Valentin Naumescu: Rusia privește Ucraina ca pe un poligon de luptă contra Occidentului

Andreea Pora | 08.02.2022

Interviu cu Valentin Naumescu, profesor de relații internaționale la Facultatea de Studii Europene a Universității Babeș-Bolyai Cluj, scriitor.

Pe aceeași temă

Evoluția ultimelor zile arată că lucrurile se îndreaptă spre un conflict Rusia-Ucraina, și aici am în vedere și mobilizările de trupe rusești la granița Belarus-Ucraina, nu doar la granița de est, sau spre o soluție diplomatică?

Să vedem ce va decide Putin să facă după Olimpiada de iarnă din China, deci peste vreo zece zile. Vă reamintesc că Rusia a declanșat demersurile de anexare a Crimeei imediat după Olimpiada de iarnă de la Soci, din februarie 2014. Pe de altă parte, depinde ce înțelegem prin termenul de conflict. Tot mai frecvent, acestea sunt hibride, cuprinzând tehnici variate de agresiune – presiuni economice, atacuri cibernetice, intimidări militare, propagarea de minciuni, dezinformare și manipulare, fabrici de troli care inundă rețelele sociale, activarea unor agenți de influență din societățile respective, infiltrarea unor mercenari și agenți ai serviciilor secrete pe teritoriul unor state suverane, diversiuni cu potențial violent la nivelul comunităților locale, destabilizare politică etc. Rusia stăpânește bine acest arsenal de tehnici ale războiului hibrid, le practică de ceva vreme, mai ales în spațiul postsovietic, dar chiar și în țări ale UE și NATO.

Eu cred că suntem deja în plin conflict. Doar în aparență este un conflict al Rusiei cu Ucraina. În esență, este un conflict mai adânc și mai extins al Rusiei cu Occidentul, pentru recunoașterea fostei sfere de influență în Europa de Est și pentru recâștigarea statutului de superputere, alături de SUA și China, într-un moment în care ordinea mondială viitoare se conturează tot mai mult a fi bipolară, sino-americană. Rusia dorește să reintre astfel în jocul relațiilor strategice de prim nivel, ca superputere, și constată că nu prea mai este loc pentru ea, că nu mai are argumente solide, fiind a 11-a economie a lumii (va scădea în continuare în clasament) și a 45-a țară la capitolul inovație tehnologică și științifică, și nici nu mai este tratată cu teamă, așa cum era în timpul Războiului Rece, până în 1989.

Moscova privește Ucraina doar ca pe un poligon de luptă contra Occidentului. Agresiunea Rusiei asupra Ucrainei a început, de fapt, mai demult, nu acum. Anexarea Crimeei în 2014 este un episod cunoscut al acestui lung conflict, o răzbunare pentru alungarea lui Ianukovici. Agresiunea Rusiei a început atunci când Ucraina a dat primele semnale că dorește integrarea în UE și NATO, deci apropierea decisivă de Occident și desprinderea de Rusia, nu doar o neutralitate sau o ambivalență de tip Ianukovici, care să permită Rusiei să trateze Ucraina ca pe o piesă esențială a zonei sale tampon (buffer zone) în relația cu Occidentul.

Dacă ne referim la conflict strict în sensul de invazie militară completă a Ucrainei, cu ocuparea Kievului, probabil că nu va fi cazul. Ucraina este o țară mare, de 45 de milioane de oameni, care și-a înzestrat armata în ultimii ani și ar opune o rezistență puternică în fața unei invazii, producând pierderi mari Rusiei, mai ales pe termen lung, printr-un război interminabil de gherilă. La care s-ar adăuga, bineînțeles, sancțiunile occidentale, mult mai severe precum cele din 2014. Dar dacă avem în vedere alte tipuri de scenarii, de exemplu, anexarea regiunilor separatiste din estul Ucrainei, urmată de intrarea trupelor ruse în acele teritorii (Rusia va spune că aceea nu este o invazie), cred că nu putem exclude o astfel de posibilitate. Chestiunea referendumurilor locale de unire cu Rusia, în așa-zisele republici Donețk și Luhansk, s-ar realiza în câteva zile. Ar fi totul un simulacru rapid, la fel ca în 2014. Cu diferența că acum Ucraina va reacționa militar și se va apăra.

