SORIN ANTOHI: O jumatate de generatie irosita (I)

Radu Uszkai | 21.09.2005

Pe aceeași temă

Sorin Antohi, reluam obiceiul de a face impreuna un “raport de tara”, inaintea celui din toamna, care va fi capital pentru aderarea noastra la Uniunea Europeana.
O prima observatie: incepand din 1989, Romania a mai irosit o jumatate de generatie. Daca socotim trei generatii pe secol (calculul obisnuit al demografilor si istoricilor), pana cand va veni celalalt raport al UE, in primavara viitoare, vom fi parcurs aproape aritmetic jumatatea primei generatii postcomuniste. Nu sunt profet, deci nu pot sa stiu daca Romania va face sau nu un salt spectaculos in urmatoarele cateva luni, potrivit principiului cresterii in salturi (i-as spune “principiul lui Fat-Frumos”), endemic la noi; dar baza empirica oferita de “tranzitie” (incheiata, potrivit unor “vizionari”) sugereaza ca saltul nu se va produce; la fel conchidem in urma comparatiei cu alte tari: nu saltul e solutia, ci alergarea de cursa lunga. A doua observatie: analiza schimbarilor istorice din postcomunism, pe care o face - chiar fara o formatie de savant - fiecare individ, din interiorul propriei biografii, duce la pesimism, intarind climatul de apatie, anomie, blazare si demoralizare mostenit din comunism. Vorbesc de ansamblul societatii si de vasta increngatura de reprezentari, aspiratii, fantasme, vise, nostalgii, amintiri si proiecte care alcatuieste imaginarul social. In acest sens, inainte de a vedea ce cred expertii si mandarinii UE despre progresele Romaniei, reamintesc compatriotilor nostri ca inclinatia lor colectiva spre schimbare istorica stihiala, fara proiect - care exista de dinaintea planificarii utopice comuniste, deci nu se poate explica numai prin aceasta - trebuie radical criticata si combatuta, daca vrem sa iesim din punctul mort actual. Fluxul aparent haotic al evenimentelor istorice si misterioasa Providenta ne duc oricum din trecut, prin prezent, spre viitor, dintr-un “regim de istoricitate” in altul. Dar chiar si cel mai umil proiect individual de viata (vorbesc de viata de dincoace, nu de cea de dincolo) este de neconceput in absenta unui proiect public. Si pragmatic, si metafizic, viata ta se leaga de alte vieti. Chiar iluzia e mai buna decat absenta proiectului colectiv de viitor; drama Romaniei actuale este ca iluziile nu ne mai leaga, iar sperantele ne despart. De aici decurge o intrebare grava: cu ce argumente se poate veni in vara anului 2005 si in continuare pentru a instaura o alta stare de spirit, o alta mentalitate publica, o alta atitudine civica? Ce vesti bune avem?
Sunt si altii care spun cam acelasi lucru: nu s-a intamplat nimic in acesti aproape 16 ani. Totusi, ceva s-a intamplat, chiar si in sens pozitiv.
