ROBERT D. KAPLAN: Răzbunarea geografiei

Ce explică această revenire în forță a geopoliticii, a sferelor tradiționale de influență și a vechilor falii regionale?

Geopolitica nu a dispărut cu adevărat niciodată. Cred că a fost parțial estompată în dezbaterile intelectuale în perioada imediat următoare Războiului Rece. Sfârșitul Războiului Rece a însemnat înfrângerea comunismului, a doua ideologie utopică extremă, după ce prima a fost învinsă în 1945. Astfel, într-un fel, cel de-al doilea război mondial a durat în Europa de Est până în 1989. După ‘89, pentru că SUA au rămas puterea globală numărul unu, fără a avea un adversar evident, s-a crezut că agenda drepturilor omului va domina de acum înainte politica externă. Asta a fost o greșeală, pentru că drepturile omului joacă întotdeauna un rol în politica externă, spre exemplu, au jucat un rol în secolul XIX între Disraeli și Gladstone în „chestiunea estică“. Așadar, în prima parte a anilor ‘90, problematica drepturilor omului devine centrală pe fondul absenței unui adversar care să monopolizeze agenda de politică externă a SUA. În esență, America a avut luxul de a se dedica unor probleme care nu au neapărat o semnificație geopolitică, dar erau importante din perspectiva valorilor universale. Geopolitica a părut să dispară și pentru că, în anii ‘90, Uniunea Europeană și NATO și-au început extinderea spre Marea Neagră într-un moment în care Rusia se afla în haos. Astfel, avem acest context atipic în care Rusia nu mai era o amenințare, iar NATO și UE păreau să fi învins demonii din trecutul Europei. Acum ne întoarcem la o situație mult mai aproape de o normalitate în care, dacă te trezești dimineața și ești şeful serviciului secret polonez sau consilier pe probleme de securitate națională în România, lumea nu mai arată atât de strălucitoare ca în anii ‘90. Acum vedem o Uniune Europeană în criză permanentă, un NATO lipsit de o direcție clară și ieșind dintr-un război ce pare pierdut după mai bine de 10 ani petrecuți în Afganistan, o Rusie renăscută sub un lider foarte abil și talentat geopolitic, oricât ar fi de detestat în Vest. Resurgența Rusiei poate fi temporară pentru o mulțime de motive, precum descoperirea de surse energetice neconvenționale în alte părți ale lumii, dar pentru moment există. Ne întoarcem la o normalitate geopolitică, o normalitate în care lumea echilibrului de putere contează din nou. Vedem acest lucru în Orientul Mijlociu, unde SUA par să fie în plină repoziționare, dinspre Arabia Saudită spre Iran, sau bătălia pentru Ucraina, dintre Rusia și UE. Toate acestea au rațiuni geopolitice. Ele au fost estompate în anii ‘90, dar acum ne întoarcem la normalitate.

Un concept central în The Revenge of Geography este noțiunea de frontieră. Vorbiți de regiuni frontieră care despart lumi diferite. Sunt Ucraina și Georgia victimele competiției pentru influența asupra unor regiuni frontieră?

Ucraina este crucială pentru Rusia. De o mie de ori mai importantă decât Georgia. Ucraina este inima geografică a Rusiei kieviene. Rusia devine o putere europeană prin intermediul Ucrainei. Fără Ucraina, este doar o putere euroasiatică. Rusia niciodată nu s-a împăcat cu independența Ucrainei. Ucraina va continua să rămână un spațiu contestat. Dar să reținem un lucru: Rusia înțelege și joacă mult mai bine geopolitc decât Uniunea Europeană. Până la urmă, care este geopolitica UE? Sikorski și Buildt făcând lobby pe lângă Comisia Europeană să ofere... Între timp, Putin doar acționează. În cele din urmă, să ne uităm la hartă. Rusia poate să aducă atât de multe prejudicii Ucrainei fără să miște un soldat. Trebuie doar să rezilieze câteva acorduri energetice cheie, estul Ucrainei este prorus. Actuala criză a permis regimului Ianukovici să preseze pentru a obține mai multe concesii de la Moscova. Iar Putin știe că, atunci când subiectul nu va mai ține prima pagină a ziarelor, va avea mult mai mult spațiu de manevră.