Mi-e greu să cred că, după ce a împins lucrurile atât de departe și a cheltuit sute de milioane de dolari din noiembrie încoace pe mutarea și masarea trupelor la frontierele Ucrainei, Putin va accepta să nu se aleagă cu nimic – nici cu sfera de influență acceptată oficial, nici cu garanțiile scrise ale SUA de blocare a continuării extinderii NATO, nici cu teritorii noi, nici cu un statut restaurat de superputere, nici cu Ucraina îngenuncheată și ținută captivă, într-un fel sau altul. Dacă dictatorul de la Kremlin iese însă cu mâna goală din acest conflict pe care singur l-a provocat, arătând că nu poate face nimic, deși i-au fost respinse solicitările cele mai importante (ministrul de externe Lavrov le-a numit „fundamentale”), era Putin se va încheia de facto.

Așadar, Putin va trebui să facă ceva, într-un sens sau altul, pentru a arăta cel puțin pe plan intern că a adus un câștig pentru Rusia, deși devine tot mai clar că a căzut în groapa pe care singur a săpat-o. 

 Decizia SUA de a suplimenta trupele din Europa de Est, în Germania, România, Polonia, va avea ca efect temperarea lui Putin sau, din contră, va fi un pretext suplimentar pentru escaladarea conflictului?

Deocamdată, decizia de aducere de trupe suplimentare în România și Polonia aparține SUA, nu NATO. Militarii vor veni, așadar, ca trupe americane, sub comandamentul și sub steagul SUA, nu al Alianței. Decizia a aparținut președintelui Biden. Trupele vor veni pe baza parteneriatului strategic bilateral pe care Washingtonul îl are cu Bucureștiul și cu Varșovia, la invitația celor două state de pe flancul estic. Marea Britanie va trimite, de asemenea, trupe sub comandament britanic în nordul flancului estic. Acestea sunt poziționări unilaterale ale marilor puteri de limbă engleză față de pretențiile Rusiei.

Vom vedea curând, probabil, și decizii similare la nivel NATO, pe baza cărora vor veni alte trupe, cum ar fi cele din Franța. Dar faptul că SUA au decis primele să aducă întăriri militare pe flancul estic, precizând că sunt temporare, arată că acesta este un element de consolidare a posturii care nu poate fi desprins de așa-zisele „negocieri diplomatice” americano-ruse, care au loc începând cu 10 ianuarie. Este posibil ca în viitor, în funcție de o eventuală dezescaladare acceptată de Rusia, SUA să retragă o parte din militarii pe care îi desfășoară acum pe flancul estic.

Administrația SUA vrea să facă uitată cât mai rapid retragerea din Afganistan, demonstrând hotărâre și fermitate în susținerea aliaților Americii din regiune și reconfirmând viabilitatea NATO. Putin a mizat greșit atunci când a crezut că, după retragerea din Afganistan, SUA sunt o putere în declin și nu se vor mai putea mobiliza pentru o reacție fermă în Europa de Est. Dimpotrivă, exact imaginea eșecului și a retragerii în degringoladă de astă-vară din Afganistan împinge acum administrația americană să își refacă prestigiul de primă mare putere a lumii, arătând că este pregătită să înfrunte Rusia pe toate planurile.

Pe de altă parte, întărirea militară a flancului estic, deși înseamnă respingerea categorică a pretenției Rusiei de retragere a forțelor NATO pe aliniamentele din 1997, nu ajută cu nimic Ucraina. Este clar că Occidentul nu va lupta în Ucraina, ci va miza doar pe sancțiuni. Deci Ucraina este în continuare expusă amenințării și agresiunii hibride a Rusiei.

 Vrea Putin, de fapt, să testeze soliditatea și unitatea NATO? Și ce concluzii se pot trage până acum din reacțiile NATO și, mai ales, din cele americane?

Posibil să fi vizat și așa ceva, dar asta este deja o fază depășită. SUA, NATO și Occidentul în ansamblu au trecut cu bine testul unității în fața Rusiei. Nu s-a produs clivajul scontat de Putin între SUA și UE și nici între vestul și estul Europei. Este o concluzie de etapă însă. Rămâne de văzut cum se vor comporta unele țări europene dacă și atunci când se va ajunge la sancțiuni, și anume la cele mai sensibile, cum ar fi importurile de gaz din Rusia (inclusiv blocarea Nord Stream 2 de către Germania), sancțiunile financiar-bancare (decuplarea băncilor rusești de la sistemul SWIFT al tranzacțiilor internaționale) și cele legate de sancționarea președintelui Putin. Aș privi cu multă îndoială loialitatea Ungariei față de blocul occidental UE-NATO, având în vedere relațiile tradițional bune ale Budapestei cu Moscova. Dar important aici este ca marile puteri ale Vestului să rămână unite politic, economic, strategic și militar.