Inevitabil! Cunoastem cu totii, de la criticii literari, viziunea probabilista a maimutei care bate orbeste la masina, producand la un moment dat versuri din Shakespeare... Nu neg, exista reusite, mai ales individuale si de foarte mic grup; ici si colo, treaba a mai mers cumva, adesea prin frauda; avem anumite “istorii de succes”. Acestea seamana insa cu istoriile despre “olimpicii” romani (elevi sau sportivi). Am auzit de desfiintarea lotului olimpic feminin de gimnastica. Dispare astfel unul din alibiurile noastre istorice: ne justificam mediocritatea cu niste copii si adolescenti supradotati, dresati nemilos, dupa model nord-coreean. Pentru mine, este frapant ca s-a instituit in acesti 15-16 ani o cezura intre ceea ce-si poate propune un individ sau o familie si ceea ce se poate integra intr-un scenariu strategic colectiv. Am o foarte scurta poveste in acest sens. Mergeam acum cativa ani cu un sofer catalan, de la aeroportul din Alicante la Murcia. Intr-o spaniola aproximativa si o catalana imaginara, am vorbit cu el vreo ora si douazeci de minute despre “situatiunea” din Spania, gonind pe autostrazi inca neimaginabile in tara noastra, intr-o zona turistica supradezvoltata (sigur, mediul inconjurator suferise mult, dar reusita economica era indubitabila). Soferul avea 24 de ani, deschisese ochii intr-o Spanie aflata in boom economic. Era relaxat si optimist, zambitor. Avusese norocul, cum incantau mecanic pionierii la noi, “sa creasca odata cu tara”. Sa transpunem scena in Romania: cum arata experienta bazala a romanului care creste, se maturizeaza sau imbatraneste “odata cu tara” dupa 1989? Cred ca e o experienta colectiva a esecului, desi fiecare individ se straduieste sa-si insereze in trista naratiune nationala propria “istorie de succes”. Iata paradoxul (pe care l-am relevat si in alte locuri): daca totul ii merge fiecaruia atat de bine, de ce ne merge atat de prost impreuna? Pe acest paradox se intemeiaza concluzia romaneasca a asteptarii istorice colective: “nu in timpul vietii mele!”. Anii ’80 nu erau foarte diferiti din acest punct de vedere, fiindca incepusem sa credem ca nu vom apuca sfarsitul comunismului; numai ca, atunci cand totusi speram sa-i supravietuim lui Ceausescu, mai speram si ca lucrurile vor incepe sa mearga bine imediat, spontan, printr-un fel de contaminare cu “normalitatea” Occidentului. Aniversam zilele acestea 25 de ani de la crearea sindicatului Solidarnosc. Mi-amintesc bine transmisiile de la Radio Europa Libera din august 1980, precum si sentimentul meu de entuziasm: speram ca, in fine, comunismului i-a sunat ceasul. Apoi a venit Legea martiala din Polonia, cand speranta mea a fost contrazisa, obligandu-ma sa recad in “nu in timpul vietii mele!” pana la Perestroika. E greu sa speri impotriva unei asteptari rationale. De fapt, atunci nu speram cu adevarat, ci jinduiam, tindeam, ravneam. Dar numai speranta te duce la actiune pe termen mediu si lung. Jindul te indeamna la “tun”.
Dar dupa ’89 n-am fi putut vorbi despre o speranta adevarata, care sa stea la baza unui proiect national?
Cred ca momentul ianuarie-februarie 1990 reprezinta cheia noului imaginar social. In primele zile de dupa “revolutie”, vecinii mei de bloc (la Iasi) veneau fericiti, cu un suras vinovat si uitandu-se in toate directiile, cu brate de salamuri si cascavaluri de la Alimentara recent umpluta. Plutea in aer sentimentul unei placeri furate, aproape ca un delict minor pe care vrei sa-l uiti repede, sperand ca nu te va descoperi nimeni. Multi dintre oamenii pe care ii cunosteam simteau la fel: isi cam atinsesera - brusc, fara sa miste vreun deget - varful aspiratiilor pre-1989. Le era bine, asa cum jinduisera fara sa spere. Traiam pe banii lui Trahanache (nemtii ne plateau consumul de electricitate), iar oranduirea ideala a romanilor, lipsita de aproape orice dimensiune politica, era o Alimentara in care “se bagase” o gramada de marfa, la preturi subventionate: o Cucanie (Pays de Cocagne, pentru cititorul cult), nu o utopie. Si astazi, o jumatate de generatie mai tarziu, unii gandesc asa.
Dar apareau la acea vreme partide politice, organizatii civice, sindicate.