Saakașvili a fost un dezastru pentru Georgia pentru că a crezut că are sprijinul Americii. A avut prea multă încredere în asigurări verbale, în loc să vadă balanța de putere din regiune. Problema este că America este foarte departe, iar Rusia foarte aproape. La mijlocul anilor ‘90, Armenia era prorusă, dar nu un satelit rusesc, Azerbaidjanul tocmai începea să își dezvolte industria petrolieră și începuse să interacționeze cu companiile occidentale, iar Georgia avea pretenții euroatlantice și viza integrarea în NATO. Cum arată astăzi Caucazul? Armenia este un satelit rusesc cu drepturi depline, Azerbaidjanul este un imperiu petrolier, dar tot depinde de anumite înțelegeri cu Rusia, iar Georgia trebuie să accepte umbra influenței rusești. La fel cum Europa Centrală și de Est trebuie să se îngrijoreze mai mult în raport cu Rusia față de anii ‘90, într-o situație similară se află și Caucazul.

Vedem anumite mișcări în câteva regiuni cheie: în Estul Asiei, în zona statelor baltice și a Poloniei, în Golful Persic. Există și un numitor comun, pentru că statele respective sunt aliați ai Washingtonului. Pare un test al angajamentului SUA față de aceste state. Dar ce a determinat, motivat aceste mișcări acum?

Testează Statele Unite, pentru că Obama a fost un președinte realist, în sensul președintelui George H.W. Bush, dar cu o diferență majoră. George H.W. Bush a luptat în cel de-al doilea război mondial, a experimentat Războiul Rece în interiorul guvernului, a fost un realist activ. Dimpotrivă, Obama este un realist inactiv. Când Zidul Berlinului s-a prăbușit, a existat o amplă dezbatere despre o eventuală neutralitate a Germaniei de Est și mai ales o îndoială legată de faptul că NATO ar fi trebuit să se extindă. George H.W. Bush nu a avut însă nicio îndoială. El, împreună cu Baker, Scowcroft au spus „Nu, vrem să primim totul“. Obama nu este la fel. Obama este mai degrabă tipul președintelui care preferă să nu se implice în nicio aventură militară. Iar acest lucru este OK, până la un punct. Dar ceea ce se testează acum este fermitatea, determinarea sa de a rămâne alături de aliații săi în Nordul-Estul Europei sau în bazinul Pacificului. În urmă cu câteva săptămâni, a trecut practic neobservat faptul că o navă chineză a tăiat calea unei nave militare americane. Este un test care își propune să sondeze reacția, răspunsul americanilor.

Cred că mai multe variabile se adună laolaltă: în primul rând, un președinte care ia decizii nesentimentale, reci, care nu răspund mesajelor emoționale, pe de o parte, ceea ce este foarte bine, dar, de cealaltă parte, vorbim de un președinte care nu este deloc predispus activismului în politica sa externă; în al doilea rând, economia americană este încă deosebit de fragilă; în al treilea rând, publicul american este perceput ca fiind obosit de angajamentele externe masive asumate în timpul deceniului de după 11 septembrie. Toate aceste tendințe acumulate laolaltă, împreună cu ascensiunea militară a unor state precum Rusia și China, generează oportunitatea acestor provocări de tipul celor pe care le vedem în zona Balticii sau în zona insulelor Senkaku. Sunt state care nu sunt sigure de existența unor oportunități geopolitice, dar care testează angajamentele americane pentru a vedea până unde pot merge.

Există pericolul ca America să-și restructureze masiv angajamentele globale, să revină acasă? Redevine America izolaționistă? Blocajul instituțional, shutdownul guvernamental, sechestrul bugetului Pentagonului au marcat decisiv politica externă americană în 2013.