 A reușit Putin să producă acea fisură pe care probabil miza în unitatea Occidentului? Mai exact, a reușit dezbinarea acestuia sau și-a greșit socotelile în sensul că în loc să slăbească Occidentul și consolidarea flancului estic al NATO, reușește exact contrariul?

Așa cum am spus anterior, Putin pare că a căzut în groapa pe care singur a săpat-o Occidentului. Toate au ieșit exact invers – nu numai că NATO nu s-a retras de pe flancul estic, ci îl întărește militar, nu numai că strategia Rusiei nu a divizat țările spațiului euro-atlantic, ci le-a solidarizat și le-a mobilizat, și nu numai că nu a decuplat Ucraina de Occident, ci a produs o dorință și mai mare a ucrainenilor de desprindere de „lumea rusă” și în același timp o creștere a susținerii internaționale pentru cauza pro-occidentală a Kievului.

Aici a fost o altă neînțelegere din partea lui Putin – Occidentul este slab și divizat numai atunci când nu are un dușman comun. Dispariția URSS în 1991 a părut că a deschis calea spre slăbirea unității Vestului. Dar Putin a reinventat acum dușmanul comun al Occidentului și în felul acesta a reinventat Occidentul.

 În aceeași idee a efectului pervers al acțiunilor sale, ajută America să redevină ceea ce a fost? A scos din amorțire societatea americană, măcinată de conflicte interne în ultimii ani, mașinăria sa de război?

În întreaga istorie politică a SUA se poate observa cum amenințările externe unifică și mobilizează societatea americană, care altminteri este dezbinată ideologic și epuizată de interminabile războaie culturale interne, între progresiști și conservatori. Niciun președinte al Statelor Unite nu a pierdut al doilea mandat pentru că s-a angajat într-un mare război de apărare a libertății popoarelor lumii și pentru înfruntarea unui agresor. De la Woodrow Wilson la F.D. Roosevelt și de la Reagan la Clinton sau George W. Bush, președințiile unor lideri care păreau la început complet anoști sau chiar controversați pe plan intern s-au relansat puternic și au condus la al doilea mandat, după intrarea într-un război fierbinte sau rece care reușește să întrunească o bază consensuală, bipartizană, așa cum este cazul și acum, deopotrivă în relațiile cu Rusia și cu China. Pe de altă parte, într-adevăr, uriașa mașinărie de război americană, bazată pe un complex militar-industrial-de intelligence-financiar-de cercetare de proporții gigantice, extrem de performantă mai ales în confruntări cu dușmani mari, un sistem susținut de alianțe viabile și active ale Americii pe toate continentele, se trezește brusc în astfel de situații critice și își arată forța fără egal. Putin a mizat greșit pe declinul și slăbiciunea Americii.  

 Cum vedeți poziționarea liderilor europeni, a lui Macron sau Orban, de exemplu?

Președintele Macron este un mare oportunist politic, în sensul bun al termenului. Dacă acum un an ne spunea că „NATO este în moarte cerebrală” și că, având în vedere că „Alianța Nord-Atlantică a apărut ca răspuns la Pactul de la Varșovia” (fals, este exact invers!), iar „Uniunea Sovietică a dispărut, deci NATO este în prezent caduc”, ei bine, iată că brusc a redescoperit valențele NATO, iar acum dorește să reprofileze Franța ca mare putere garantă în cadrul NATO. Foarte bine, salutăm reevaluarea NATO și chiar reorientarea strategică a Parisului spre România, după un prim mandat în care doar s-a arătat deranjat că guvernele României nu cumpără masiv din industria de apărare franceză și ne-a explicat cum trebuie să se desprindă UE de SUA. Probabil se va semna acum contractul pentru corvete și alte contracte de achiziții publice ale României de la companii franceze. Ceea ce contează este să vedem că această reorientare este stabilă și nu va dura doar pe perioada campaniei electorale din Franța, a crizei cu Rusia sau a contractelor româno-franceze. Și mai dorim să înțelegem exact ce voia să spună recent președintele Macron când a afirmat că este nevoie de o nouă ordine de securitate în Europa, negociată cu Rusia. Pretențiile Rusiei le știm, recunoașterea sferei de influență în Europa de Est, deci nu ne este clar în ce ar consta negocierea...

