Pe aceeași temă
Bacalaureatul din acest an a stârnit multă emoţie. S-a vorbit despre o „dramă naţională“. Dvs. cum vi se pare?
Este vorba despre o dramă de mult „aşteptată“. Ne aşteptam de mult timp ca această catastrofă să se vadă şi în procente. Fiindcă oricine, fie profesor de liceu, fie de universitate, fie chiar un părinte instruit şi lucid, îşi dă seama că Bacul era total irelevant în privinţa pregătirii copiilor. De peste zece ani asist la necontenita degradare a calităţii studenţilor atât în privinţa culturii însuşite, cât şi în aceea a interesului de a intra în competiţie. Dacă în urmă cu 15 ani, dintr-un an de 60 de studenţi, 30 erau cu adevărat motivaţi, în prezent, dintr-un an cu 200 de studenţi, tot cam 30 sunt suficient de pregătiţi şi interesaţi să fie competitivi intelectual, profesional.
Şi consecinţele imediate ale acestui Bac?
Nu ştiu cum vor prelucra liceele, profesorii, elevii, părinţii acest eşec previzibil, dar sper că mulţi îşi vor asuma o parte din vină. Alţii vor acuza la nesfârşit ministerul, care şi el a comis greşeli importante, dar nu de fond. Ştiu însă sigur că sistemul universitar va fi zguduit. Dacă la admiterea din această lună se vor prezenta cu 50% mai puţini ca anul trecut, aceasta înseamnă că facultăţile care au eliminat examenul de admitere şi i-au înmatriculat aproape pe toţi candidaţii or să aibă mai puţine grupe de studiu, mai puţine ore în anul I şi şirul pierderilor poate continua. Se poate presupune ca unele facultăţi, la deschiderea anului universitar, să nu aibă boboci. Bănuiesc că facultăţile care au păstrat examenul de admitere şi an de an au avut mai mulţi candidaţi decât numărul locurilor nu or să aibă probleme. Dar toate universităţile, ca instituţii, vor fi confruntate oricum cu provocări necunoscute în epoca postdecembristă. Nu ştiu dacă învăţământul superior este pregătit să gestioneze aceste provocări.
Care ar fi motivele care au dus la această stare de fapt?
Aparent, rădăcinile se găsesc în schimbarea din ´89. Apariţia şi proliferarea universităţilor noi de stat şi a celor particulare au creat o răsturnare catastrofală: oferta universităţilor la admitere a fost mai mare decât numărul celor care au luat bacalaureatul. Aceasta a dus la diluarea rapidă a învăţământului universitar, la multe universităţi s-a introdus admiterea pe bază de „performanţă“ la Bac, eliminându-se probele scrise şi orale. Şi statul a contribuit din plin la această distrugere, prin alocări de fonduri în funcţie de numărul de studenţi. În plus a „îndemnat“ universităţile să păstreze cu orice preţ numărul mare de studenţi, în detrimentul exigenţei academice. Această cerere imensă de studenţi a creat o presiune asupra sistemului preuniversitar, care a cedat fără să clipească şi din alte motive. Din păcate, excepţiile sunt neglijabile. Pot să par ultraconservator, dar sunt duşmanul universităţilor de masă.
Nu există şi nişte rădăcini mai adânci decât procesul declanşat de evenimentul ´89?