Asa este. Din fericire, exista si o parte mai luminata a societatii romanesti - aproape din toate categoriile sociale si profesiunile -, care s-a angajat civic chiar daca nu avea experienta (si nu avusese curaj sa si-o capete inainte de ’89). Societatea noastra civila, pe care am criticat-o adesea, a fost totusi activa in prima parte a anilor ’90, dar a intrat in deriva prin ’95-’96 (devenind mercantila, oportunista, politic corecta etc.), pentru a capota in perioada regimului Constantinescu. In timp, organizatiile societatii civile s-au profesionalizat (ceea ce nu e rau!), dar au devenit mai cinice, indreptandu-se aproape exclusiv catre fondurile din strainatate si catre “agendele” finantate de acestea. In prima parte a anilor ’90 a existat un veritabil impuls civic popular, din care s-au nascut primele sindicate, primele organizatii civice, o parte din partidele “istorice” (potrivit definitiei lui Adam Michnik, ele nu existau cu un an inainte de “revolutii”). Dar toata aceasta experienta - de natura fantasmatica, recuperatorie, compensatorie -, s-a erodat in timp, fiindca nu a fost tradusa in programe politice coerente si in politici (planuri de actiune). Dupa dezvoltari haotice, la voia intamplarii, ar trebui sa putem observa si un vector care ne scoate din exasperanta confuzie - mai pretios spus: din faza de trial and error - in care ne gasim de 16 ani. M-a stupefiat declaratia presedintelui Basescu cum ca noi nu avem un “Plan B” pentru eventualitatea (nu total teoretica!) in care UE ne aplica totusi clauza de salvgardare. Aut Caesar, aut nihil: daca nu intram in UE, nu avem Plan B. Poate presedintele crede ca retorica hotararii si a increderii in fortele tarii ne ajuta sa crestem in ochii UE si chiar ai nostri, dupa atatia ani de umilinte si admonestari din partea “Occidentului”. Poate presedintele a primit garantii secrete de la birocratii UE, desi ipoteza nu pare plauzibila in conditiile crizelor de crestere ale utopiei continentale. Dar absenta unui Plan B suna si a lipsa de prevedere, a carenta de strategie. Peste tot exista scenarii alternative; noi le facem numai despre trecut! (De exemplu: a fost revolutie sau lovitura de stat in 1989?) Noi am mai avut aceasta forma de demnitate nationala si “gandire pozitiva” cu privire la admiterea in NATO, persistand in lipsa de Plan B, in ciuda avertismentelor ca nu intram in vara lui 1997; atunci era vorba si de o contraproductiva compensatie (iluzia unui succes de politica externa trebuia sa abata atentia populatiei de la esecul “Contractului cu Romania”); ma ingrozeste ca suntem pe cale sa repetam aceasta experienta. Chiar daca vom fi totusi admisi in UE la 1 ianuarie 2007, reintrand astfel definitiv in tiparul unei istorii nationale decise de altii (de data asta, poate, si in interesul nostru), carentele si erorile de planificare strategica vor continua sa ne afecteze. Dupa unii - nu doar publicisti si persoane cu (sumara) pregatire de marketing-publicitate! - problema Romaniei este imaginea, nu substanta ei. E drept, s-a trecut in ultimii ani de la minciuna de stat stangace, promovata cu ajutorul unor personaje incerte (vezi afacerea cu “eterna si fascinanta Romanie”), la retorica ieftina a “brand-ului de tara”. Asadar, privatizam minciuna de stat! Sau, ma rog, o transformam intr-un “parteneriat public-privat”. N-am reusit sa-i convingem nici macar pe romani ca traiesc in Arcadia, iar turistii au preferat orice alta destinatie, “pana si” Bulgaria. Acum ne dam pe mana celor din marketing, relatii publice, comunicare si publicitate. Dar ce alta marca romaneasca au promovat acestia, ca sa ma convinga ca ar putea incerca “rebranduirea” patriei noastre atat de - eufemistic vorbind - putin admirate?
Cu alte cuvinte: e suficienta viclenia pentru a promova un produs prost?
Tocmai ca nu! Exista o vasta industrie globala specializata in producerea si desfacerea marfii false. Nu vorbesc de “chinezariile” ieftine, cu nume evocatoare care-l pacalesc pe omul simplu, gen Abibas, ci de marfa contrafacuta (uneori chiar in UE!) care imita aproape perfect originalul, se vinde mult mai ieftin decat acesta, dar nu chiar pe degeaba, generand astfel profituri considerabile. O asemenea marfa nu trebuie nici macar promovata, fiindca publicitatea e facuta fara voie de firma care fabrica produsul autentic. Raman cateva probleme: calitatea mai proasta a copiei ilicite, raportul calitate/pret, constiinta tuturor actorilor acestei piete negre ca totul este o minciuna, precum si pericolul ca intreaga operatie sa fie sanctionata legal. Oare chiar nu putem intelege ca problema noastra este una de substanta, nu de reprezentare? Sigur ca o anumita entitate poate fi comunicata public mai mult sau mai putin abil, de la detergent la program politic. Dar nu poti pacali pe toti, tot timpul.
