Pe aceeași temă
O parte dintre filmele dumneavoastră, Cocoşul decapitat şi Călătoria lui Gruber, sunt consacrate unor „identităţi rănite“ (Michael Pollack), recuperării memoriei evreităţii şi germanităţii, mă refer la populaţia evreiască din Moldova interbelică şi a saşilor. Ambele filme dramatizează istoria dispariţiei unor comunităţi importante, evreii şi saşii, comunităţi asupra cărora s-a exercitat o presiune socială şi politică puternică. Anamneza dumneavoastră cinematografică se poate realiza şi în alt context decât al traumei? Ce a pierdut România interbelică, dar şi cea postbelică – şi mă refer la vânzarea saşilor şi evreilor în timpul regimului Ceauşescu - ignorând sau încercând să niveleze diversitatea etnică?
După părerea mea, o mare ocazie ratată de România, după Marea Unire din 1918, a fost aceea a devenirii unui stat multicultural. Acest fapt ar fi dat astăzi României o personalitate statală de mare prestigiu şi ar fi influenţat enorm în bine evoluţia acestei ţări. Permanenta spaimă a pierderii identităţii a fost, consider eu, un imens handicap. Ne place sau nu ne place, sau mai exact ne-a plăcut sau nu, saşii au trăit, şi cei câţiva rămaşi mai trăiesc încă, pe meleagurile Transilvaniei de 800 de ani, iar primii evrei au venit în Moldova în secolul XV (Ştefan cel Mare avea un medic evreu!). Această convingere m-a determinat să mă ocup în filmele mele de aceste „identităţi rănite“, cum le numeşte Michael Pollack. De altfel, mai toate filmele mele se ocupă de „identităţi rănite“, fie ele comunitare sau individuale. De la începuturile mele ca cineast, m-a interesat legătura indvidului cu istoria. Marele meu model în anii ’60 a fost Andrzej Wajda, cu al său celebru film Cenuşă şi diamant, un exemplu de tratare deschisă şi sinceră a unei probleme identitare complexe, expresie a unei situaţii tragice. Ne place să ne plângem mereu de un destin nefast, aici, la încrucişarea drumurilor de la Est către Vest. Dar istoria Poloniei este mult mai tragică. Statul polonez a dispărut de două ori în istorie, iar în 1945 era sfâşiat între două opţiuni, amândouă tragice. Şi la fel, ne place sau nu, Polonia este astăzi, din toate punctele de vedere, mai bine „aşezată“ ca România.
În acelaşi timp, prin decupaj sau contrast, atât în Călătoria lui Gruber, cât şi în Cocoşul decapitat sau în Mănuşi roşii este configurată şi identitatea românească. Ce personaje şi situaţii o revendică esenţial în filmele dumneavoastră?
Filmele despre care vorbeşti sunt esenţialmente diferite din acest punct de vedere. Călătoria lui Gruber se referă la unele mari erori istorice şi tratează o parte puţin glorioasă, din păcate, o perioadă de vinovăţie certă a unei anumite părţi a societăţii româneşti, perioadă care a fost ani întregi ascunsă sau tratată deformat. Din fericire, minciuna are picioare scurte şi, astăzi, pentru orice istoric onest, adevărul nu mai poate fi pus la îndoială. Ca să înţelegeţi cum se deformau lucrurile, trebuie să vă dau un exemplu: istoricii perioadei ceauşiste au scris că victimele Pogromului de la Iaşi erau „eroi comunişti“, iar autorii pogromului „elemente declasate“. Celălalt film, Mănuşi roşii, este un film despre o perioadă sumbră a istoriei româneşti, perioada în care procesele de tip stalinist, procese-spectacol asemenea execuţiilor publice, erau la ordinea zilei, la 5 ani de la moartea lui Iosif Vissarionovici Stalin, cel care le-a lansat în anii ‘36-’38 în Uniunea Sovietică. La fel, această perioadă nu este înţeleasă de marele public, deşi s-au scris despre ea lucrări remarcabile, de exemplu, Clienţii lu’ Tanti Varvara şi Anatomia mistificării ale lui Stelian Tănase sau Stalinism pentru eternitate şi Arheologia terorii ale lui Vladimir Tismăneanu, pentru a cita numai doi autori cu cărţi de referinţă. Astfel că Gheorghe Gheorghiu-Dej este foarte puţin identificat cu crimele anilor 1945-1960, fiind mai degrabă tratat cu blândeţe, dacă nu chiar deferenţă, datorită actelor sale politice din ultimul an al vieţii. Care au avut ca urmare 25 de ani de dictatură „specială“, originală, cu efecte dezastruoase în plan moral şi mentalitar. Evident, identitatea românească nu se regăseşte pozitiv în aceste două filme. În Cocoşul decapitat, primul film ecranizat după Eginald Schlattner, există un personaj, Podarul, interpretat magistral de Dorel Vişan, pe care l-am dorit şi am reuşit să-l păstrez ca pe un pozitiv simbol identitar românesc.