Într-adevăr, învăţământul este o instituţie care se schimbă foarte încet. Poate să vină o reformă ultracomunistă sau ultraliberală, rezultatele ei nu se văd imediat. În anii ´50, când eu am făcut şcoala elementară, aveam profesori foarte tineri nemaipomeniţi, care beneficiaseră la universitate de profesorii mai vechi şi care nu puteau concepe să dea drumul la agramaţi. Şcoala a început să se strice abia în anii ´70-´80. Dar orice revoluţie, război duce la perturbări în sistemul de educaţie. În anii ´20, după primul război mondial, s-a asistat la diluarea învăţământului preuniversitar prin înfiinţarea nesăbuită de şcoli. Ca să se acopere rapid nevoia de funcţionari şi profesori secundari, au fost deschise larg porţile universităţilor şi durata studiilor s-a redus la 3 ani. Abia la începutul anilor ´30, sub ministeriatul sociologului Dimitrie Gusti, bacalaureatul a devenit deosebit de exigent şi a fost limitat numărul locurilor la facultăţi. După revoluţie, metehnele învăţământului preuniversitar au rămas. Şcoala a continuat să funcţioneze prin forţa inerţiei, dar sub presiunea schimbărilor şi-a pierdut în mare măsură vocaţia şi misiunea iniţiale. Or, aceste procese au rămas „neobservate“ doar pentru cei care au profitat de ele.
Ce credeţi că înseamnă un profesor bun?
Un profesor poate să fie bun sau prost, dar numai în cadrul unui sistem. Adică nu poţi să fii tu profesor bun, dacă toată lumea trage chiulul, dacă toată lumea este neserioasă. Instituţia trebuie să fie performantă, nu un individ sau altul. Dacă un profesor este bun, în sensul că este exigent, antrenant, el devine pur şi simplu ridicol într-o şcoală în care regula este nemunca.
Mai sunt astăzi astfel de „ridicoli“?
Eu cred şi sper că există. Mai sunt profesori care au vocaţia de profesori. Vechile şcoli erau serioase, chiar dacă nu toţi profesorii aveau vocaţie. Unii erau prea duri, alţii chiar sadici, alţii boemi, alţii modele de intelectuali, dar sistemul era făcut în aşa fel încât, practic, elevul era încolţit din toate părţile, inclusiv la sport şi la muzică. Dacă vrem să refacem sistemul, trebuie să renunţăm la iluzia rezolvărilor rapide. Ar fi greşit să credem că vine un ministru şi face ordine. În al doilea rând, un profesor trebuie să aibă un statut social bun, nu de „high life“, dar, în orice caz, de clasa de mijloc superioară. Asta înseamnă recunoaşterea nu doar prin salariu, ci publică. Ultima se câştigă şi se păstrează greu. În această privinţă şi politicienii, şi mass-media au făcut mai mult rău decât bine.
* * *
Pierderi
Nu ştiu cum vor prelucra liceele, profesorii, elevii, părinţii acest eşec previzibil. Ştiu însă sigur că sistemul universitar va fi zguduit. Dacă la admiterea din această lună se vor prezenta cu 50% mai puţini ca anul trecut, înseamnă că facultăţile care au eliminat examenul de admitere şi i-au înmatriculat aproape pe toţi candidaţii or să aibă mai puţine grupe de studiu, mai puţine ore în anul I şi şirul pierderilor poate continua.
Diluare
Aparent, rădăcinile se găsesc în schimbarea din ´89. Apariţia şi proliferarea universităţilor noi de stat şi a celor particulare au creat o răsturnare catastrofală: oferta universităţilor la admitere a fost mai mare decât numărul celor care au luat bacalaureatul. Aceasta a dus la diluarea rapidă a învăţământului universitar, la multe universităţi s-a introdus admiterea pe bază de „performanţă“ la Bac, eliminându-se probele scrise şi orale.
* * *
Elementul de coerciţie joacă un rol în sistemul de educaţie?
Aceasta e o chestiune de familie, nu numai de şcoală. De aceea, când discutăm despre şcoală, trebuie să discutăm şi despre societate. Problema nu este dacă eşti sever sau permisiv cu copilul, ci dacă-l motivezi să facă efort. Prin exemplul propriu, nu prin răsfăţare. Prin consecvenţă în comportament, nu prin sancţionări şi premieri haotice. Ar trebui să fie la fel şi în şcoală. Învăţământul este un segment al societăţii care evoluează indiferent de oscilaţii mari sau mici şi are un trend dincolo de evenimente. Evident că atunci când sistemul instituţional se modifică, aceasta exercită influenţă, dar nu foarte mare şi nu imediată. La noi, problema este următoarea: în timpul socialismului lumea spera că ceea ce este rău, inacceptabil în „societatea socialistă multilateral dezvoltată“ se va schimba automat în bine, dacă scăpăm de Ceauşescu. Nu s-a întâmplat aşa. Ca să înţelegi ce este acum, trebuie să cauţi, mergând îndărăt, rădăcinile în istoria recentă. Adică trebuie să studiezi, sine ira et studio, realitatea socialismului.