Imi vorbeati mai de vreme de absenta proiectului colectiv, ceea ce face ca o jumatate de generatie postcomunista sa se fi pierdut. Dar nu cumva a existat si un proiect care a reusit? Ma gandesc la Romania noilor imbogatiti, cu vile si masini scumpe etc.
Cunosc direct acest mediu, am prieteni vechi - unii apropiati - in lumea noilor imbogatiti, pe care ii frecventez de cate ori sunt in Romania. Nu-i diabolizez, nu-i idealizez. Sunt interesat sa vorbesc cu ei, fiindca aflu astfel lucruri pe care nu le pot desprinde din gazete, contacte cu intelectuali, functionari publici, politicieni, oameni simpli etc. Multi dintre noii imbogatiti sunt oameni inteligenti, destui sunt cultivati. (Avem si discutii culturale elevate: dupa o lunga discutie despre cele doua tipuri de tap ispasitor din Biblie, intorsi fiecare la casele noastre pe la 2 dimineata, am schimbat telefoane foarte tehnice, bazate pe consultarea de enciclopedii si dictionare specializate, in cateva limbi.) Visul inavutirii este etern: nici comunismul nu l-a reprimat cu succes, poate chiar l-a exacerbat prin interdictia oficiala de a te imbogati (e si normal, sistemul capitalist s-a nascut odata cu indemnul “Enrichissez-vous!”) si, in orice caz, prin reprimarea consumului somptuar, a semnelor vizibile de avere. Cu exceptia celor inclinati spre asceza ori macar moderatie si frugalitate, precum si a celor care decid sa-si limiteze voluntar consumul, oamenii sunt atrasi de (pentru a vorbi in categoriile lui Mihai Sora) a avea mai mult decat de a face si a fi, astfel incat a avea poate sa le anuleze pe celelalte doua verbe esentiale. In spiritul discutiei noastre, ma intreb daca exista vreo legatura intre aceasta conduita intrinsec individualista si viziunea unui viitor comun. Or, eu cred ca proiectele individuale sunt imaginate si construite in Romania impotriva binelui public, au succes numai in masura in care speculeaza interstitiile si slabiciunile sistemului (“lucrul public”, res publica), adica lipsa unui proiect general de viitor si absenta unei strategii inchegate, bine sustinuta politic, legislativ si constitutional, care sa scoata Romania din impas. Daca iti construiesti prosperitatea astfel, este aberant sa-ti propui sa te conectezi la un proiect general. Potrivit unor clasici ca Adam Smith, “mana invizibila” a pietei este tocmai “interfata” dintre individ si societate; mai mult chiar, piata (“functionala”, adaugam astazi) genereaza societatea buna, ameliorandu-l in acelasi timp pe individ. Este oare asa la noi? De aceea se pune si intrebarea daca o mare parte dintre baronii locali, dintre noii imbogatiti cu profil public mai discret, chiar unele companii multinationale, banci, societati pe actiuni ar avea acelasi succes fulgurant intr-un stat de drept vrednic de acest nume, intr-o piata functionala. Dupa parerea mea, intre mediul bisnitarilor si coruptilor perioadei comuniste si ceea ce numim acum “mediul de afaceri” exista o remarcabila continuitate: de oameni, valori, comportamente, stiluri de viata. De aceea le este atat de greu altora sa razbata, de aceea vorbim obsesiv de “grupuri de interese”, “coruptie fara corupti” etc. Mai razbat totusi unii si din exteriorul acestui mediu corupt pana in maduva, dar asemenea exceptii sunt, cred, fara sa am statistici, marginale ca numar si pondere economico-social-politica. Sa nu ne mai amagim cu faptul ca Romania nu e singura tara din lume unde exista coruptie, sa reflectam asupra cvasi-imposibilitatii de a face afaceri cinstite la noi, cel putin de la un nivel in sus.