Călătoria lui Gruber este singurul film care marchează unul dintre evenimentele tragice şi incomode pentru istoria naţională a României, Pogromul de la Iaşi din ‘27-’29 iunie 1941. De ce aţi ales romanul lui Curzio Malaparte, mărturia romanescă a scriitorului italian, asupra ei planând o serie de suspiciuni, şi nu aţi pornit de la un martor ocular al evenimentelor? Este filmul artistic mai în măsură să readucă în memoria noastră un astfel de eveniment, să depună mărturie mai bine decât documentarul?
Filmul la care vă referiţi nu este o adaptare a celebrului roman al lui Curzio Malaparte, Kaputt, deşi, în roman, evenimentele de la Iaşi sunt pe larg tratate într-un capitol special numit Şobolanii din Iaşi. Filmul are la bază un scenariu excepţional al lui Răzvan Rădulescu şi Alexandru Baciu, iar istoria (naraţiunea) din film este fictivă. Numai referirile la o realitate incontestabilă, astăzi, pun problema aşa cum o sugeraţi prin întrebarea dvs. Un personaj din afară, şi asta mi-au dovedit-o toate vizionările din lume la care am fost prezent (filmul a fost vizionat de la Hong Kong, Singapore, Caracas, Buenos Aires etc. până în cel puţin 15 oraşe din SUA), a creat distanţa reală necesară a unei obiectivităţi pe care un erou de pe aceste meleaguri nu ar fi putut-o avea. Cât priveşte avantajul filmului de ficţiune asupra documentarului privind tratarea acestei teme sau a unei teme similare, depinde de calitate. Un film de ficţiune prost este în mult mai puţină măsură să „readucă în memoria noastră“, aşa cum spuneţi, un eveniment atât de important, decât un documentar bine realizat. Apoi, mai este şi dimensiunea „metaforică“, în sensul de „model“ exemplar al ficţiunii, pe care mai greu o poate atinge un documentar.
* * *
Cariera
Radu Gabrea (n. 1937) a plecat în Germania în 1974, după ce a fost afectat de cenzura comunistă. În 1986 şi-a dat teza de doctorat despre Werner Herzog la Universitatea Louvain. După întoarcerea în România, în 1997, Gabrea a fost preşedinte al Oficiului Naţional al Cinematografiei. Este producător şi regizor şi predă la Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale“ din Bucureşti.
Distincţie
Pe 24 februarie 2011, Radu Gabrea a fost decorat cu Ordinul Crucea de Cavaler al Ordinului pentru Merite al Republicii Federale Germania pentru meritele sale deosebite în relaţiile culturale germano-române şi, în special, pentru contribuţia sa artistică la înţelegerea istoriei germano-române. „Prin intermediul filmelor aţi contribuit la depăşirea şi asumarea trecutului de către noi toţi“, a declarat ambasadorul german Andreas von Mettenheim.
* * *
În perioada 1-3 iulie, la Muzeul Ţăranului Român va avea loc o integrală Gabrea care include şi o parte mai puţin cunoscută a cinematografiei dumneavoastră. Ce a câştigat regizorul Radu Gabrea şi cinematografia sa din anii petrecuţi în străinătate?
Nu este vorba de o integrală, ci de prezentarea tuturor filmelor mele făcute în Germania, unde am lucrat din 1979 până în 1993. Am fost unul dintre puţinii regizori din ţările comuniste, exilat, care am trăit exclusiv din meseria de cineast. Seria filmelor începe cu Nu te teme, Jakob!, o ecranizare a nuvelei O făclie de Paşte, urmată de Un bărbat ca Eva, un film despre marele regizor german Rainer Werner Fassbinder şi chiar mai mult decât atât, apoi două filme realizate pentru ZDF, Un eşec al iubirii, un film în două părţi, 2x120 minunte şi La întâmplare, o comedie. La acestea se adaugă filmul Rosenemil, o poveste romantică în Berlinul anilor 1900. Am câştigat prin faptul că mi-am făcut meseria, ceea ce a fost esenţial pentru mine şi ceea ce n-aş mai fi putut face în România, după conflictul aproape personal cu Ceauşescu, când acesta a interzis Dincolo de nisipuri după o vizionare în vila personală.