Nu neapărat. Să ne amintim că, în preajma celui de-al doilea război mondial, America era o națiune profund predispusă izolaționismului. Istoricul Neagu Djuvara mi-a spus că eroarea majoră pe care Antonescu și Carol al II-lea au făcut-o atunci a fost că niciunul dintre ei nu a crezut în posibilitatea ca America să intre în război, să răstoarne balanța de putere, transformându-l pe Hitler în perdant. Era inimaginabil pentru ei acest lucru. Iar motivele erau profund întemeiate, pentru că America are tendințe parohiale, de a se retrage în sine, și asta pentru că America, din punct de vedere geografic, este o națiune continentală, este o societate cu instincte profund continentale, protejată de două oceane, astfel că își permite luxul unei anumite distanțări în raport cu lumea de peste mări. Din punct de vedere geografic, America nu este la fel de vulnerabilă precum România. America are acest lux al dezbaterilor legate de implicarea sa în lumea de peste mări. De obicei, ceea ce pare să se întâmple în istoria americană este următorul lucru: America nu se trezește într-o dimineață hotărând „Gata, de astăzi ne implicăm în lume“. Catalizatorul este unul exterior: un Hitler, un Tojo sau un moment 9/11. La sfârșitul celui de-al doilea război mondial, SUA au inițiat o amplă retragere din lume care a durat exact până la războiul din Coreea, iar acesta a fost catalizatorul pe care președintele Harry S. Truman l-a folosit pentru a cere banii necesari instituționalizării NATO. Deși NATO a fost fondat în 1949, totuși Alianța nu a avut cu adevărat mușchi până în momentul războiului din Coreea. De obicei, este nevoie de aceste provocări istorice menite să mobilizeze o prezență americană robustă în lumea de peste mări. Astăzi ne aflăm într-o eră de tip neither nor: provocările există, dar ele nu sunt neapărat la vedere, nu sunt neapărat contestări masive ale statu-quo-ului. China mai adaugă câteva submarine, Putin construiește South Stream, dar ele nu sunt provocări care au un impact imediat asupra opiniei publice din SUA. Pericolul este că acest set de provocări organice, difuze, indirecte, care se infiltrează și se acumulează în timp, ar putea să genereze o explozie la vedere.

În ansamblu, prezența defensivă a Statelor Unite în zonele litorale ale Eurasiei (în Europa de Vest și Asia de Est), ceea ce eu numesc confluența dintre ideile lui Nicholas Spykman și cele ale lui George Kennan, consacrată după cel de-al doilea război mondial, nu este neapărat contestată, dar se află sub o presiune internă în creștere. Republicanii, în mod tradițional partidul naționalist, sunt divizați. De cealaltă parte, democrații, în mod tradițional partidul internaționalist, sunt compromiși de o stângă extremă. La toate acestea se adaugă un președinte care speră să evite neapărat orice implicare militară într-o asemenea măsură încât telegrafiază acest lucru, iar asta invită, generează și mai multe provocări. Cea mai sigură modalitate prin care eviți să te implici militar este să îi convingi pe outsideri că ești gata să te implici militar. Obama nu a făcut nimic convingător în acest sens.

Într-o lume în care calculul geopolitic revine în prim-planul politicii externe, cum se vede rolul NATO după Afganistan?

NATO trebuie să se întoarcă la fundamente pentru a convinge Kremlinul că este pregătit să lupte pentru fiecare centimetru de pământ din Estonia până în Bulgaria. Ceea ce NATO numește operațiuni out of area, în afara spațiului euroatlantic, în Africa sau Asia, ar putea fi necesare uneori, dar acestea nu sunt misiuni centrale ale Alianței. Esența NATO este legată de apărarea Flancului Estic împotriva Kremlinului, iar dacă NATO nu are onestitatea intelectuală să accepte acest lucru, atunci NATO în cele din urmă va muri. NATO trebuie să își arate disponibilitatea că este gata să lupte și să ucidă. Dacă nu este gata să lupte și să ucidă, atunci NATO nu mai este o alianță militară credibilă.

Pentru următorii zece ani, Varșovia a anunțat un program amplu de investiții de zeci de miliarde de euro în capacități militare antiacces. Ce explică înarmarea poloneză? Lipsa de încredere în garanțiile NATO, ale Europei, pe fondul rebalansării americane spre Pacific?

Dată fiind istoria poloneză, Varșovia ar fi iresponsabilă să nu investească într-o formă de descurajare militară credibilă. Nu înseamnă că Polonia își face iluzia că poate învinge Rusia în război. Dar la fel ca și în cazul Taiwanului în fața Chinei, logica dezvoltării unui sistem credibil de descurajare este de a face un potențial război atât de costisitor pentru adversar încât să nu fie niciodată contemplat ca o opțiune viabilă. Mai mult, cred că Polonia niciodată nu a avut încredere în NATO sau în Europa. Întotdeauna a avut încredere doar în Statele Unite. Polonia și România au participat în Afganistan și Irak nu neapărat pentru că au aprobat aceste campanii, dar vroiau să demonstreze Pentagonului că sunt aliați de nădejde și pentru a stimula în schimb implicarea Pentagonului în apărarea lor în caz de nevoie. Niciun oficial polonez nu va susține că nu are încredere în Europa, în sens strategic. Nu vorbesc de economie. Nu mă interesează ce spun public. Mă interesează ce ar susține în fața unui test poligraf. Pe de altă parte, trebuie să fie îngrijorați pentru ceea ce se întâmplă astăzi în Statele Unite. Scutul antirachetă este util României și Poloniei nu pentru rachetele în sine, ci pentru semnalul pe care prezența americană directă pe teritoriul acestor state îl transmite. Este un semnal politic și strategic.