Dar atunci cand se va regulariza (fortat) si piata romaneasca, prin intrarea in UE, nu se vor adapta si romanii?
Am mai spus-o: ca si in urma cu mai multi ani, cred ca singura modalitate simpla de asanare a economiei (si, legat de ea, a asanarii societatii si politicii) este ca, spontan, baronii locali, nationali si ceilalti imbogatiti sa-si propuna ca, de luni dimineata sau de la 1 ianuarie, sa intre in legalitate. Pana la acea metanoia insa, “tranzitia” de la capitalismul postcomunist salbatic la capitalism pur si simplu (cu toate ale lui, bune si rele) ne va lua cateva decenii, fiind impusa de legislatia UE, de penetrarea tot mai profunda a capitalului strain, de schimbul de generatii. Mai intai, vom deveni corupti ca grecii; apoi, ca italienii; si tot asa, pana vom fi corupti ca americanii si pana la urma ca nemtii. Dar eu nu voi fi martorul trecerii de la “modelul” grec la cel italian: am totusi 48 de ani...
Revenind la prezent: se pare ca actuala carmuire incearca sa exploreze o parte din subteranele economico-politice sapate in aproape 16 ani, dar nu cred ca statul nostru slab se poate masura cu o “caracatita” atat de viguroasa. “Caracatita” romaneasca va cunoaste cu siguranta o mutatie la intrarea in UE. Dar specia nu va pieri curand.
Cine ar fi responsabil pentru lipsa proiectului colectiv si pentru modul haotic in care au decurs lucrurile in Romania acestor ani?
Principalul responsabil este populatia Romaniei in ansamblu: venind din comunism cu trista experienta a penuriei sordide, a avut asteptari extraordinar de modeste - asa cum spuneam mai sus. Populatia nu a presat destul de puternic, prin mecanismele pe care democratia i le pune la dispozitie, asupra unei clase politice care s-a plasat sistematic in afara proiectului national: in discurs, a plutit demagogic pe deasupra realitatii colective; in practica, s-a repliat interlop in subterana, pentru a putea jefui in voie. Am avut alegeri locale si generale: populatia a sanctionat in cateva randuri clasa politica - mai ales fractiunea aflata la guvernare, desi ar fi meritat un blam si contracandidatii -, producand alternanta. Dar populatia nu a reusit sa mentina o presiune constanta asupra sferei politice. Intre alegeri, societatea civila - despre care am vorbit si de bine! - nu a fost destul de “agresiva” pentru a reaminti permanent guvernantilor ca exista. Lipsa unei experiente de solidaritate sociala dinainte de ’89 se face puternic resimtita: individualismul unei societati compartimentate, asa cum a fost atomizata societate comunista, tinuta in viata numai de unele forme premoderne de agregare (familia largita, clanul, cardasia etc.), s-a exprimat simbolic in mici fantasme secrete, mai ales individuale (greu de comunicat chiar in interiorul familiei). In consecinta, admit ca dupa 1989 nu se putea usor si iute coagula o viziune populara despre binele public care sa preseze democratic asupra sistemului politic, obligandu-l sa-si vada de treaba. Dar parca aceasta presiune populara nu mai apare niciodata! Iar cu “marea evadare” de care discutam anul trecut - migratia masiva in cautarea unei vieti mai bune -, presiunea a scazut si mai mult, ceea ce e in avantajul politicienilor. Asa ca oricine poate ajunge in functii mari la noi; si, adesea, ajunge efectiv. Uitati-va la televizor, ascultati-i pe “fruntasii nostri” vorbind sforaitor si in general poticnit despre viata noastra; cititi ziarele, aflati cine sunt si ce fac ei cu adevarat.
Si totusi, sindicatele au presat, intre alegeri, puterea.