Sunteţi unul dintre regizorii care pornesc de la adaptarea nu a unui fapt divers, cum o fac majoritatea filmelor Noului Val, ci de la un roman. O parte dintre filmele realizate îşi relevă dimensiunea livrescă sau culturală într-un sens erudit. Este acest fapt rezultatul unei afinităţi, al unei opţiuni estetice sau al unei „slăbiciuni“? Ce au în comun literatura şi filmul pentru a fi aduse împreună?
Este o necesitate. Evident că n-are cum să fie o slăbiciune. Nu este deloc complicat să fac filme după scenarii proprii. Scenariul la Un bărbat ca Eva, de exemplu, a fost scris de mine în proporţie de 90%. Pe de altă parte, mărturisesc că m-aş bucura ca în peisajul de azi să mai fie cineva cu o dimensiune „livrescă“ şi „culturală“. Sunt foarte bucuros să mai citesc şi să transform ceea ce îmi place în film.
Atât Cocoşul decapitat, cât şi Călătoria lui Gruber sau Mănuşi roşii pun în discuţie chestiunea vinovăţiilor - ceea ce nemţii numesc Schuldfrage - sau cel puţin una a responsabilităţii colective, a civismului. Cine şi cum asumă responsabilitatea în România, astăzi, pentru lucrurile îngrozitoare care s-au întâmplat ieri?
Foarte puţini oameni din generaţiile mai vechi, dar, din fericire, din ce în ce mai mulţi tineri încearcă să-şi asume reponsabiltatea. Problema a ceea ce nemţii numesc Schuldfrage nu s-a pus la modul serios în România, până în ultimul timp. Pentru români, vina, Die Shuld, au avut-o totdeauna alţii, istoria, bat-o vina, duşmanii, „barbarii de tirani“ care ne „adânciră“ în „somnul cel de moarte“, niciodată noi.
Publicul românesc a avut recent ocazia să revadă filmul dumneavoastră Dincolo de nisipuri, realizat după romanul Îngerul a strigat (1968) şi nuvela Dincolo de nisipuri (1962) ale regretatului prozator Fănuş Neagu. Ce se salvează din acest film, revăzut după aproape patru decenii? Ce se salvează din filmul românesc al perioadei comuniste şi cum raportaţi cinematografia românească din această perioadă la cinematografiile cehoslovacă, poloneză, maghiară, iugoslavă şi rusească, circumscrise unor regimuri totalitare similare?
Sunt liniştit în privinţa felului în care timpul va aprecia filmele mele. Vă dau un exemplu. Acum opt ani, la TIFF, a fost invitat jurnalistul germano-american Ron Holloway, cu reşedinţa în Berlin, ani de zile corespondent la Variety. Prezent la TIFF, a scris o cronică elogioasă asupra Festivalului. El a fost criticul care a făcut cunoscut Noul Val al filmului german (Herzog, Wenders, Schloendorf, Fassbinder) în SUA. Cronica lui despre TIFF, elogioasă de altfel, se termină astfel: „Descoperirile festivalului? Două filme clasice ale lui Radu Gabrea: Prea mic pentru un război atât de mare (1969) şi Dincolo de nisipuri (1973), ambele poetice şi la fel de importante azi ca în urmă cu trei decenii, când au fost create. Prea mic pentru un război atât de mare, un film anti-război, a ajuns până la Festivalul de la Locarno. Dincolo de nisipuri, o declaraţie metaforică despre socialism, a fost interzis imediat de Ceauşescu personal. La puţin timp după asta, Gabrea a emigrat în Germania. Întorcându-se în România la finele anilor ’90, a fost unul dintre înalţii responsabili pentru o nouă Lege a cinematografiei, care a permis subvenţionarea scurtmetrajelor, a documentarelor şi a lungmetrajelor noii generaţii de regizori români“.
Acest paragraf a fost tăiat din toate ziarele româneşti care au reprodus articolul lui Ron Holloway, chiar şi de un oficios al CNC, care mai apărea în acele zile. Înţelegeţi acum de ce n-am probleme cu posteritatea!
În Un bărbat ca Eva (1984) aduceţi un indirect omagiu regizorului Werner Rainer Fassbinder. În acest context, ar fi interesant să aflăm câţiva dintre regizorii care au «contribuit» la descoperirea viziunii cinematografice a regizorului Radu Gabrea.