Noi însă ce am făcut? Am pus între paranteze epoca socialismului, spunând că a fost o excepţie, o nenorocire, un coşmar etc., şi ne-am plonjat în interbelic, vrând să continuăm democraţia, capitalismul, europenizarea de acolo. Dar, evident, nu a fost conectat interbelicul real, ci cel imaginar, construit. Un interbelic cu eleganţa Căii Victoriei, fără mahalaua mizerabilă, o democraţie fără stări de asediu prelungite, crize guvernamentale şi dictaturi, o viaţă culturală pretins dominată de eseişti, fără critica socială ştiinţifică a sociologilor.
Vreţi să spuneţi că socialismul a produs mutaţii de care nu s-a ţinut cont după 1989.
Da. Regimul trebuie intensiv studiat şi în corelaţie cu învăţământul. De pildă, comportamentul activistului de partid, pentru care realizarea unui indicator de plan, fie economic, fie educaţional, se pune, până la urmă, numai politic. Dacă el este şeful, are dreptate, chiar dacă ceea ce pretinde profesional este imposibil sau chiar dăunător. Acest comportament persistă cu îndărătnicie şi pune în pericol reforma învăţământului.
Cu alte cuvinte, mentalităţile se opun reformelor.
Dacă cineva este şef nu recunoaşte nici în ruptul capului că are o mentalitate dictatorială. Mulţi au un discurs anticomunist de te sperii, dar ceea ce fac este tipic de activist de partid. Cred că dacă au învăţat discursul, atunci s-a rezolvat totul. În primul rând, trebuie să-l asculţi şi pe celălalt. Aici este, cred, problema cea mai gravă, la toate nivelele, de sus până jos.
Agenda politică la noi se schimbă cu o viteză uluitoare. Nu putem rămâne pe un subiect. De la Constituţie trecem la regionalizare, apoi la educaţie.
Iată o temă de antropologie politică: cum se poate caracteriza acea cultură politică care admite un stil de guvernare care dictează agenda, chiar în lipsa condiţiilor de eficienţă, eludând dezbaterea la nivel public sau măcar în cadrul elitei politice şi intelectuale. O asemenea cultură politică n-ar putea fi considerată în niciun caz democratică şi nici modernizatoare. Dar, apropo de regionalizare, oare au fost întrebaţi specialiştii, a fost întrebat profesorul Dumitru Sandu, sociologul cel mai avizat în această chestiune? Dar colegii lui de la geografie, urbanişti, economişti? Nu cred. Or, această mentalitate de anii ´50 – când eu dictez, pentru că am ajuns la putere, şi pentru că am ajuns la putere sunt singurul care ştie ce e de făcut – blochează orice reformă. O discuţie despre ce e de făcut nu poate fi purtată în acest fel.
Cum vedeţi contribuţia familiilor la procesul de educare a odraslelor?
Uneori am impresia că generaţia postdecembristă parcă şi-ar fi pierdut vocaţia de părinte. Părinţii, din cauza faptului că nu au digerat calm ce a fost înainte de 1989, au de la bun început un comportament incoerent faţă de copii. Cei socializaţi înainte de ´89 şi-au pierdut siguranţa şi odată cu aceasta prestigiul în faţa copiilor, iar această atitudine se transmite şi la şcoală şi în celelalte sfere sociale. După mine, de aici vine o bună parte din probleme. Dacă copilul nu-şi respectă părinţii, valorile lor, nu va respecta nici valorile altora. Sigur, nu se poate pretinde ca sistemul de valori al tinerilor să fie identic cu cel al părinţilor. Acest lucru se întâmplă numai în societăţile tradiţionale, unde fiecare tânăr doreşte să fie aidoma părintelui sau bunicului. Procesul de socializare a tinerilor, în general, începe în familie, dar foarte devreme apare şi faza de socializare în grup, iar grupul are un impact mult mai mare asupra copilului decât părinţii, familia.
