UMUT ÖZGE: Adâncirea faliei dintre religios şi laic este cea mai mare amenințare la adresa democrației turcești

Puteţi să ne explicaţi miza protestelor din Turcia? Cât de adânc înrădăcinate sunt motivele de nemulțumire – e vorba despre ecologie sau despre modernizarea țării?

E o întrebare care a stat pe buzele multor oameni încă de la debutul evenimentelor, şi anume dacă protestele au legătură cu faptul că mai mulţi copaci vor fi tăiaţi în Parcul Gezi sau, de fapt, „rădăcinile“ nu aparţin copacilor, ci există alte motive „mult mai profunde“. Cred că această dihotomie este greşită, motivele sunt profunde și au o legătură strânsă cu preocupările legate de Parcul Gezi. Să ne concentrăm pe Piaţa Taksim, care este epicentrul acestei revolte. Taksim este o zonă extrem de cosmopolită. Acest centru cultural și economic, precum şi periferia acestuia reprezintă un melanj de persoane din toate straturile societății. Variază de la clasa de mijloc a cetățenilor de origine turcă, armeană și greacă (de exemplu, artişti, intelectuali, profesori) la clasa formată din muncitorii kurzi, romi, precum şi populația LGBT. Aceştia lucrează în sectorul serviciilor, în și în jurul Pieţei Taksim.

Partidul Justiției și Dezvoltării (AKP), la putere din 2002, a fost implicat în numeroase transformări urbane, iar proiectele sunt în mare parte concentrate în Istanbul și în alte orașe mari. Aceste proiecte s-au dezvoltat şi au fost implementate fără consimțământul celor care locuiesc acolo și în ciuda avertismentelor din partea ecologiștilor, arhitecților, urbaniștilor și a altor experți, care au susţinut că prin această urbanizare se va distruge patrimoniul istoric, cultural și ecologic al acestor zone. Principalele victime ale acestui proces sunt reprezentanţii clasei muncitoare, care sunt strămutaţi din cartierele lor în care locuiesc de multă vreme. Semnificația acestui proces de izolare are patru coordonate: 1) acești oameni sunt forțați să se mute la 30-40 de km distanţă faţă de locurile lor de muncă și aproape jumătate din salariul lor merge pe transportul public; 2) contactul, deja limitat, între clasa de mijloc și clasa muncitoare, este irevocabil rupt; 3) oamenii sunt mutaţi într-o nouă zonă de dezvoltare, în care apar locuinţe noi, forțându-i astfel să-și piardă relațiile de vecinătate construite de-a lungul anilor, sunt rupţi de fapt de ceea ce s-ar numi cultura lor de zi cu zi; 4) noile spaţii de locuit, care sunt clădiri izolate, implică şi multe cheltuieli: datoriile ipotecare înseamnă mult peste posibilităţile economice, dar, de asemenea, constituie şi obstacole structurale la formarea de noi culturi de vecinătate.

Acest proces de urbanizare a provocat durere şi în rândul claselor de mijloc, din cauza faptului că atacă multe simboluri culturale și istorice, dar cauzează şi daune ecologice. Două exemple importante: încercările continue de a înlocui o clădire monument istoric, clădirea Emek, cu un mall și distrugerea Parcului Gezi, ultimul bastion verde rămas în centrul orașului, pentru a reconstrui o cazarmă militară care va servi şi ca mall, şi ca reședință și, probabil, şi ca muzeu. Nu au existat consultări publice şi oamenii nu au fost înştiinţaţi cu privire la viitoarea construcţie nici după ce a început demolarea parcului, iar asta arată cât de preocupat e guvernul de cetăţeni şi cât de mult preţuieşte democraţia.

Platforma Taksim, o organizație neguvernamentală care reuneşte mai multe grupuri de luptă, a luat fiinţă în urma acestor manevre ale guvernului (proteste similare au loc în Ankara și în multe alte orașe mari). Activiștii și membrii platformei au fost supuşi unor violenţe extreme din partea poliţiei, chiar înainte de debutul protestului din Gezi Park, cel care a declanșat de fapt revolta în Turcia.

Care sunt factorii care au făcut din Gezi Park o zonă atât de inflamabilă?

