Pe aceeași temă
Spațiul baltic s-a aflat în centrul deciziilor Summit-ului NATO de la Varșovia. Atenția acordată flancului sudic și amenințărilor sale este în general mult mai difuză. De ce?
Primul element ține faptul că NATO este obișnuit să articuleze strategii și politici care sunt mai aproape de propriul său raison d’être. Iar pentru NATO rațiunea sa este apărarea teritorială. De ceva timp, NATO se adaptează în fața amenințărilor convenționale generate în special de Rusia. Este și dimensiunea pe care am văzut-o accentuată la Varșovia. Răspunsul în fața amenințărilor convenționale este mult mai la îndemână pentru Alianță. În ceea ce privește frontierele nordice și estice ale NATO, spectrul rămâne oarecum în sfera convenționalului, însă în sud amenințarea este mult mai difuză, mai puțin palpabilă și asimetrică. De aceea pe flancul sudic un răspuns cuprinzător este mult dificil. În al doilea rând, trebuie să ținem cont de tirania aritmeticii. Numărul statelor care se simt expuse amenințărilor convenționale este mult mai mare decât numărul celor pentru care prioritatea este cea asimetrică (în general statele membre NATO din Mediterana). De aici și accentul principal pe Rusia și spectrul convențional.
Până în vară, Turcia se simțea amenințată de Rusia și de acțiunile sale din Marea Neagră și Siria. Cum se văd lucrurile astăzi de la Ankara pe fondul acestui rapprochement dintre cele două state?
S-ar putea să citim prea mult în acest rapprochement între Rusia și Turcia. Ce s-a întâmplat între Rusia și Turcia este mai degrabă o normalizare. Epoca precedentă, dominată de tensiunea generată de episodul doborârii avionului rusesc, din noiembrie anul trecut, era una destul de periculoasă pentru partenerii occidentali. Vestul nu era confortabil cu acest tip de relație conflictuală între Turcia și Rusia. Normalizarea este pozitivă pentru Alianță în ansamblul său, pentru că stabilizează o relație foarte ușor inflamabilă. În al doilea rând, chiar dacă ar exista un rapprochement, acesta ar avea limitele lui. Pentru Turcia, Rusia nu poate reprezenta niciodată o alternativă la Vest, din perspectiva legăturilor de securitate, politice cu NATO sau economice cu UE. Relația dintre Turcia și Occident este mult mai profundă. În ansamblu, este bine să depășim o relație conflictuală ușor inflamabilă, dar asta nu înseamnă și că Turcia a ajuns la concluzia că Rusia nu mai este o amenințare. Mai ales pe fondul consolidării prezenței militare ruse în Siria, unde rolul jucat de Moscova se află la atipodul a ceea ce Turcia vrea în Siria. Sprijinul acordat de Rusia regimului de la Damasc este unul dintre factorii care au prelungit această tragedie, în timp ce Turcia vrea o schimbare a regimului. În acest caz, opticile și agendele celor două țări rămân extrem de diferite.
Mai este Turcia dispusă să sprijine propunerea de consolidare a prezenței NATO în Marea Neagră?
Schimbarea poziției tradiționale a Turciei de păstrare a spațiului Mării Negre sub influența statelor litorale a survenit pe fondul animozităților și tensiunilor apărute între Ankara și Moscova după noiembrie anul trecut. Turcia a devenit o susținătoare a ideii de mai multă prezență NATO în Marea Neagră pentru contrabalansarea Rusiei, în special după anexarea Crimeei. Această poziție nu a fost inversată încă, revenind la politica tradițională de dinainte de noiembrie anul trecut. Pe hârtie, Turcia încă rămâne o susținătoare a acestei idei, dar acum este foarte dificil să spunem cu certitudine ce se va întâmpla sau dacă va rămâne așa. Acum discuția este înghețată de poziția Bulgariei și poate Turcia se ascunde în spatele acesteia. Vom vedea.
În România s-a creat o adevărată isterie pe fondul discuției generate de perspectiva mutării armelor nucleare din Turcia. Presează Ankara în această direcție, a relocării lor?
Istoric, au fost țări care au găzduit arme nucleare tactice și care au renunțat la ele. Nu ar fi fără precedent, dar ar transmite un semnal puternic. Cu ceva timp în urmă, în Europa a existat o inițiativă promovată de Belgia și Olanda, cerând SUA să-și mute armele nucleare de pe teritoriul lor. Turcia nu a făcut parte din acel grup. Iar în prezent, dimpotrivă, strategia de securitate a Turciei se bazează pe umbrela nucleară oferită de Statele Unite și valorizează rolul pe care armele nucleare le au în arhitectura de descurajare a Alianței. Nu doar față de Rusia, dar și față de Iran. Din această perspectivă, nu exista un impuls real pentru a presa Statele Unite să-și mute armele nucleare. Dar dacă, totuși, așa ceva se întâmplă, aș argumenta că ar fi o decizie americană, și nu o decizie impusă Statelor Unite de către Turcia.
