Iluzia imperială a liderilor europeni face jocul Rusiei

Există puține lucruri asupra cărora liderii europeni se vor putea înțelege la sfârșitul acestei săptămâni la summit-ul de re­in­ven­tare a Uniunii Europene post-Brexit de la Bratislava, dar unul din­tre ele pare să fie, în mod contraintuitiv, re­lan­sarea proiectului cons­truc­ției unei structuri militare europene comune „au­to­nome“ față de NATO. Spu­nem „contraintuitiv“ pen­tru că Uniunea Europeană pare să aibă probleme mai mari și mai urgente decât armata europeană, cum ar fi controlul frontierelor UE pentru a face față fluxului de migranți, combaterea te­rorismului, care a făcut ravagii vara aceasta în Belgia și Franța, restructurarea relațiilor dintre statele membre și struc­turile europene, adică mai multă sau mai puțină integrare, mai multă sau mai pu­țină Europă. Și, mai ales, găsirea unor soluții la ceea ce, în noul limbaj de lemn po­litic corect, poartă numele de „pro­vo­cările globalizării“, dar, în realitate, se referă la transferul de avuție dinspre sta­tele bogate din Vest spre statele sărace din Est și din Asia, cel mai mare izvor de ne­mulțumire și principala sursă a ascensiunii populiștilor din America și Marea Britanie, până în Franța și Germania.

Accentul pus brusc pe „securitatea ex­ter­nă“ a Uniunii Europene nu are aproape ni­cio legătură cu criza refugiaților, asta dacă nu cumva șefa diplomației europene, Federica Mogherini, și președintele Co­mi­siei, Jean-Claude Juncker, au decis să re­zolve criza siriană prin desfășurarea de tru­pe europene terestre pe teritoriul Siri­ei, în schimb, are legătură cu altceva. Rea­lizarea acestui „nucleu de armată eu­ro­peană“ este cam singurul punct relativ si­gur asupra căruia se pot înțelege aproape toți cei 27 lideri ai UE și care să re­pre­zin­te, în mod simbolic, o dovadă de unitate și de dorință cvasi-una­ni­mă de continuare a pro­ce­sului de integrare. Ce altă dovadă mai bună că „visul Europei Unite“ rămâne viu chiar și după Brexit decât o mică armată sub steagul UE? Doamna Mogherini susține că proiectul dom­niei sale, conținut într-un document intitulat pompos Strategie Globală, nu are în vedere constituirea unei armate euro­pene propriu-zise și că UE este la distanță de 100 de ani de așa ceva și, la prima ve­de­re, are dreptate. Domnia sa insistă asu­pra a patru priorități: investiții majore în industria de apărare din resurse europene comune, activarea prevederilor din tra­tatele fondatoare care permit unui număr mic de țări membre să desfășoare acțiuni militare în numele întregii Uniuni, cons­tituirea unor grupuri de luptă organizate sub forma unor forțe de reacție rapidă mul­tinaționale și, mai ales, înființarea unui Cartier General comun la Bruxelles, care să conducă toate acțiunile militare și civile prezente și viitoare. Acest „Cartier Ge­neral comun“ ar trebui să reprezinte „nu­cleul“ în jurul căruia să se cons­tru­iască viitoarea structură a apărării euro­pene. Cu alte cuvinte, nucleul viitoarei ar­mate europene.

La Bruxelles pare să se fi înrădăcinat con­vingerea că, dacă nu se poate înființa un post de ministru de Finanțe european care să fie responsabil de o politică fiscală co­mună, pentru că nimeni nu este dispus să ce­deze acest atribut al suveranității, și, dacă nu se poate realiza o politică externă comună propriu-zisă, atunci integrarea poate fi dusă mai departe pe plan militar, mai ales că Juncker a vorbit despre nece­sitatea armatei europene „pentru a răs­punde amenințărilor Rusiei“ încă de anul trecut, iar acum doi lideri central-euro­peni, premierii Ungariei și Cehiei, au ce­rut același lucru. Timpurile par coapte pen­tru un asemenea pas, mai ales, susține Mo­gherini, că acum, după Brexit, obsta­colele ridicate de Marea Britanie în calea creării apărării europene au dispărut, iar UE 27 trebuie să profite de această opor­tunitate istorică.

Problema este că întreaga gândire din spatele acestui proiect este greșită și se ba­zează pe un șir de iluzii. Opoziția Marii Bri­tanii față de apărarea europeană se întemeia pe trei principii: politica de apă­rare este un atribut național, cooperarea militară se realizează în cadrul NATO, iar orice structură militară care să duplice struc­turile NATO este indezirabilă, mai ales în condițiile în care statele membre nici măcar nu își respectă angajamentele în privința alocărilor bugetare asumate la nivelul Alianței. Or, „oportunitatea isto­rică“ la care se referă Mogherini are în ved­ere tocmai obstacolele în calea du­pli­cării structurilor NATO, care, după Brexit, devine posibilă. Acest demers nu are însă drept scop întărirea securității europene, ci eliminarea treptată a elementelor ame­rican și britanic din structurile de apărare europene, concomitent cu integrarea po­li­tică tot mai strânsă. Fără americani și bri­tanici, Europa ar fi practic lipsită de apă­rare în cazul unei agresiuni.

Juncker a mințit în martie anul trecut. UE nu are nevoie de o armată proprie ca să ape­re Europa de ruși (pentru asta există NATO), UE are nevoie de o armată proprie pe care s-o folosească ideologic împotriva anglo-americanilor și pentru a face o re­ve­rență Rusiei, al cărei scop declarat este desființarea NATO și retragerea Statelor Unite din Europa. În acest sens, insistența cu care doamna Mogherini se referă la „in­terdependența“ dintre Europa și Rusia și nevoia de cooperare este o sugestie cât se poate de transparentă apropo de încotro încli­nă preferințele sale. Aceasta este încă o ilu­zie, pentru că Rusia nu „cooperează“, relațiile Rusiei cu lumea sunt un joc de su­mă zero, altfel spus, dacă Rusia câștigă, cei­lalți, adică Europa, pierd. Iar dacă ideo­logii Imperiului European (un superstat cu politică fiscală și bugetară comune, cu politică externă unică și armată unică) vor continua să avanseze cu acest vis absurd, atunci unitatea Occidentului va fi spartă, iar Rusia va câștiga. De aceea, președintele Iohannis ar trebui să sublinieze vineri la Bratislava că România nu va accepta ni­cio­dată vreo structură europeană de apărare ca­re să duplice structurile NATO.