Sindicatele nu au reusit sa mobilizeze democratic si sa educe muncitorii pe care ii reprezentau sau, mai curand, pretindeau ca ii reprezinta. Baronii sindicali au fost recuperati de guverne in toata perioada in care sindicatele au mai insemnat ceva. Apoi, sindicatele au fost puternic erodate din doua directii: de sus, prin cooptarea liderilor in aparatul politic si prin folosirea gloatei de manevra in actiuni parapolitice si paramilitare (“mineriadele” sunt cel mai dezastruos exemplu, inca insuficient elucidat si superficial tratat juridic). Asemenea sindicate nu au nici o legatura cu vreun proiect de solidaritate. Dimpotriva. De fapt, “fenomenul Piata Universitatii”, in maniera sa carnavalesca si radicala, a fost singura miscare sociala care propunea un anumit proiect de viitor, bazat pe o despartire drastica de trecut, pe o analiza etico-morala si chiar juridica a comunismului, pe o exigenta de adevar, reconciliere prin justitie retroactiva si justitie sociala. Din nefericire, acel proiect nu a fost tradus in termeni acceptabili pentru ansamblul societatii, nu a trecut de la cateva sute de activisti “ireductibili” la cateva zeci de mii de sustinatori activi in toata tara, si in fine la cateva milioane de votanti.
Cine ar fi avut atributia sa preia aceasta schita de proiect din “Piata Universitatii” si sa o transmita spre a fi adoptata de catre un numar important de cetateni?
Intelectualii ar fi avut aceasta misiune istorica, dar ei nu erau pregatiti sa o faca. Aveam putini adevarati “intelectuali publici”, nici acum nu avem prea multi. Din nou, handicapul anilor “autonomiei esteticului” si “rezistentei prin cultura”, care au afirmat o intelighentie (“cu pivotul ei”, privilighentia) fara legaturi solide cu societatea.
Dar partidele politice?
In toate partidele politice se gaseau multi intelectuali, in functiile de conducere aveam si avem universitari. Ei ar fi trebuit sa construiasca puntea intre ceea ce se exprima in Piata Universitatii, ceea ce ei insisi propuneau societatii si, in sfarsit, asteptarile si frustrarile natiunii. Dar partidele istorice (re)aparute aveau in frunte oameni dintr-o generatie trecuta - pierduta si ea, strivita de comunism -, putin capabili sa inteleaga schimbarea istorica: au continuat sa mearga la alegerile din 1945 si in 1990, si in 1992, si dupa aceea. Problema partidelor istorice tine de o proasta adecvare a elitei lor la realitatile si necesitatile noii Romanii. Nu a existat o gaura neagra in istoria Romaniei; am avut o istorie sub comunism - mutanta, traumatica, si totusi istorie: o transformare (in genere catastrofala) a societatii, a economiei, a institutiilor, a oamenilor, a mediului. Ca politician si ca intelectual, trebuie sa iei act de aceste transformari, sa le intelegi si sa te adaptezi. Un partid politic trebuie sa faca o foarte buna analiza a societatii. Or, liderii charismatici ai partidelor istorice, cu legitimitatea stagiului in puscarii si eventual a debutului politic inainte de comunism, au reusit sa-i mesmerizeze pe cei din generatiile mai tinere, care ar fi trebuit sa se gandeasca mai serios la viitor si mai putin la trecut (dincolo de ceea ce tinea de trecut, de la lustratie la restituirea integrala a proprietatilor). Aderentii mai tineri erau in multe cazuri lipsiti de orice legitimitate, inclusiv profesionala si etico-morala (propulsati in diverse functii, in partide si/sau guverne, unii aveau sa se dovedeasca incompetenti, corupti etc.). Nestiind nici ei in ce directie sa o apuce, au construit un proiect esentialmente regresiv, care consta in restaurarea Romaniei interbelice - o Romanie idealizata, pe care o stiau prea putin, dar de care se serveau oportunist pentru a se legitima. (Nu e cazul sa reamintesc aici ca istoria, daca se repeta, se repeta ca parodie, ca farsa; ne-a spus-o memorabil Flaubert, vorbind despre revolutiile din Franta.) Pe de alta parte, cei mai multi oameni din generatia tanara si mijlocie promovati in staff-ul superior al partidelor istorice dupa decembrie ’89 nu au facut un lucru foarte simplu: nu au studiat ce s-a intamplat in tarile Europei Centrale si de Est in perioada comunista si dupa, ca sa identifice ceea ce este specific Romaniei si sa articuleze o viziune despre societatea noastra prezenta si viitoare. Dau un exemplu: PNL nu avea neaparat un “obiect al muncii” in 1990: liberalismul clasic e o captivanta doctrina individualista (pe care, cu anumite rezerve, o impartasesc), dar mari partide liberale nu exista nici in Occident; ele ajung la 8-12%, putand juca un rol de arbitru electoral, de regula in alianta cu partidele zise acum “populare”. Singure, partidele liberale nu conving societati intregi: daca respecti riguros fundamentele doctrinei liberale, vorbesti despre “mana invizibila”, despre individualism, despre raportul dintre sarguinta individuala, moderatie pana la asceza si electiunea divina (intr-o formula succinta: “etica protestanta”). Aceste mesaje nu pot mobiliza populatiile hedoniste ale (post)modernitatii. Cu atat mai putin populatia Romaniei, unde “aclamam travaliul” poate tocmai fiindca “nu se face deloc in tara noastra” - cum scria Caragiale.