Au existat mai multe motive de nemulțumire în rândul oamenilor. Unul a fost politica externă agresivă din ultima vreme a guvernului cu privire la criza din Siria. Aproximativ 70% din populație este împotriva unor astfel de intervenții agresive în Siria, iar rezultatul s-a văzut la Reyhanli (oraş de la frontiera cu Siria, unde în urma atentatelor cu maşini-capcană au fost uciși zeci de civili. E un oraş unde mulţi sirieni s-au refugiat din cauza războiului civil).

Cenzura mass-media impusă în acel moment a devenit deja o rutină în ultimii ani. Mai ales că mulţi jurnalişti au fost închişi în ultima vreme, ceea ce plasează Turcia în fruntea topului ţărilor unde libertatea de exprimare este încălcată sistematic de către guvern. Toate astea au condus la faptul că mulți oameni şi-au pierdut încrederea şi în guvern și în presa centrală controlată.

Un alt factor major care a alimentat protestele a fost utilizarea de către AKP a „preceptelor culturale conservatoare“. Lista este prea lungă. E vorba de încercările guvernului de a incrimina și restricționa avortul, proliferarea islamismului în instituţiile şcolare, campaniile denigratoare împotriva teoriei evoluției și intervenții similare în institutele științifice și academice, restricțiile privind vânzările de alcool și consumul. Aceste politici guvernamentale sunt cuplate cu intervenţiile directe al premierului Erdoğan asupra vieții de zi cu zi a oamenilor, mergând până acolo încât să spună câţi copii ar trebui să aibă fiecare familie şi cât, ce şi când să bea. Aceste „intervenții culturale“ halucinante au legătură de fapt cu caracterul autoritar al lui Erdoğan. Dar cel mai important: aceste probleme sunt folosite sistematic pentru a distrage atenția de la deciziile guvernamentale și de la acțiunile care ar putea povoca opoziția publică.

În cele din urmă, violenţa poliției a fost, desigur, un factor în sine, care a dus la revoltă. Rețineți, totuși, că mai multe sondaje de opinie arată faptul că doar jumătate dintre protestatari susțin că protestul lor este motivat de violența poliției.

Cum se raportează armata la proteste? Mai are putere chiar și după reformele premierului Erdoğan?

Este adevărat că guvernul AKP a avut succes – folosind uneori tactici ilegale - în restrângerea puterii politice a armatei. Este destul de clar că guvernul are o putere de control fără precedent asupra armatei. Până în prezent, nu a existat însă niciun indiciu că armata ar lua partea protestatarilor. Este important de remarcat faptul că nu există niciun apel din rândul protestatarilor pentru ca armata să preia controlul. Acest lucru, comparativ cu 4 sau 5 ani în urmă, indică un progres important în cultura democratică în rândul persoanelor din Turcia.

Care este semnificaţia chestiunilor religioase în aceste proteste?

Mulți oameni din Vest care urmăresc aceste proteste au următoarea întrebare în minte: se potriveşte doctrina islamică cu democrația? Turcia a fost considerată, și este şi în prezent, un „model“ în acest sens, și anume o economie de piață liberală cu un sistem parlamentar democratic, condusă de un partid conservator moderat islamist. Prin urmare, mulți oameni sunt acum curioşi să vadă dacă modelul mai funcționează sau nu.

La originea nemulțumirilor stă, de fapt, noua strategie a guvernului de adoptare a unui program economic neoliberal și de a fi autoritar, conservator și nu suficient de democratic. Adevărat, islamul este o componentă centrală în ideologia politicilor sale conservatoare, dar foarte bine ar putea fi vorba de o altă religie care să aibă acelaşi rol.

Această distincţie clară între religios şi laic a fost întotdeauna pilonul central al politicii interne, atât pentru regimul secularist kemalist, cât și pentru dreptul islamist, care a fost în luptă cu regimul secular încă de la fondarea republicii. Ambele părți au folosit această falie pentru a mobiliza bazele lor electorale. Adâncirea acestei falii este, probabil, cea mai mare amenințare la adresa democrației turcești.

Politica lui Erdoğan este de a bombarda electoratul său cu mesaje din care să reiasă că protestatarii sunt împotriva islamului. În discursul său, el spune că protestatarii au intrat în moschee cu pantofi în picioare, că beau alcool acolo și că hărțuiesc femeile care poartă văl. Nu există însă nicio dovadă care să sprijine aceste acuzaţii, ca să nu mai vorbim de faptul că sunt făcute după ureche. Prin această tactică, Erdoğan își propune să consolideze baza electoratului său. Iar acest lucru implică un risc foarte mare, acela de a diviza şi mai mult Turcia.

