Pe aceeași temă
Stilul pasoptist de a participa la istorie
D-le Paul Cornea, in cariera dv. de istoric literar ati studiat indelung pasoptismul romanesc. Ce a insemnat aceasta miscare in istoria culturii romane? Indreptateste contextul politico-cultural actual necesitatea unui neopasoptism, asa cum crede Adrian Marino?
M-am ocupat efectiv de pasoptism multi ani de zile. La inceput, a fost vorba de o specializare ca oricare alta, corespunzatoare unor inclinatii manifestate inca din vremea studiilor. Efortul de a cunoaste pana in cele mai mici detalii materia, cum trebuie sa o faca orice profesionist, s-a transformat insa cu timpul intr-o pasiune. Poate fiindca m-a fascinat totdeauna problema "originilor", iar pasoptismul echivaleaza cu intrarea abrupta a culturii romane in modernitate. Poate fiindca m-am imprietenit pana la intimitate cu reprezentantii acestei epoci, pe care am denumit-o intr-una din cartile mele, a "inceputului de drum". Le-am urmarit cu fervoare nazuintele si poticnelile, ceea ce au spus si ceea ce au visat. Le-am explorat atent itinerarul, atat de impletit cu destinul tarii.
Adrian Marino, caruia ii port o mare stima, a avut dreptate sa evoce in mai multe articole si, recent, in cartea de convorbiri cu Sorin Antohi, actualitatea programului pasoptist. Ajunge sa enumar principalele sale articole de crez ca sa ne convingem. Pasoptistii au voit integrarea europeana, un stat democratic, independent si suveran, improprietarirea taranilor, formarea unei clase mijlocii, incurajarea economiei de piata, toleranta fata de minoritati etc., intr-un cuvant, deplina "sincronizare" cu Occidentul. Insa, chiar daca situatiile sunt asemanatoare, istoria nu se repeta niciodata. De aceea, din trecut putem culege nu atat modele, cat exemple si incitatii. Ceea ce ne ofera pasoptistii, dincolo de prezenta unor obiective comune de lupta, e un "stil" al participarii la istorie. M-as opri doar la trei trasaturi caracteristice. Mai intai, un elan patetic al constructiei culturale si institutionale, vocatia de initiatori in toate domeniile, chiar daca "fondul", cum avea sa arate pe drept cuvant Maiorescu, nu corespundea noilor "forme" europene, adoptate in graba.
Totusi, pe termen lung, pasoptistii au avut dreptate, fiindca evolutia dinspre forme spre fond s-a dovedit inevitabila si salvatoare. In al doilea rand, as sublinia acordul dintre vorba si fapta. Discursuri inflacarate s-au tinut multe la noi si se mai tin si azi; dar cati dintre oratori nu se dezic in practica de nobilele declaratii pe care le formuleaza la ananghie? In imprejurari deosebit de grele, pasoptistii au dat dovada de intrasigenta si fermitate. Erau flexibili, dar nu si-au traficat niciodata principiile. Ca sa le sustina, au fost dispusi sa-si sacrifice, cu buna stiinta, libertatea, cariera, confortul domestic. Kogalniceanu, Ghica sau Balcescu aveau aptitudini stralucite: cel dintai ar fi putut ajunge, intre diverse altele (caci era multiplu inzestrat), un romancier balzacian remarcabil, cel de-al doilea - un economist liberal de talie internationala, cel de-al treilea - un mare istoric. In loc de implinirea personala, au ales o existenta plina de riscuri, devotata trup si suflet "cauzei". In al treilea rand, vreau sa remarc ca pentru pasoptisti politica nu era un scop in sine, ci un mijloc spre a aduce natiunii civilizatia, cultura si bunastarea. Erau niste carturari, impinsi spre politica de idealism, de un dezinteres absolut, care nu voiau sa faca avere, nici sa obtina dregatorii, nici sa-si capatuiasca o clientela de fideli. Voiau puterea, nu ca sa se umfle in pene, ci ca sa serveasca binele public. (...)
Interviu realizat de Marius Chivu
- textul integral al interviului il puteti citi in numarul 669 al revistei 22 -
