bănuiesc pe câţiva dintre cei care au avut reacţia asta, pe vreo doi-trei, ştiu de ce. Sunt acoperiţi, n-au nicio funcţie, sunt la adăpost. Dar musca e acolo, pe căciulă, şi bâzâie.
Comunismul
Sondajele sunt în aşa fel făcute, încât şi eu aş fi spus că regret comunismul. Întrebările sunt tendenţioase, răspunsurile sunt induse. Nu e bun nici eşantionul. Cei care au suferit din pricina Securităţii sunt în anumite categorii majoritari şi în altele ca şi inexistenţi. Sunt foarte mulţi tineri, care ar trebui scoşi din eşantion. Scopul ar putea fi o manipulare a opiniei publice şi aici chiar poate fi vorba de caracter politic.
* * *
Vor apărea şi alţi scriitori deconspiraţi?
Vor mai apărea, din păcate. Cei mai mulţi scriitori care nu sunt membri în Consiliu şi nu le putem cere dosarul.
Aveţi informaţii în acest sens?
Sigur că am. Mai sunt şi scriitorii care şi-au văzut dosarele proprii şi au descoperit în ele numele unor colegi care i-au turnat.
Revin la o temă foarte discutată. Dacă se făceau la timp unele lucruri, deconspirări, lustraţie, condamnarea comunismului, ar fi arătat lucrurile altfel sau societatea românească mergea oricum pe drumul acesta? Ce credeţi, după 21 de ani?
Nu-mi fac iluzia că am fi coborât sub 20 de ani ai lui Brucan transformarea societăţii, poate că nu, dar dacă se aplica Punctul 8 de la Timişoara (mi se pare limpede că nu s-a aplicat pentru că cei care decideau aplicarea n-aveau niciun interes s-o facă), dar, repet, dacă se aplica Punctul 8, asta se schema lustraţie şi dacă erau daţi afară toţi ticăloşii, poate că s-ar fi putut întâmpla ceva, s-ar fi putut grăbi procesul. Faptul că noi am ţinut sub obroc toate aceste chestii un deceniu şi jumătate a făcut ca ele să „coacă“, o coptură îngrozitoare, şi am fost pe punctul să facem septicemie, am scăpat ca prin urechile acului. Nu e bine, trebuia spart buboiul. Poate că se întâmpla ceva mai repede, dar, în niciun caz, fundamental altfel. Mi-am adus aminte de o vorbă a lui Miklós Haraszti, pe care l-am văzut în America în ´90 şi care ştia cam ce se întâmplă la noi, prevedea conflictul cu ungurii din Transilvania: „ştii ce dezavantaj aveţi voi? Noi, celelalte ţări foste comuniste, am făcut pe rând revoluţia antistalinistă, începând din ´56, pe aia antitotalitară până pe la sfârşitul anilor ´70 şi după aia am început revoluţia anticomunistă. Voi le faceţi pe toate odată şi n-o să iasă bine“. A avut dreptate.
Spuneaţi că era să facem septicemie. Păi şi n-am făcut? Uitaţi-vă la sondajele de opinie în care aproape 50% dintre repondenţi regretă comunismul.
Nu cred o boabă. Sunt în aşa fel făcute încât şi eu aş fi spus că regret comunismul. Întrebările sunt făcute absolut tendenţios, răspunsurile sunt induse. Sigur că există nişte nivele. Eu pot să regret comunismul sau să-l detest pe nivele, pe domenii. Pot să fiu nemulţumit, de pildă, de faptul că nu-mi fac concediile la mare cum le făceam pe vremuri, că acum nu mai am bani, dar nu pot să regret cozile la toate cele. Pot să fiu iritat că n-am bani destui să-mi cumpăr mâncare, dar nu pot să regret faptul că înainte aveam ceva bani, dar n-aveam mâncare de cumpărat. Sunt nişte chestii pe care putem să le regretăm, dar sunt altele pe care nu putem să le regretăm. Ca să nu spun că există multe lucruri pe care se pare că le-am uitat: umilinţele, cenzura, teama, presiunile Securităţii etc. Nu e bun eşantionul. Evident că aceia care au suferit din pricina Securităţii sunt în anumite categorii majoritari şi în altele ca şi inexistenţi.
În afară de asta, sunt tineri care ar trebui scoşi din eşantion. Aveau câţiva ani sau erau adolescenţi la data aia şi nu au de unde şti o mulţime dintre aceste lucruri, care nu se discutau în familie, uneori nici nu era o familie de intelectuali, cu puşcărie în spate. Oamenii obişnuiţi nu discutau aceste lucruri, mai cu seamă în faţa copiilor. Ar trebui făcut un eşantion deştept.
Credeţi că nostalgia după comunism este indusă? Care ar fi scopul?
Scopul, dar nu vreau să fac procese de intenţie, ar putea fi chiar un fel de manipulare a opiniei publice şi aici chiar poate fi vorba de caracter politic. De data asta nu-l exclud în principiu.