Care este poziția președintelui turc în cazul acestor proteste?

Președintele Abdullah Gül a fost întotdeauna prezentat ca fiind o figură mai moderată. Acest lucru este parțial cerut de poziția sa, care este una mai mult simbolică şi trebuie să servească drept garant al cooperării dintre instituţiile statului. Atât premierul Erdoğan, cât și președintele Gül provin din aceeași mişcare politică islamistă, Milli Gorus (Partidul Refah), care a fost mult mai radicală decât AKP.

Unii susțin că președintele este de fapt „fața zâmbitoare“ a AKP și îndeplinește un rol important de PR. Alţii spun că el este mai aproape de rețeaua Gülen, o fraternitate de afaceri religioasă, care are o influență semnificativă în sistemul juridic, de aplicare a legii, şi în sistemul de învățământ şi de afaceri din Turcia. Conform acestui punct de vedere, președintele Gül este cel mai important rival politic al lui Erdoğan.

Cum vedeţi protestele din Turcia în comparaţie cu mișcările de stradă din alte părţi ale lumii?

Cred că mișcarea de protest din Turcia este strâns legată de protestele din diferite locuri din Occident, poate mai mult chiar decât este legată de așa-numita „Primăvară arabă“. Numitorul comun al acestor mișcări este opoziția lor față de strategiile politice și economice neoliberale. Ele toate trimit un semnal de alarmă, puternic, şi anume că modul în care vom şti să gestionăm şi să împărţim bogăția noastră comună, modul în care vom exploata planeta noastră ţine de felul în care vom lăsa din ce în ce mai mulţi oameni să aibă acces la o viață decentă. Ca o diferență, ar trebui să adaug că preocupările legate de libertatea de exprimare, justiție și conservatorism cultural sunt mai mult în prim-plan în Turcia, în comparație cu mișcările de protest din Occident.

Care este impactul social-media în schimbul de informații cu privire la evenimentele din Turcia?

Cu excepția a două posturi de televiziune și ziare cu vizibilitate marginală, mass-media turce au ignorat protestele. Cele mai multe dintre aceste media sunt deţinute de corporații, care n-au vrut să riște sprijinul guvernului. „Loserul“ revoltelor din Gezi Park este presa. A fost şi este un moment istoric pe care l-a ratat, pe care turcii l-au urmărit pe CNN Internaţional, şi nu pe televiziunile din Turcia. Cum era de așteptat, social-media a jucat și joacă încă un rol imens în fluxul de informații. Mai important, mulți oameni au înțeles de fapt ce înseamnă libertatea presei şi ce înseamnă controlul guvernului asupra mass-media.

Cum au atras atenția la nivel internațional evenimentele din Turcia?

Suportul internațional în aceste proteste a venit aproape automat, şi asta din mai multe motive: 1) premierul Erdoğan a făcut instantaneu declarații provocatoare în care acuza deschis guvernele străine că oferă sprijin secret protestatarilor de pe străzile din Turcia. Cred că acest lucru a trezit o atenție internațională; 2) mass-media turce nu au acoperit evenimentele din cauza cenzurii guvernului, în timp ce mass-media străine au transmis nonstop de la faţa locului, ceea ce a atras și mai mult curiozitatea și atenția; 3) există mulți intelectuali europeni (artiști, scriitori, jurnaliști, cadre universitare și studenți) care trăiesc în jurul zonei Taksim din Istanbul. Aceştia au jucat, de asemenea, un rol important în creșterea gradului de conștientizare internațională, cu rapoartele, filmările și imaginile făcute; 4) există o mulțime de intelectuali turci (artiști, scriitori, jurnaliști, universitari) care trăiesc în străinătate şi care au făcut petiții și au organizat evenimente și proteste în întreaga lume. Mulţi colegi străini şi-au exprimat imediat sprijinul lor pentru cererile democratice și pașnice ale cetățenilor turci; 5) jurnaliști și academicieni turci au publicat multe analize documentate şi aprofundate despre evenimente în presa internațională.

Care credeţi că va fi impactul acestor proteste asupra carierei politice a premierului Erdoğan?