Fie ca e vorba de oamenii mai slabi, care nici nu se imagineaza in postura de “oameni de succes”, fie ca e vorba de oamenii care au succes, dar sunt sensibili la dificultatile celorlalti si deci formuleaza un program de justitie sociala si redistributie (chiar minimal), nu toata lumea poate subscrie suta la suta la doctrina liberala, care (ca orice doctrina!) trebuie sa ramana un orizont, complementar orizontului socialist, cu care se combina adesea, precum si orizonturilor mai noi, cum ar fi cel ecologist. Oamenii amintiti sunt atrasi de liberalism, asa cum sunt si eu, dar nu fara o anumita retinere, dictata de adevarul trist ca majoritatea semenilor sunt losers, perdanti. Fiecare dintre noi este (si/sau se simte) mai mult sau mai putin perdant; dar cei mai multi dintre noi pierd mai tot timpul, ajungand la impliniri foarte modeste intr-o viata de om. Deci: Partidul National Liberal. Am vazut cat de “liberal” putea fi, mai ales ca “prosperii oameni de afaceri”, in principiu adepti ai doctrinei liberale, nu puteau aparea decat cu voie de la partidele succesive ale lui Ion Iliescu. Putea PNL sa fie macar “national”? Ce mai era de asteptat pe linie nationala, realist vorbind? Ce semnificatie mai putea avea notiunea de “national” intr-o lume inca saturata de national-comunismul ceausist, care nu era amenintata de vreun pericol extern si nici nu putea, ca nemtii, revizui frontierele? Desigur, sensibilitatea populara era perfect pregatita pentru un nou-vechi nationalism, poate merita incercata si formula unui nou-vechi patriotism. Oricum, agenda nationala a fost repede confiscata de partidele si miscarile direct descinse din national-comunism, precum si de cele care, prin acesta, descopereau nationalismul interbelic, derapand retoric pana la Garda de Fier. PNL trebuia sa lupte mai mult si mai eficient pe terenul nationalismului si patriotismului, nu sa-l abandoneze extremistilor si populistilor. Nu a facut-o. A esuat deci in ambele domenii promise de numele sau. Cum putea deveni popular?
Ce s-a intamplat in cazul taranistilor?