În urma acestor sondaje, una dintre reacţii, în special în zona intelectuală, a fost concluzia eşecului anticomunismului. Eşecul discursului anticomunist şi al intelectualilor care i-au fost vectori.
Cred că, într-o măsură, e adevărat. Anticomunismul care s-a manifestat la noi o bucată de timp după ´90 a fost, mai degrabă, visceral decât moral. Adică a fost o pornire care a cam speriat, a cam scandalizat la un moment dat. Erau aici, în această sală, din clădirea sediului USR, în seara de 23 decembrie, 30-40 de scriitori pe care Ioan Grigorescu îi anunţase din studioul 4, când cu Caramitru şi cu Dinescu, la sugestia mea, şi care au răspuns apelului. A venit D.R. Popescu, preşedintele USR, care ne-a dat contul, ne-a dat cheile, mă rog, n-a fost niciun comentariu. În general, atmosfera era euforică, deşi geamurile se zgâlţâiau, pentru că în Piaţa Palatului se trăgea. N-avea nimeni nimic cu D.R. Popescu, care, de altfel, s-a comportat cât de bine se putea comporta un preşedinte al breslei în perioada comunistă. Uşa s-a deschis la un moment dat şi au intrat doi dintre colegii noştri, pe unul îl cunoşteam, pe altul nu – am aflat ulterior că erau fraţi – cu ochii scoşi din orbite şi urlând că ar trebui să băgăm cuţitul în burta comuniştilor care ne-au mâncat tinereţile. D.R. Popescu, dându-se după mine, zice: „cred că e vorba de maţele mele“. Se va dovedi că unul dintre cei doi, care a colaborat după aceea la presa postcomunistă cu articole violente, avea un angajament de Securitate cât carul. Şi un dosar cât o cărămidă.
Dar acum există totuşi un discurs mult mai coerent, mai închegat, Raportul Tismăneanu, cărţi etc. De ce şi acestea par a fi tot un eşec?
Nu, ele par a fi acum un eşec în ochii unora, fiindcă e la modă ideea că anticomunismul nu mai e actual, că, vezi Doamne, ar trebui să terminăm odată cu trecutul, să ne uităm spre viitor. Raportul Tismăneanu, după părerea mea, este unul dintre lucrurile cele mai remarcabile care s-au făcut, indiferent câte obiecţii poţi să-i aduci. E scris de oameni foarte diferiţi, greu de coordonat. Nu era Tismăneanu omul care să se uite în gura fiecăruia. Dar, ca idee, este unul dintre lucrurile extraordinare. Parlamentul European a încercat ceva similar şi n-a reuşit. Mie mi-a zis Bernard Guetta, pe care am vrut să-l invit la adoptarea Raportului şi nu s-a putut: „e o idee strălucită, eu credeam că o vor avea polonezii“, el fiind acolo la Solidarność, acoperind evenimentele o săptămână. Deci ideea a fost extraordinară. Pe urmă, au apărut cărţi, documente, se ştiu lucruri pe care înainte le ignoram.
Eu întreb de reproşul adus acestor vectori de opinie anticomunişti că nu şi-au adecvat mesajul.
Şi l-au adecvat: după acela visceral, a venit unul moral. Doar că suntem tot mai intens solicitaţi de alte dificultăţi cotidiene.
Asta să fie explicaţia?
Asta e una dintre explicaţii. E mai important dacă îmi iau leafa şi luna viitoare, e mai important cu cât creşte preţul la legume şi fructe. Multe au devenit mai importante decât anticomunismul.
Pe scena publică se pune tot mai des problema apariţiei unui nou partid. Pornind de la experienţa pe care aţi avut-o cu PAC – după aceea au mai fost una-două tentative în registru minor eşuate –, este necesară apariţia unui alt partid? Şi dacă da, ar fi posibilă?
PAC nu a rezistat din mai multe motive, dar cel mai important a fost o anumită naivitate a noastră. Nu eram profesionişti, eram nişte intelectuali mai mult sau mai puţin naivi, n-aveam structuri. Poate că am apărut prea devreme, nu ştiu. Un alt motiv, esenţial zic eu, a fost lipsa banilor. Cât a existat PAC, costurile unui partid erau relativ mici, ele au devenit însă tot mai mari. Asta a presupus intrarea în viaţa politică, într-o formă sau alta, a unor oameni cu bani mulţi. Ca să faci un nou partid trebuie să ai în spate o forţă economică foarte puternică. Altfel, nu poţi să-l faci.
Atunci, ce s-ar schimba? Ar fi un partid cu racilele celorlalte...
Ar fi o contradicţie, pentru că nicio forţă nu susţine un partid decât dacă partidul îi susţine, la rândul lui, interesele. Or, asta ar însemna să facă exact ce fac şi partidele existente. Şi atunci, care ar mai fi deosebirea, noutatea? Nu, nu cred că e probabil să apară, în ciuda precedentelor din alte ţări europene.
Şi în ciuda faptului că 40% dintre oameni, chiar mai mult, spun că nu mai merg la vot pentru că sunt dezamăgiţi de tot ce există. Chiar în pofida acestei necesităţi, credeţi în imposibilitatea apariţiei unui partid?