Au fost mulţi ! Foarte importanţi au fost Wajda şi şcoala poloneză, cehii în perioada lor de glorie, din anii ’60 ai secolului trecut. Tarkovski şi mai ales Rubliov, care a fost ca o lovitură de trăsnet când l-am văzut, în 1971, la Paris. Mi-a schimbat viaţa. Din cauza lui am rămas încă trei ani în România, crezând că numai aici pot să realizez ceva în film. N-a fost să fie! Mai târziu, s-au schimbat anumite lucruri ! Din păcate, nu atât cât ar fi fost de dorit!
Cum vă raportaţi la regizorii Noului Val românesc?
Nicicum. Îi judec pe fiecare în parte: unii sunt foarte talentaţi, alţii mai puţin. Unii sunt autentici, alţii pastişează deja. Cum spunea un regizor de şcoală veche, nu-i dau numele, persoană foarte importantă, într- o discuţie cu un înalt responsabil cultural: „Domnule, ăştia sunt exact ca noi“ (sic!). Nimic nu e nou sub soare.
La ce film lucrează acum regiorul Radu Gabrea?
Am intrat în faza de postproducţie cu o docu-drama despre ultimele zile ale lui Nicolae şi Elena Ceauşescu, după un scenariu de Grigore Cartianu. Am lucrat cu doi actori extraordinari, Victoria Cociaş şi Constantin Cojocaru, în rolurile titulare. N-a fost deloc simplu! Drumul găsirii adevărului nu este deloc uşor! Se minte încă foarte mult!
În perioada 5-10 septembrie organizaţi la Mediaş Festivalul Filmului Central-European. Ne vorbiţi puţin despre acest proiect?
Festivalul pe care îl propun este numit generic Mediasch Central European Film Festival - MECEFF şi va avea şi subtitlul 7+1. Va fi o competiţie a celor mai bune filme din şapte ţări: Cehia, Slovacia, Austria, Ungaria, România, Slovenia şi Polonia. Toate aceste şapte ţări sunt considerate ca aparţinând acestei zone geografice şi, până la urmă, şi istorice: Europa Centrală, Mitteleuropa. Festivalul va aduce în prim-plan realizările cinematografice ale unor regizori de prestigiu ai zonei, din prezent sau trecut, regizori cărora li se va prezenta şi un portret cinematografic cât mai cuprinzător. Cifra 1 va fi o ţară invitată din afara celor 7. Anul acesta va fi o ţară care, din păcate, nu mai există, care a rămas asemeni unui simbol, Yddishland, ţara unei culturi dispărute, a cărei limbă, yddish, acoperea ca o lingua franca zona celor şapte ţări de mai sus. Cultura yddish a marcat definitoriu zona geografică şi istorică a Mitteleuropei prin prezenţa ei. Ea reprezintă cultura limbii care se vorbea în întreaga Europă Centrală, din Basarabia până la Praga, trecând prin Lvov, Cracovia, Budapesta şi terminând cu Viena. Plecând de la convingerea că România nu este numai o ţară balcanică, un „Bizanţ după Bizanţ“, cum îi plăcea să o numească Nicolae Iorga, ci şi o ţară care aparţine, cel puţin prin două treimi ale teritoriului său, Europei Centrale, celei de „a Treia Europe“, cum o numesc unii istorici, consider că o situare a cinematografiei româneşti în acest context este mai mult decât justificată.
* * *
Premiu la Bari
Radu Gabrea a primit în 2009 premiul pentru regia peliculei Călătoria lui Gruber la secţiunea Custom a Levante International Film Festival de la Bari. Alte două filme ale lui Gabrea, În căutarea lui Schwartz şi Cocoşul decapitat, au fost prezentate în afara concursului. Călătoria lui Gruber a fost prezentat la numeroase alte festivaluri internaţionale şi vizionat în oraşe precum Toronto, Atlanta, Ierusalim, Buenos Aires, Melbourne şi New York.
Mănuşi roşii
A doua adaptare după Eginald Schlattner a lui Radu Gabrea, filmul Mănuşi roşii prezintă ancheta la care a fost supus tânărul student sas Felix Goldschmidt, victimă a campaniei masive de arestări dezlănţuită de Securitatea română în anii ce au urmat revoluţiei din 1956, din Ungaria. Filmul a fost lansat pe ecranele din România în mai 2011 şi îi are în distribuţie pe Alexandru Mihăescu, Alexandra Pirici, Marcel Iureş şi Victoria Cociaş.
* * *
Interviu cu regizorul RADU GABREA, realizat de ANGELO MITCHIEVICI
Citeste si despre: cineast, regizor, Noul Val, Manusi Rosii, Cocosul Decapitat.