Alegerile generale sunt programate pentru anul 2014. Erdoğan nu mai poate candida ca prim-ministru. Înainte de debutul protestelor în Gezi Park a fost planificată schimbarea Constituției, în sensul că Turcia ar trebui să treacă la un sistem prezidențial, mai apropiat de cel din Rusia decât de cel din ​​SUA. Acum, această ambiție este în mare pericol, având în vedere erodarea credibilității sale în rândul societății turce și, într-o oarecare măsură, în Occident. Există, de asemenea, după cum arată toate datele, probleme economice. Economia turcă devine din ce în ce mai vulnerabilă și semnele de criză au devenit deja vizibile.

În aceste condiții, Erdoğan ar putea alege în continuare să-şi păstreze ambiția pentru președinție, cu sau fără modificările constituționale. Dacă el alege să facă acest lucru, va trebui fie să pună în aplicare unele măsuri democratice, fie să continue măsurile de represiune împotriva opoziției. Există semne că el va alege a doua opţiune. Unul este proiectul de lege care conferă putere fără precedent Agenției Naționale de Informații (MIT). Există, de asemenea, planuri de a pune presiune asupra social-media și a restricţiona Internetul.

O altă opțiune ar fi de pensionare, dar nimeni nu pare să creadă că Erdoğan va renunța la putere atât de ușor.

Care este situația în acest moment - se poate discuta despre impactul revoltelor din marile orașe și în zonele rurale?

Protestele au fost concentrate în orașe, în principal. Dar există, de asemenea, zonele rurale, unde oamenii sunt împotriva AKP.

În acest moment, brutalitatea poliției s-a extins în toate marile oraşe. Au apărut însă forumurile democratice de dezbateri, care sunt ținute în piețele și parcurile din întreaga țară. Există semne foarte bune ale democrației participative directe. Aceste forumuri servesc, de asemenea, pentru a depăşi unele lacune culturale, rasiale și religioase din diferite clase ale societății. Cred că e pentru prima dată când există un „actor alternativă“, care este pe scenă şi care are potențial de a oferi soluții la problemele principale ale societății turce. Cu toate acestea, există întotdeauna riscul ca statul să intervină și să împiedice aceste procese complet pașnice și democratice, având în vedere că puterea democraţiei este întotdeauna o amenințare reală pentru aproape orice stat din lume.

Vedem o nouă formă de protest - „Standing Man“. Care este impactul acesteia?

Un motiv invocat de guvern pentru a justifica violența extremă a poliției a fost că spațiile publice ar trebui să fie deschise pentru toată lumea și niciun protest nu ar trebui să fie tolerat dacă blochează accesul celorlalţi. Motivul a fost nejustificat, deoarece singurul lucru pe care protestatarii nu l-au vrut în spațiile publice a fost brutalitatea poliției. Dar un bărbat a venit și a stat în picioare în Piața Taksim la aproximativ o sută de metri de Parcul Gezi. Poliția pur și simplu nu a avut niciun motiv să intervină, deși a reţinut mulţi oameni care l-au urmat pe „omul în picioare“. Cu toate acestea, la un nivel simbolic, un individ „a luat înapoi“ întreaga piaţă de la poliție și a „ocupat-o“ în numele rezistenței.

Unii oameni l-au văzut pe „omul în picioare“ ca pe o invitaţie la nesupunere civilă, ca un instrument de luptă politică în Turcia. Oricum, nu e prima dată când astfel de acte de nesupunere civilă au loc în Turcia. Cel mai semnificativ, folosit în zeci de ani de luptă a kurzilor împotriva violenței de stat și a opresiunii, mult mai brutală decât ceea ce vedem astăzi în protestele din Gezi (de exemplu, mamele a sute de tineri pierduţi în custodia poliției sau ucişi stau regulat, în fiecare sâmbătă, în fața unei școli în Taksim sau fac greva foamei în închisori). Adevărata semnificație a „omului în picioare“ a fost că a retrezit speranţa. A venit imediat după ce violențele poliției au atins apogeul, atunci când a existat un sentiment de înfrângere în rândul protestatarilor, și a însemnat de fapt un punct de cotitură.

Toată lumea şi-a dat seama brusc că abilitatea de a crea sau a găsi noi forme de rezistenţă este o componentă esențială a luptei politice efective.

Interviu cu  dr. UMUT ÖZGE, fondator al Platformei Taksim, realizat de DRAGOŞ GHIŢULETE