Dansul pe sârmă al lui David Cameron

Trebuie să existe conflicte palpitante, pentru ca publicul britanic să fie convins de energia și combativitatea primului ministru.

David Cameron își pregătește cu grijă sârma pentru numărul de dans acrobatic cu care s-a înscris în program. Referendumul pentru ră­mâ­­nerea sau plecarea Regatului Unit din UE tre­buie organizat cât mai cu­rând, iar faptul că Europa con­tinentală este ocupată cu mi­granții este un mare avantaj. Vor fi mai puțini, mai ales în Franța sau Germania, cei ten­tați să câștige puncte pe plan intern denunțând perfidia Al­bionului, care vrea să îi pri­ve­ze pe cetățenii altor state mem­bre UE de drepturile ina­lie­na­bile cu care Creatorul îi în­zes­trează imediat ce pun piciorul pe sol bri­tanic.

O precampanie scurtă și o campanie fulger ar fi ideale pentru premier, pentru că ar micșora costurile luptei surde din interiorul Partidului Conservator. Cum în viitorul apropiat va în­ce­pe și competiția pentru leadership – d-l Ca­me­ron a anunțat că nu va conduce partidul și în viitoarele alegeri generale –, tabăra pro-exit va trebui să-și calculeze atent mișcările. Apoi, opoziția laburistă este extrem de ocu­pa­tă cu propriul război civil, iar un referendum rapid îi va face și mai grea viața lui Jeremy Cor­byn, și așa ocupat cu revenirea la pu­ri­ta­tea stângistă a anilor ’80.

Așadar, e nevoie de un acord cu partenerii eu­ro­peni în februarie, pentru a putea organiza referendumul la începutul verii. Va fi o în­țe­le­gere imperfectă, adversarii o pot denunța ca fiind o farsă, dar Cameron le va spune alegătorilor că au de a face, în definitiv, cu un fel de work in progress. Spre exemplu, ei ar trebui să știe că Marea Britanie nu poate obține excepția dorită în pri­vința „Uniunii tot mai strân­se“ decât printr-o modificare a tratatului fondator, obiectiv imposibil de atins în mo­men­tul de față – spiritele sunt mult prea încinse. În viitor, ar putea ar­gu­men­ta premierul britanic, Uniunea ar putea ac­cep­ta o astfel de prevedere, sub presiunea con­ju­gată a Londrei și a altor câteva capitale din nor­dul și – cine știe? – din estul con­ti­nen­tu­lui. Spre exemplu, s-ar putea menționa că aceas­tă formulă vizează doar națiunile care chiar doresc o integrare progresivă către o Eu­ropă federală. Adepții ieșirii și-ar submina pro­pria cauză dacă ar emite pretenții absurde.

La fel stau lucrurile în cazul garanțiilor pre­tinse de Londra în privința protejării inte­re­se­lor acelor state care se află în exteriorul zonei eu­ro. Aici nu se pune problema unei mo­dif­i­cări a tratatelor, fiind suficientă obținerea unui angajament informal din partea Ger­ma­niei, Franței și a altor parteneri importanți. Aceștia au toate motivele să fie precauți, pen­tru a nu submina și mai mult prestigiul spa­țiului monetar unic. Așadar, e greu de crezut că britanicii vor reuși să provoace o slăbire a legăturii oficiale între UE, ca entitate politică, și moneda unică. Dar o asemenea evoluție nu are cum să displacă Danemarcei – țară ce be­neficiază la rândul ei de opt out în privința uniunii monetare – sau țărilor est-europene mai eurosceptice care, deocamdată, nici nu vor să audă de moneda unică.

În acest context trebuie privită și chestiunea cartonașelor – a dreptului parlamentelor na­ționale de a cenzura, în anumite condiții, ini­țiativele venite de la Bruxelles. Tratatul de la Li­sabona a introdus cartonașele galbene și por­tocalii, care permit forurilor legislative din statele membre să pună în discuție inițiativele Comisiei și să exercite presiune asupra Con­siliului UE. Deocamdată, nu s-a ajuns la efor­turi semnificative de blocaj. Dar, așa cum au ob­servat – corect – euroscepticii britanici, acest mecanism ar putea fi adaptat spre a per­mite parlamentelor țărilor din exteriorul zo­nei euro să blocheze măsurile pe care le-ar con­sidera discriminatorii. Ideea cartonașului ro­șu pare hazardată, dar există un spațiu de negociere semnificativ prin care să se pro­te­je­ze spațiul noneuro, sub stindardul subsi­dia­ri­tății.

Și ajungem la „frână de urgență“ dorită de pre­mierul Cameron în privința beneficiilor acor­date cetățenilor proveniți din alte țări UE. Discuțiile cu Jean-Claude Juncker și Donald Tusk, purtate la sfârșitul săptămânii trecute, au confirmat presupunerile că în curând se va ajunge la un acord preliminar. În mod nor­mal, prima ofertă venită de la Bruxelles – scan­daloasă, în viziunea euroscepticilor, mai ales pentru că ar presupune acordul celorlalte state membre pentru un demers al Londrei – trebuie interpretată drept o mână de ajutor acordată lui Cameron. Fermitatea lui în ne­go­cieri va duce la o formulă mai acceptabilă, în sensul că Marea Britanie va stabili, singură, când este cazul să declanșeze procedura prin care muncitorii polonezi, români sau pro­ve­nind din alte țări exportatoare de forță de mun­că vor fi privați de veniturile de com­ple­tare sau de alocațiile pentru copii, timp de pa­tru ani.

Așadar, este de așteptat ca în săptămânile următoare să fie anunțat un pachet cu­prin­ză­tor. Cel mai probabil, așteptările create arti­fi­cial în jurul întâlnirilor Cameron–Juncker sau Ca­meron–Tusk fac parte tot din regia amin­ti­tă mai sus: trebuie să existe conflicte pal­pi­tan­te, pentru ca publicul britanic să fie convins de energia și combativitatea primului mi­nis­tru. Altfel, dansul pe sârmă se poate sfârși prost: fie printr-un vot (nefast) pentru Brexit, fie printr-o susținere călduță ce nu va în­lă­tu­ra tema de pe agendă, cu consecințe ne­ga­ti­ve asupra stabilității și predictibilității mediu­lui politic și de afaceri din Regatul Unit.