Despre Viktor Orbán, nimic nou, nicio surpriză. Și el este în campanie electorală, tot în aprilie își va măsura popularitatea la urne, ca și Macron, și joacă în continuare ambivalent și duplicitar, pro-Vest și pro-Est, dorind beneficii și de la UE, NATO și SUA, și de la Rusia și China. Asta a făcut mereu. Este limpede că pe actualul lider de la Budapesta Occidentul nu se poate baza. Dacă i se pare că Putin îi va oferi mai mult pentru moment, va bloca fără ezitări unanimitatea necesară în Consiliul UE pentru adoptarea unor sancțiuni severe la adresa Rusiei. Dar Occidentul nu stă, din fericire, în politica duplicitară a Ungariei.

 Pe de altă parte, un lucru e clar: NATO nu va apăra cu trupe Ucraina și atunci ce îl va împiedica pe Putin să-și ducă planurile până la capăt? Sancțiunile economice? Sunt suficiente acestea?

Depinde la ce ne referim când spunem „suficiente”. Pentru a proteja Ucraina de agresiunea Rusiei nu, din păcate nu sunt suficiente. Așa cum nu au fost suficiente pentru a determina Rusia să retrocedeze Peninsula Crimeea, furată Ucrainei suverane în 2014. Deși sancțiunile au produs aproximativ 30 de miliarde de dolari pagube economiei rusești în lunile și anii următori. Dacă va decide să agreseze din nou, într-un fel sau altul, Ucraina (anexarea regiunilor separatiste din Donbas, invazie, război hibrid) o va face oricum, indiferent de sancțiuni.

Pentru a afecta însă grav economia Rusiei, da, vor fi suficiente. Ambiția geopolitică a lui Putin va avea un preț foarte, foarte greu pentru Rusia, pe care îl vor plăti până la urmă rușii de rând. Putin are aproape 69 de ani, calitatea vieții lui personale nu va avea de suferit în urma sancțiunilor occidentale. Pe 30 decembrie, anul acesta, se împlinesc 100 de ani de la înființarea URSS (a cărei dispariție Putin o deplânge de multă vreme), deci ar dori să celebreze cumva momentul cu o victorie fie și simbolică a Rusiei, care să transmită poporului semnalul că puterea și recunoașterea pe care le avea imperiul rus sovietizat până acum 30 și ceva de ani au fost restabilite, iar umilința suferită de Rusia după momentul 1989 a fost „îndreptată”.

Întotdeauna în regimurile dictatoriale contează mult simbolistica și propaganda regimului, de aici și grandomania, și obiectivele mărețe, costisitoare pentru popor, de multe ori nerealiste și păguboase, spre deosebire de democrațiile liberale, unde contează, concret, cum trăiesc cetățenii. Cetățenii aceia care plătesc taxe și care votează liber, având cu adevărat mai multe partide din care pot alege. 

 Există, desigur, și această armă de șantaj: gazele? Ce soluții are Europa? Va găsi, eventual cu sprijin american, soluții alternative dacă Putin decide să închidă robinetul, în cazul în care își permite asta?

UE consumă în prezent 30% gaz importat din Rusia. După operaționalizarea Nord Stream 2, procentul va crește spre 35-40%. Germania are deja o dependență de 50% de gazul rusesc. Sunt țări europene care consumă 100% gaz din Rusia, neavând alte surse. Pe de altă parte, trebuie spus foarte clar, interesul Rusiei de a vinde gaz este cel puțin la fel de mare ca interesul Europei de a-l cumpăra. Nu este așa de simplu cu șantajul Rusiei legat de robinetul de gaz. Gazprom a investit 5 miliarde de dolari în proiectul Nord Stream 2, investiția trebuie amortizată în următorii 10-15 ani. Economia Rusiei depinde în mare măsură de exportul de gaz.

Să vedem dacă va funcționa soluția propusă de americani - gaz natural lichefiat importat din Qatar. O privesc cu un optimism moderat pe termen scurt. Pentru NLG este nevoie de o infrastructură deocamdată inexistentă. Bun, se poate face, dar durează. La fel de clar este acum cât de mare a fost prostia (aproape crima, aș zice) autorităților române care nu au fost în stare să voteze ani de zile o lege și să exploateze mai repede resursele de gaz pe care le avem în Marea Neagră. Acum, dacă gazul și energia nucleară au fost „înverzite” de UE (salutăm, și pe această dimensiune, noua colaborare cu Franța), iată că se pot face investiții în industria extractivă, iar aceasta este o mare oportunitate pentru România. Ca și construcția reactoarelor nucleare modulare cu tehnologie americană la Cernavodă. În câțiva ani, dependența Europei de gazul rusesc va scădea din nou.   