Da, chiar în ciuda acestui lucru, pentru că cei care nu merg acum la vot n-ar merge nici pentru acest partid. În primul, rând, n-ai cum să ajungi la ei, ca să ajungi la ei îţi trebuie bani mulţi, iar ca să ai bani mulţi trebuie să-i serveşti tocmai pe cei care vor să te folosească în interesele lor. Am luptat din greu cu unii dintre colegii mei din PAC sau de la liberali, de la aripa tânără. Ei ne spuneau nouă: voi sunteţi nişte bugetari, asta era ştampila. Eu le spuneam: nu mai amestecaţi afacerile cu politica. I-am prevenit că politica va deveni dependentă de afaceri. Politica trebuie să reprezinte interesele şi principiile oamenilor de afaceri, dar nu pe ale celor fără scrupule. Politica nu trebuie să depindă de economia neagră.
Crin Antonescu a fost membru PAC. Îl cunoaşteţi din vremea aceea. Cum era?
Nu pot să-mi dau cu părerea despre foştii mei colegi de partid. Chiar nu vreau să vorbesc. Eu, după ce am plecat din PNL, după ce am făcut fuziunea, n-am spus niciodată nimic despre sau cu atât mai puţin împotriva PNL. Asta e...
Vă surprinde evoluţia lui Antonescu?
Într-o măsură, da. Nu mă aşteptam să ajungă preşedintele PNL atât de repede. Mi s-a părut un pic cam repede.
Totuşi, vă întreb, după alianţa cu Dan Voiculescu, vă mai simţiţi reprezentat de liberalism?
Nu. Acum, prin funcţie, întrucât sunt ambasador, nu mai pot fi reprezentat de niciun partid. Aşa e legea. Sigur că pot să am o părere. Personal, nu sunt convins că merge o astfel de alianţă, este destul de evident că nu va merge. Dacă Alianţa D.A. n-a mers, cum să meargă asta? De ce nu au făcut o alianţă postelectorală? Sau electorală, în sensul de a se susţine în turul doi? Asta era posibil şi cred că era şi fructuos. Dar alianţa asta nu va merge şi, de altfel, în ţară sunt semne că nu merge. Eu am fost întrebat în campania trecută dacă electoratul lui Crin Antonescu se va duce în turul doi după Geoană şi am zis nu, nu cred. Şi aşa a fost, nu s-a dus. Nu se va duce nici acum cu PC şi PSD.
Cum stăm cu reforma statului de care vorbea preşedintele?
Eu cred că s-au făcut unele lucruri, în momentul de faţă avem 99% dintre legile necesare, dar problema este că trebuie să le şi aplicăm. Instituţiile se schimbă, e foarte clar. Problema este să şi funcţioneze conform noilor reglementări. De aia mi-e frică mie: de funcţionare. Am avut în ultimii doi ani, de când cu criza, o mulţime de măsuri legislative şi hotărâri de guvern sau ordonanţe care erau evident necesare. Să vină cineva şi să-mi spună că nu trebuia curăţat aparatul de stat. Evident că trebuia făcută curăţenie. Dar s-au aplicat atât de prost şi cu atât de mare întârziere încât toată lumea s-a supărat şi nu a ieşit tot ce trebuia din asta. De asta mi-e frică: de cum se aplică. Şi mai e ceva: dacă iei o măsură corectă, fundamentată şi la timp, nu ai niciun motiv, după aia, să dai înapoi. Chiar dacă lumea se supără. Chiar dacă rişti să pierzi alegerile.
* * *
Emil Boc
Omul acesta şi-a pus în joc cariera politică luând nişte măsuri care nu au plăcut. Se spune că l-a obligat Băsescu. Hai să fim serioşi. Ele erau necesare, nu că l-a obligat Băsescu. Că trebuiau făcute bine, la timp, altă poveste. S-a dus până la capăt riscând, am toată admiraţia pentru chestia asta. A ţinut-o pe a lui. Nu a ţinut cont de faptul că nu va mai fi ales, când va cădea PDL de la putere. Dacă ţinea, renunţa.
Impas
Eu îi mai cunosc puţin pe actualii politicieni, dar, pe acolo pe unde mai ştiu şi eu câte ceva, constat că nu e omul potrivit la locul potrivit. Asta e una dintre frânele colosale. Nu poţi apăsa în acelaşi timp şi pe acceleraţie, şi pe frână. Noi asta facem acum. Şi nu merge. Sau te duci înainte, sau pui frână şi zici: salut, după alegeri, mai vorbim. Noi stăm cu picioarele pe amândouă. Dacă am avea 3 picioare, am pune şi pe ambreiaj.
* * *
Interviu cu NICOLAE MANOLESCU, preşedintele Uniunii Scriitorilor din România, realizat de ANDREEA PORA
Citeste si despre: Uniunea Scriitorilor, Emil Boc, Ioan Grosan, Nicolae Breban, anticomunism.