Televiziunea ce rol joacă în tot procesul ăsta?
Eu, în general, nu sunt adept al ideii că televiziunea exercită o influenţă covârşitoare, chiar nocivă. Consider că nu există o înrâurire directă şi ireversibilă a televiziunii, pentru că de la bun început valorile din familie şi din grup decid. Evident că televiziunile pot influenţa, dar mult mai importantă este familia, iar dacă familia nu-şi face datoria, dacă este debusolată, atunci rezultatul e cel pe care îl vedem. Totuşi, societatea este un sistem autoreglator, care nu se modifică în funcţie de o guvernare bună sau proastă. Nici vorbă! Societatea se autoreglează, dar nu la scară naţională, ci în comunităţi, microregiuni; la acest nivel se decide ce se cuvine, ce nu se cuvine.
Internetul nu are un cuvânt de spus în formarea acestor copii?
Din miraj, Internetul va deveni un instrument. Numai copilul neînzestrat o să fie tot timpul sclavul computerului. Ceilalţi vor ajunge să citească şi cărţi şi să utilizeze computerul ca pe un instrument. Când s-a răspândit televizorul, lumea se lamenta că va duce la dispariţia lecturii, a teatrului, va avea efecte nocive asupra copiilor, fizice şi intelectuale. Eu văd în toate mijloacele de comunicare, de la radio încoace, numai mijloace, care nu au produs mutaţii esenţiale.
* * *
Vocaţie
Mai sunt profesori care au vocaţia de profesori. Vechile şcoli erau serioase, chiar dacă nu toţi profesorii aveau vocaţie. Unii erau prea duri, alţii chiar sadici, alţii boemi, alţii modele de intelectuali, dar sistemul era făcut în aşa fel încât, practic, elevul era încolţit din toate părţile, inclusiv la sport şi la muzică. Dacă vrem să refacem sistemul, trebuie să renunţăm la iluzia rezolvărilor rapide. Ar fi greşit să credem că vine un ministru şi face ordine.
Interbelic
Am pus între paranteze epoca socialismului şi ne-am plonjat în interbelic, vrând să continuăm democraţia, capitalismul, europenizarea de acolo. Dar, evident, nu a fost conectat interbelicul real, ci cel imaginar, construit. Un interbelic cu eleganţa Căii Victoriei, fără mahalaua mizerabilă, o democraţie fără stări de asediu prelungite, crize guvernamentale şi dictaturi, o viaţă culturală pretins dominată de eseişti, fără critica socială ştiinţifică a sociologilor.
* * *
Revoluţia din decembrie ´89 ce fel de mutaţii a produs?
A fost o mare mişcare, dar nu în privinţa mentalităţii, ci în privinţa schimbărilor instituţionale. Lumea s-a trezit cu libertatea în braţe şi nu ştia ce să facă cu ea. În mai ´68, s-a întâmplat acelaşi lucru la Paris, în Berlinul occidental, la Frankfurt, în campusurile americane. Chiar şi noi, în România, ne-am trezit cu o libertate minusculă, foarte bine controlată. După revoluţia din 1989, s-a întâmplat altceva. În privinţa asta cred că România a avut o trecere mult mai „dezordonată“ decât alte ţări. Nu mă refer doar la învăţământ, ci şi la economie. Lucrurile au luat-o razna, confundându-se democraţia cu anarhia. Din cauză că în vechiul regim autoritatea s-a confundat cu Partidul Comunist, care a monopolizat sfera puterii, după revoluţie orice autoritate a fost contestată, chiar şi cea profesională. Iată încă o rădăcină a crizei învăţământului. Abateri elementare ale elevilor, ale părinţilor şi ale cadrelor didactice nu au fost sancţionate la început şi s-a ajuns la escaladarea acestora.