La aproape 25 de ani de la căderea comunismului, ne confruntăm oare cu o criză a democrației în Europa Centrală și de Est? În special în Ungaria și România?

Viktor Orbán este deștept, talentat și în același timp mă pune pe gânduri pentru că pare să conducă Ungaria spre un model neoautoritar. Și trebuie să ne îngrijoreze atunci când un lider din Centrul Europei decide că vrea să imite mai degrabă Moscova decât Bruxellesul. Ce ne spune acest lucru despre direcția Europei? Sunt două probleme aici. Una specific românească, alta mai generală. Dacă sentimentul anti-Bruxelles se consolidează, amenință să conducă într-o direcție nondemocratică, o formă de neoautoritarism sau spre un naționalism de extremă dreaptă cu accente antiimigrație. Aici este marele pericol. Mă uit la Europa și văd o stângă imobilizată, aproape inexistentă, pentru că în mod tradițional stânga a fost asociată cu proiectul integrării europene aflat acum sub asalt. Dinamismul aparține dreptei pentru moment. Acum, România are o problemă specifică, una căreia fiecare lider de la Carol I a trebuit să îi răspundă. România se află într-o poziție geografică de neinvidiat, dar situația devine și mai tragică atunci când realizăm că România are instituții slabe. Soluția reală ține de dezvoltarea unor instituții interne puternice și moderne. Singapore a avut o dispunere geografică de coșmar și uite ce a făcut Lee Kuan Yew din aceasta. Modul în care poți să te aperi este să ajungi atât de puternic intern încât toți să dorească să investească în tine, să te dezvolte. Dimpotrivă, România este o țară tradițional coruptă, cu instituții slabe, fără standarde.

Rebalansarea Americii spre Estul Asiei, ciocnirile recente legate de insulele Senkaku au un numitor comun: ascensiunea Chinei. Cum trebuie să decodificăm comportamentul său?

Ceea ce China face astăzi este foarte similar cu ascensiunea Americii în Caraibe, spre sfârșitul secolului XIX, începutul secolului XX. Regiunea Caraibelor a făcut din SUA o mare putere globală, pentru că, dominând acest spațiu strategic, a ajuns să domine întreaga emisferă occidentală. Dominând emisfera vestică, SUA au avut suficiente resurse la dispoziție pentru a afecta balanța de putere în emisfera estică. Iată esența marilor bătălii pentru putere în secolul XX. Caraibele erau percepute ca fiind o extensie a spațiului continental american până la ocean. China percepe Marea Chinei de Sud și Marea Chinei de Est ca fiind extensii ale spațiului ei continental spre ocean. Beijingul vrea să fie puterea dominantă în aceste mări, dar în același timp nu vrea ca acest obiectiv să conducă la o ruptură a relațiilor cu Statele Unite. Au nevoie de Statele Unite din rațiuni economice complexe. În viitor, ne putem aștepta la un comportament agresiv al Chinei în mările din imediata sa apropiere, dar va încerca să compenseze aceste mișcări prin deschideri diplomatice și comerciale față de Statele Unite. La acest moment, China gândește teritorial și se comportă ca o putere imatură. O putere imatură vrea să-și extindă teritoriul. China are o istorie de două secole de umilințe teritoriale în interacțiunea cu Vestul. A recuperat Hong Kongul, Macao și vede Taiwanul și dominarea mărilor din imediata apropiere ca fiind pasul următor în încercarea de a șterge această istorie de umilințe teritoriale.

Interviu în exclusivitate cu ROBERT D. KAPLAN, chief geopolitical analyst pentru Stratfor și autorul cărții The Revenge of Geography: what the map tells us about coming conflicts and the battle against fate (Random House, 2013), realizat de OCTAVIAN MANEA