PNTCD avea poate o sansa mai buna sa devina popular. Sa luam, intr-o ordine oarecare, notiunile ideologice din numele partidului. “Crestin”: este de discutat cat crestinism era in Romania anului 1990, dar exista un elan religios evident; s-au relansat pe scara larga practicile cultuale, pietismul popular, a aparut un New Age ortodox, un fel de crestinism cosmic intr-o societate industriala si postindustriala. Se putea incerca tema crestina. Mai problematica mi se pare “crestin-democratia”, extrem de firava in tarile ortodoxe, unde ramane mereu proiectul unei elite (careia ii rezerv o parte din simpatia mea pentru orice idealisti), de la partidul cadetilor din Rusia pana la actualele partide de buzunar din Romania care se revendica de la aceasta doctrina. “National”: am mai discutat. Sigur ca poti agita lucrurile: pericolul maghiar, complotul evreiesc, bomba demografica tiganeasca, maine-poimaine pericolul galben redescoperit etc. Spaima asta poate sa tina o vreme, pana cand oamenii, desi gasesc in buzunar monede si bancnote cu efigiile lui Vlad Tepes si Stefan cel Mare, observa ca ele sunt putine si nu prea au valoare. Ramane notiunea de “taranesc”. Taranimea romaneasca disparuse, fiind inlocuita sub comunism de un lumpen-proletariat agricol, chiar si in zonele necooperativizate. Daca nu faci aceasta analiza, crezi ca, punandu-ti itari si bunda, chimir si bata de gorun, poti relansa taranismul, candva o doctrina de stanga, in care putem azi identifica elemente de ecologism, socialism, populism, nationalism. In PNTCD se puteau in principiu reuni cateva importante paturi sociale: vastul lumpen-proletariat rural, relativ usor de castigat cu promisiuni abile si un baraj sustinut (chiar fara televiziune, la inceput monopolizata de postcomunisti) impotriva mesajului lui Iliescu (“Vin mosierii/lipitorile satelor”); descendentii “chiaburilor” si ai fostilor mari proprietari funciari, rasfirati in toate ungherele societatii romanesti si in emigratie, adesea cu buna educatie si frumoase cariere, care nu s-ar fi intors la sat, dar s-ar fi interesat de soarta lui si s-ar fi raliat “noului taranism” din solidaritate, nostalgie si din dorinta unei revanse istorice binemeritate, cu perspectiva unor castiguri bune, daca agricultura noastra s-ar fi relansat inainte de spolierea ei de catre personaje ca Trita Fanita si inainte de a fi demolata de integrarea europeana; poate chiar “nomenclatura satelor” ar fi sprijinit o atare viziune asupra lumii rurale, daca restituirea integrala a proprietatii funciare ar fi creat conditiile asocierii (asa, asocierea a parut prefata unei noi colectivizari, un fel de “intovarasire”). Si ce s-a intamplat? Ani de zile, cu exceptia unor fruntasi politici precomunisti care supravietuisera in tara si a unor lideri de opinie din diaspora - acestia din urma fiind in general monarhisti nostalgici, idealisti paseisti (cu o analiza nemiloasa pana la dispret si irealista a tarii pe care veneau s-o mantuie) -, nimeni nu parea sa se preocupe serios de relansarea agriculturii. A trebuit sa-l asteptam pe Vasile Lupu “al Doilea”, care provenea el insusi din mediul rural si stia ce trebuie facut pentru lumpen-consateni (atrasi altminteri sistematic de partidele lui Iliescu). Iata ce cred eu ca trebuia facut, sau cel putin cerut mereu, pe toate caile: restituirea in integrum a proprietatii rurale (inclusiv padurile) pe vechile amplasamente, amenajarea mediului rural prin dezvoltarea infrastructurii, instituirea unui bun sistem de credit agricol, un program educativ in favoarea asocierii, furnizarea la preturi accesibile a serviciilor aferente (de la seminte la zootehnisti si tehnica agricola) si improprietarirea satenilor fara pamant cu ceea ce ramanea (si ramanea destul!) dupa restituirea proprietatilor la nivelul anului 1945. (Satenii saraci s-au adaugat la electoratul captiv al lui Iliescu dupa ce acesta din urma a avut abilitatea de a-i lasa sa se infrupte din ogoarele altora.) Si asa mai departe. Tot discursul despre restauratia morala si despre restauratia monarhiei (altminteri, doua nobile deziderate), care-l contraria pe “omul nou” format de propaganda comunista, s-a transformat treptat intr-o tot mai stinsa chemare la resurectia unei lumi himerice, in timp ce o cauza evidenta - catastrofa lumii rurale sub comunism si sansa reabilitarii acestei jumatati din Romania, intr-o forma sau alta - a fost lasata deoparte. Cand a fost “descoperita”, era deja prea tarziu. Nu intamplator, PNTCD a fost practic maturat de pe scena istoriei: nu a facut nici el exercitiul de adecvare a numelui la programul sau politic. Observati ca nici nu am atins chestiunea constructiei si disciplinei de partid, a managementului politic: cata dezbinare, cata ineficienta, cata incompetenta, cate orgolii prost plasate si sinucigase!

(Continuare in numarul urmator)

Interviu realizat de Rodica Palade

 

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2020 Revista 22