De 20 de ani, fiecare ministru care vine are viziunea lui legată de reformă. În tot acest interval, profesorii nu au alcătuit un corp din interior care să-şi spună cuvântul răspicat în chestiunile profesionale.
Nici aici nu este vorba de o noutate absolută, de vreme ce şi în perioada interbelică, într-o tranziţie similară, dar mai violentă, toţi miniştrii Educaţiei au venit cu câte o reformă. Liberalii au reuşit să impună o concepţie, fiindcă au avut o domnie îndelungată. După cel de-al doilea război mondial, profesorii au păstrat o vreme o anumită ţinută, dar firava cultură organizaţională interbelică a fost anihilată de sistemul socialist al învăţământului. După ce a dispărut autoritatea Partidului Comunist, profesorii au devenit la fel de debusolaţi ca şi părinţii. Iar presa, sub pretextul pluralismului opiniei, a accentuat această debusolare. După părerea mea, există lucruri în care nu poţi să fii „pluralist“. Copilul ori învaţă să scrie, ori nu. Ştie geografie sau nu ştie, ştie istorie sau nu ştie. Şi la bacalaureatul din acest an s-a dovedit că nu prea ştie.
Acum ştie Google pentru ei.
Dar dacă nu au calculatorul lângă ei, ce fac? Şi cred că în lipsa unor cunoştinţe de bază nu ştii să cauţi nici pe Internet.
E bine că s-au desfiinţat examenele de admitere la liceu, la facultate?
Nu e bine. Avem de-a face cu concepţia greşită a învăţământului de masă. Dacă ar fi existat admiteri la liceu şi exigenţă în fiecare an şcolar, nu s-ar fi ajuns la această situaţie dramatică. Dar noi am optat pentru un liceu lejer, un Bac şi mai neserios, apoi i-am admis aproape pe toţi candidaţii, chiar dacă nici săli de curs încăpătoare nu am avut. Şi hai să nu vorbim despre universităţile apărute după revoluţie, care în imensa lor majoritate nu fac altceva decât să dea diplome. Universitatea fără admitere a devenit atât de facilă, încât un student poate să ia concomitent licenţa la două facultăţi în condiţiile unui job full time.
Dacă aţi fi ministru al Educaţiei ce aţi face?
Nici consilier nu aş vrea să fiu, darămite ministru. Dar dacă un ministru m-ar întreba la o cafea, l-aş sfătui să nu se certe cu predecesorii, ci să-i invite la consfătuiri, aşa cum a făcut în anii ´30 ministrul Dimitrie Gusti. I-aş sugera să stabilească principii educaţionale, de evaluare clare şi realizabile, să descentralizeze, nu cu vorba, ci cu fapta. Se ştie că orice ţară alocă educaţiei atâţia bani câţi are. Adică mult mai puţini decât ar fi nevoie. Prin urmare, unităţi teritoriale, ramuri industriale–comerciale, biserici ar trebui convinse să preia sarcina finanţării şi administrării unor unităţi de învăţământ, de la şcoala elementară până la învăţământul superior. I-aş mai propune ministrului virtual să procedeze la o diferenţiere în cadrul învăţământului de stat, în aşa fel încât educarea elitelor să nu mai fie o problemă insurmontabilă. Dacă mai are bani de cafea, mai vin cu sfaturi suplimentare.
Vi se pare îngrijorător că pleacă tinerii din ţară? Vorbesc de cei care au o diplomă.
Dacă eu sunt consecvent, spun că fiecare face ce vrea. În general, consider că plecările nu constituie o catastrofă.
Dar se zice că se depopulează învăţământul, cultura, sănătatea, că se vor afla în suferinţă.