Asistăm la o schimbare de paradigmă politică în Turcia, o îndepărtare de la traseul occidental și al europenizării, spre orientalizarea sa? Evenimentele de după lovitura de stat par să consolideze o astfel de percepție.
Începând cu 2011, observăm accelerarea în Turcia a unui discurs și a unei narațiuni care tinde să recupereze moștenirea otomană și islamică. Și toate acestea aproape în contradicție cu vocația occidentală a Turciei. Acest tip de narațiune a generat o mulțime de întrebări legitime despre direcția generică a țării. Deseori, este un tip de discurs promovat și avansat alături de o narațiune antioccidentală. Dar tind să cred că, în cele din urmă, această platformă nu va permite Turciei să creeze o viziune alternativă pentru propriul viitor, pentru că există rațiuni fundamentale datorită cărora Turcia este parte din comunitatea națiunilor occidentale. Mai mult, promovând o viziune în care Turcia și-ar câștiga autonomia strategică față de Vest, devenind un actor regional care acționează independent față de Vest și comportându-se de parcă ar fi liderul statelor musulmane, este o fantezie. Și asta doar dacă ne uităm obiectiv la balanța globală de putere sau la contextul regional. În ciuda acestor date obiective, narațiunea continuă pentru că a devenit un instrument de mobilizare populară în discursul de ansamblu bazat pe politizarea identității folosind din plin clivajele culturale. Iar acesta nu este un fenomen singular Turciei. Îl observăm și în alte state, precum Polonia, Ungaria și chiar în Statele Unite, prin ascensiunea lui Trump. Cam același lucru se întâmplă și în Turcia, prin crearea unor veritabile comunități captive unei politici identitare grosolane. Și toată această viziune de politică externă bazată pe revitalizarea moștenirii otomane și a culturii musulmane este parte din narațiunea consumată de aceste segmente de audiență.
Toată discuția despre capacități autonome de planificare care să asigure autonomia strategică a UE a redeschis vechea dezbatere legată de dublarea NATO de către UE. În ce direcție va evolua dimensiunea de securitate a UE fără Marea Britanie?
Nu cred că UE are capacitatea de a crea ceva similar NATO. Mai ales că Marea Britanie este pe picior de plecare, deținând aproape 20-25% din capabilitățile militare ale Europei. Impulsul revitalizării Politicii de Securitate și Apărare Comună (CSDP) a UE ține de necesitatea ca Europa să dețină capacitatea de a răspunde unor crize din vecinătate. Brexit-ul poate reprezenta o nouă oportunitate care să recompună, să reinventeze politica de securitate și apărare a UE. Problema pe care Turcia a avut-o cu aceasta a fost legată de faptul că era un privilegiu destinat exclusiv statelor membre, ceea ce este de înțeles, însă nu oferea tipul de flexibilitate pe care UEO (Uniunea Europei Occidentale) îl avea în raport cu statele nemembre UE, dar membre NATO care doreau să contribuie la obiectivele CSDP sau la misiunile militare. Acest tip de aranjament pe care UE l-a refuzat anterior ar putea deveni negociabil acum, pe fondul Brexit-ului. Este și posibilitatea prin care Marea Britanie ar putea să contribuie la misiunile UE. Norvegia, Turcia și acum Marea Britanie vor presa pentru acest nou tip de aranjament. În acest sens, ambițiile militare ale UE nu vor dubla NATO. Cred că în viitorul apropiat discutăm mai degrabă de o politică de securitate și apărare introvertită. Nivelul de ambiție nu mai este cel de acum 10 ani: nu se vrea repararea problemelor lumii, ci intervenții punctuale de stabilizare, chiar preventivă, pentru a controla valurile de instabilitate generate din imediata vecinătate.
Germania se află în avangarda statelor care propun revitalizarea politicii de securitate a UE. Se schimbă optica privind rolul Germaniei nu doar în Europa, ci și în afara ei, în operațiuni expediționare care seamănă mai degrabă cu meniul operațional consacrat după 11 septembrie?
Avem cu siguranță o schimbare de atmosferă în Germania. Pe de o parte, conștientizarea că Europa trebuie să-și dezvolte propria musculatură pentru a avea capacitatea de a răspunde multiplelor instabilități regionale, în special prin stabilizare și gestiune de criză, care ar putea afecta securitatea Europei. În al doilea rând, este conștientizarea faptului că Germania a devenit ancora reală a Europei. Și dacă Germania nu merge în această direcție, mai ales pe fondul unui scenariu de tip Brexit, nimic nu se va întâmpla în Europa. Este acest sentiment de responsabilitate care împinge Germania în rolul de a-și asuma, probabil fără voia sa, leadership-ul întregului efort.
Interviu realizat de OCTAVIAN MANEA
