Pe aceeași temă
Cum arată Timișoara după ani de șantiere, privită cu ochiul unui arhitect experimentat, mai ales acum, când orașul a fost desemnat Capitală Culturală Europeană pentru 2021?
Sunt oarecum subiectiv, fiindcă în Piața Sf. Gheorghe, unde am eu biroul, șantierul nu a dispărut. Pe de altă parte, arată mult mai bine acum decât în anii trecuți, s-a încheiat procesul de pietonizare, lucrurile au început să se așeze, restaurantele, cafenelele au început să funcționeze și, ceea ce e foarte interesant, este că auzi multă vorbă străină în oraș, adică în vara asta a venit lume din alte țări în concediu la noi. E un semn bun. Mai avem probleme cu cojile, cu fațadele, cu casele de patrimoniu, țesutul urban are nevoie de îngrijire și aici e nevoie ca lucrurile să se îmbunătățească.
Avem grijă de acest patrimoniu? Ce s-a ales de el de la Revoluție încoace?
Nu s-au întâmplat prea multe în sensul protejării lui. Încă sunt clădiri purtând semnele Revoluției, încă un pic și le mumificăm în felul acesta, cu urme de gloanțe, cu studii balistice incluse. Dar, fiindcă la evenimentul organizat de Ordinul Arhitecților acum doi ani s-a semnat Carta pentru patrimoniu, în acești doi ani s-a căpătat un pic de energie. Anumite mecanisme de finanțare s-au deblocat, primăria va putea să finanțeze 50% din costurile de reparare/restaurare a clădirilor de patrimoniu, recuperând în timp o parte din cheltuieli de la locatari. Eu am fost mereu o voce, alături de câțiva colegi, care a susținut că, așa cum pavajul, carosabilul, trotuarele sunt spațiu public, și fațadele, cu tot ce înseamnă, de la soclu la tinichigerie până la acoperiș, sunt tot spațiu public. Chiar dacă pare o poziție de stânga (deși, altminteri, îmbrățișez o viziune de dreapta), trebuie spus că în Europa, în țările unde lucrurile s-au rezolvat în mare măsură, cum e la Praga, de pildă, asta a fost gândirea. Nu s-a așteptat de la proprietar, nu s-a mers pe ideea de a-l constrânge, de a-l amenda pe bietul om că poate așa va face ceva. Când s-a semnat Carta pentru patrimoniu am fost contrazis de colegi din Oradea, Sibiu etc., deci filozofia impozitării până și a fumului de pe coș, tradițională la români, persistă.
Primăria din Timișoara a fost destul de severă și i-a amendat pe proprietari, din câte știm ...
Da, dar a existat și proiectul primăriei cu Societatea Germană pentru Cooperare Tehnică GTZ, care a încercat să contrabalanseze porniri de felul celor semnalate prin reabilitări prudente, cu bani publici și sprijin german.
Să ne uităm și în cartierele periferice, foste sate din marginea Timișoarei, unde existau case mici cu grădini mari. Sunt acum asaltate de fenomenul densificării, au apărut multe vile, s-au permis clădiri tot mai înalte. Cum e cu densificarea?
Ce vedem acum sunt consecințele unor vremuri când se putea construi destul de discutabil. Au fost mari discuții și în comisia noastră tehnică, unde apăreau proiecte hilare și densificările de care vorbiți. Politica actuală a primăriei, așa cum e ea acum, nu mai e aceeași.
Vă contrazic! Pe teren așa arată...
Eu știu ce conține Planul Urbanistic General, care e în curs de avizare. Una e ce se vede pe teren în prezent, care exprimă PUG-ul vechi și regulamentele vechi, și alta e ce va fi pe PUG-ul nou. Când acesta va obține, în câteva luni, toate avizele, vom merge din lac în puț. Și vă spun de la sursă, fiindcă am fost consultant la PUG-ul nou. Dacă am avut parte până acum de o situație confuză, cu PUZ-uri peste PUZ-uri, care permiteau blocuri în curți și alte minuni, de acum înainte va fi foarte strict, aproape că nu ne vom putea mișca. Ce vor dori unii investitori nu se va putea aproba. O politică anglo-saxonă pe tărâm românesc. Așa avem senzația noi, cei care lucrăm efectiv ca arhitecți. Sigur, PUG-ul nou va permite dezbaterea, dialogul între investitori și consiliul local, unde, în cazul unui grad mai mare de densificare, se va pune problema ce oferă acel proiect pentru oraș, nu doar pentru interesele investitorului. Acest concept funcționează deja la Cluj, unde aud că sunt deja peste 280 de puncte de neclaritate în noua filozofie, care trebuie lămurite. Un exemplu ar fi proiectul la care am lucrat, City Business Centre, care, dincolo de structura densă, cred că dă ceva orașului, un spațiu modern de care orașul ducea lipsă.