Şi dacă rămân aici, ce să facă? Să îngroaşe rândurile şomerilor intelectuali, să lucreze mult sub nivelul pregătirii? După părerea mea, mulţi tineri se vor întoarce. Modernizarea ţării va fi realizată de oameni mobili care au avut o experienţă economică sau industrială sau chiar ştiinţifică de succes undeva în Apus şi care se vor întoarce, nu neapărat definitiv, dar cu investiţii care pot fi de orice natură: industriale, comerciale, ştiinţifice, educaţionale, de turism etc. Exemplul lor va fi mai credibil autohtonilor decât orice înflăcărată chemare politicianistă.
Din punctul ăsta de vedere, căpşunarii sunt elemente de modernizare?
Sigur că da. Nu căpşunarul sezonier care a mers să culeagă căpşune şi s-a întors imediat, ci acel „căpşunar“ care a reuşit să facă ceva, să înveţe ceva, eventual chiar să realizeze o carieră profesională. Acesta este un element de modernizare.
Văd că nu prea aveţi încredere în politicienii care prin politicile publice elaborate ar putea să aducă modernizarea ţării. Credeţi mai mult în energiile interioare ale societăţii?
Sigur că da.
Şi atunci de ce ne mai trebuie politicieni?
Fiindcă sistemul statal este foarte important, fie că e bun, fie că e rău. Societatea, oamenii se descurcau mai bine sau mai puţin bine, inclusiv în condiţiile socialismului. Numai că atunci funcţionau strategii de supravieţuire. Care însă nu mai merg în secolul XXI, în capitalism, în condiţii de piaţă liberă. Fiindcă strategia de supravieţuire nu lărgeşte investiţia, ci doar asigură viaţa de azi pe mâine. Dacă există mobilitate, atunci cu siguranţă ţara, dar în primul rând localităţile, regiunile reuşesc să se dezvolte, chiar dacă mediul politic nu e favorabil. Ce vedem noi acum? O încrâncenare îngrozitoare, fără niciun dialog sau un dialog mereu compromis de inconsecvenţe, manevre electorale. Sigur că, dacă politicile ar fi coerente, şi societatea ar fi mai încrezătoare, mai temeinică în muncă. După mine, politica ar trebui să aplece urechea la ce zic experţii, economiştii, sociologii. Revenind la chestiunile actuale ale învăţământului, dacă vrei să ai performanţă în munca intelectuală, în politică, în artă etc., atunci trebuie să faci universitate de elită. Altminteri, ce am realizat cu atâţia titraţi?
Ştiţi foarte bine că există o magie a diplomei...
Diferenţierea universităţilor, promovarea celor de elită ar stârpi fabricile de diplomă. Dar realizarea acestui deziderat este un proces cam lung. E cazul să înceapă.
* * *
Părinţi
Uneori am impresia că generaţia postdecembristă şi-a pierdut vocaţia de părinte. Părinţii, din cauza faptului că nu au digerat calm ce a fost înainte de 1989, au de la bun început un comportament incoerent faţă de copii. Cei socializaţi înainte de ´89 şi-au pierdut siguranţa şi odată cu aceasta prestigiul în faţa copiilor, iar această atitudine se transmite şi la şcoală. Dacă copilul nu-şi respectă părinţii, valorile lor, nu va respecta nici valorile altora.
Anarhia
Lucrurile au luat-o razna după ´89, confundându-se democraţia cu anarhia. Din cauză că în vechiul regim autoritatea s-a confundat cu Partidul Comunist, care a monopolizat sfera puterii, după revoluţie orice autoritate a fost contestată, chiar şi cea profesională. Iată încă o rădăcină a crizei învăţământului. Abateri elementare ale elevilor, ale părinţilor şi ale cadrelor didactice nu au fost sancţionate la început şi s-a ajuns la escaladarea acestora.
* * *
Interviu cu ZOLTÁN ROSTÁS, profesor la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării a Universităţii din Bucureşti, realizat de RODICA PALADE
Citeste si despre: examene de admitere, depopularea invatamantului, politici publice, cariera profesionala, energii interioare.