 Vedeți coagulându-se o axă Rusia-China mai mult decât una economică? Întreb din perspectiva întâlnirii Putin-Xi.

Da, puterile revizioniste China și Rusia vor strânge rândurile, încercând să răstoarne supremația SUA și ordinea mondială occidentală bazată pe valorile liberale și normele internaționale actuale. Va fi mai mult decât colaborare economică. Va urma colaborarea politică și strategică și în cele din urmă, posibil, chiar o alianță militară, deși China este destul de reticentă față de ideea de alianță. Putin deja vorbește, în preziua vizitei în China, de „necesitatea unei lumi mai drepte”. Ceea ce nu înțelege Putin este că în relația sau alianța cu China, dacă se va face, Rusia va fi pe locul al doilea, iar superioritatea netă economică, tehnologică, științifică, educațională, de resurse umane etc. deținută de China ar putea transforma rapid Rusia într-o anexă, într-o provincie economică a Chinei. Se merge din nou spre formarea a două blocuri rivale. Pe termen lung și pentru șansele de modernizare și dezvoltare a Rusiei, respectiv pentru calitatea vieții rușilor de rând, apropierea de China nu este un lucru bun, dimpotrivă. Rusia va rămâne astfel o țară săracă și coruptă, condusă de un regim autoritar și brutal. Iar ordinea mondială viitoare tot bipolară va fi SUA/Occident versus China. Rusia nu mai are loc ca superputere nici într-o parte, nici în cealaltă. Din punctul meu de vedere, Rusiei și rușilor le-ar fi mult mai bine alături de Europa și de Occident, dar pentru asta ar fi nevoie de o schimbare profundă de paradigmă a politicii și strategiei unei Rusii post-Putin.   

 Cum vedeți finalizarea acestui conflict? Ce scenarii sunt posibile?

Aș vedea cinci scenarii: 1. Anexarea regiunilor separatiste din estul Ucrainei și intrarea trupelor ruse în acele regiuni, pe care Rusia le va considera ale ei, respingând ideea că a fost o invazie; 2. Adoptarea de către Rusia a unei interpretări favorabile asupra convorbirilor/negocierilor diplomatice cu SUA și transformarea eșecului evident într-o victorie propagandistică pe plan intern, urmată de detensionarea treptată și ieșirea temei de pe agenda europeană și globală; 3. O intervenție hibridă destabilizatoare asupra Ucrainei (cu mijloace combinate și cu crearea unor conflicte interne), menită să schimbe conducerea de la Kiev cu una apropiată Rusiei; 4. Deturnarea bruscă a agendei politice internaționale cu o mișcare surprinzătoare în relația cu o altă țară, nu cu Ucraina; 5. Invazia pe scară largă a Ucrainei, cu ocuparea Kievului și instaurarea unui regim autoritar pro-rus, de tipul celui din Belarus.

Din perspectiva șanselor de concretizare a celor cinci scenarii, aș merge exact în ordinea în care le-am menționat, cu 1 și 2 cele mai probabile, urmate de 3 și 4, iar scenariul al cincilea destul de improbabil, dar teoretic posibil.    

 Pentru România, care va fi impactul conflictului, cum trebuie să se poziționeze? Ar trebui să aibă o voce mai apăsată sau nu?

În orice mare confruntare geopolitică, istoria ne spune că țările periferice sunt întotdeauna cele mai expuse riscurilor și amenințărilor, dar, în același timp, dacă se poziționează corect, dacă au stabilitate politică internă și au noroc de „alinierea astrelor”, pot beneficia de solidaritatea, coeziunea și suportul pe care marile puteri cu care sunt aliate le acordă avanposturilor lor strategice. Securizarea acestor țări periferice este de obicei primul dintre beneficii, urmat de o integrare mai bună a lor în circuitele economice și de infrastructură ale imperiilor sau blocurilor respective. România este corect poziționată politic și strategic, în deplin acord cu valorile generației noastre, a adulților tineri din 1989 care și-au dorit cu ardoare căderea comunismului și apartenența României la spațiul occidental.

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2022 Revista 22