Cum s-au integrat palatele romilor în peisajul urban?
De ani repet că acest fenomen trebuie privit din perspectivă multiplă, a sociologului, a antropologului, a arhitectului. Trebuie înțeles ce s-a petrecut cu Timișoara ca oraș ales de etnie pentru a se înrădăcina în bunăstare. Nouă ne place că suntem în colțul vestic, suntem primii la autostradă, ei bine, și oamenii ăștia au simțit că aici le e locul. Ar fi de discutat dacă au plătit impozite, dacă retrocedările au fost legale, dacă s-au respectat reglementările urbanistice, dar din punct de vedere stilistic fenomenul este foarte interesant: ei au venit cu niște fotografii... deci au venit cu niște modele. În 1995, colegul și asociatul meu, arhitectul Ioan Andreescu, a ținut o conferință în Albania, apoi la New Europe College a lui Pleșu pe această temă a palatelor romilor, arătând că sunt trei straturi în tipologia lor: originalul, copia originalului și copia copiei. Ele trădează structura familiei, ierarhia, relațiile de putere din interiorul comunității de romi. În 2000 a fost la noi un tip, Conover, managerul publicațiilor de la MIT. Venea de la o conferință de la Zagreb și avea câteva nume în carnetul lui, pe al lui Mircea Mihăieș și pe al nostru. Am fost foarte mândri, oare de ce ne caută, poate e interesat ce construim, noi tocmai atunci ne dădeam doctoratele. El ne căuta să vadă dacă nu vrem să scriem despre arhitectura etniei rome. A apărut un articol și în Architecture d’aujourdhui, fiindcă cel care scria editorialele, Sowa, a venit în Timișoara și a văzut cu ochii lui șantierele și nu i-a venit să creadă. Normal, pe str. Trandafirilor erau clădiri interbelice căptușite pe dinafară cu retorici eclectice, și nu ne-a convenit. Dar lucrurile trebuie privite echilibrat. Or să mai treacă 70-80 de ani și or să intre unele palate rome în circuitul turistic.
Ce anume n-ați îngădui într-un oraș ca Timișoara?
N-aș îngădui să se distrugă clădiri de patrimoniu sau clădiri care nu sunt clasate, dar au o valoare arhitectonică, din anii interbelici sau chiar din anii ’60. Cât patrimoniu avem să îl păzim. Trebuie să ne punem întrebări. De pildă, ce e cu sinagoga mare, ce se întâmplă cu ea, ce viitor are? Sunt, pe de altă parte, adeptul regenerării, nu putem mumifica lucruri. N-aș fi de acord cu politica de a da întâietate necondiționat automobilului în fața celorlalte mijloace de locomoție. Mă gândesc nu doar la bicicliști, ci și la pedestrași. Avem polemici pe tema asta. Dar în rest aș vedea orașul ca un organism viu și aș fi nuanțat în a-l administra.
Ascultă primarul Nicolae Robu vocea specialistului, îi ascultă pe arhitecți, pe cei care au o viziune a dezvoltării orașului?
N-aș generaliza, aș zice că ascultă, dar numai după ce verifică mult, nu e ușor de convins. Dumnealui are o personalitate pronunțată și poate e și vina noastră că nu reușim să îl determinăm să aibă încredere deplină în noi. Poate n-am fost destul de energici în a ne exprima, uneori credem că, dacă am lăsat în urmă niște lucruri faine, toată lumea o să ni se plece. Nu e așa. Cu toată discuția grea avută în jurul unei coborâri în Piața Operei, până la urmă găsim o soluție, mai ales acum că vom fi Capitală Culturală Europeană. Eu nu am fost atât de extremist încât să spun că nu se poate face, dar susțin că trebuie gândit bine și văzute riscurile. A circulat în presă o soluție cu coborâș până în colțul Palatului Lloyd, care pe mine m-a oripilat. Mereu spuneam că nu-i bine, nu-i bine, trebuie coborât pe Bd. Republicii. Inițial, domnul primar nu m-a creditat, dar au trecut vreo opt luni și mi-a transmis că e mai bine așa. Dar a trebuit să se convingă. Eu m-aș bucura ca primarul nostru să fie un pic mai relaxat și să nu ne bănuiască, pe noi, arhitecții, de politicianism sau de interese obscure, fiindcă nu e cazul.
Interviu realizat de BRÎNDUȘA ARMANCA
Foto: ADRIAN PÂCLIȘAN
