Înfrăţirea sistemului în faţa barbariei din 13-15 iunie

Au trecut 26 de ani de la evenimentele din Piaţa Universităţii, din Bucureşti, fără ca jus­tiţia să fi făcut dreptate pentru acel fra­tricid.

În cifre seci, consemnate în Raportul Asociaţiei „21 De­cembrie 1989“, condusă de Teodor Mărieş, mineriada din 13-15 iunie 1990 arată aşa: şase oameni ucişi şi alţi câţiva răniţi, prin îm­puşcare, sute de oameni, ca­re se aflau pe stradă sau în sediile vandalizate ale di­feritelor instituţii, răniţi grav sau foarte grav (139 in­ternaţi în spital şi 403 trataţi în am­bu­la­tor, la cele 14 spitale din Bucureşti), 1.056 de persoane lipsite ilegal de libertate, mul­te arestate şi torturate la unităţile militare de la Măgurele şi de la Şcoala de Ofiţeri de Poliţie din Băneasa, un număr nei­den­tificat de persoane agresate şi clădiri apar­ţinând unor asociaţii nonguvernamentale, unor partide politice, universităţi, redacţii - devastate. Fostul preşedinte Ion Iliescu era, însă, mândru de ceea ce făcuseră for­ţele de ordine şi minerii aduşi în Capitală. „Vă mulţumesc încă o dată, tuturor, pen­tru ce­ea ce aţi demonstrat şi în aceste zile: că sunteţi o forţă puternică, cu o înal­tă conştiinţă civică, muncitorească, oa­meni de nădejde şi la bine, dar mai ales la greu. Cu un sentiment deosebit de con­ştiinţă civică, patriotică, aţi simţit mo­mentul dificil şi, cu o dăruire exem­pla­ră, v-aţi ară­tat gata să fiţi solidari cu puterea no­uă“, le spunea Ion Iliescu, în 15 iunie 1990, minerilor adunaţi la Bu­cu­reşti.

De 26 de ani, aceste adevăruri sunt ig­no­rate şi terfelite de oameni din justiţie (fapt pentru care firesc ar fi ca procurorii care au tergiversat, au blocat Dosarul Mi­ne­ria­dei să fie cercetaţi).

Tot de 26 de ani, aceste adevăruri sunt mis­tificate în formă con­ti­nuată de grei ai PSD, par­ti­dul care s-a identificat, pâ­nă la contopire, cu regimul Iliescu. „Eu cred că nu tre­buie să ne cerem scuze, pen­tru că PSD este par­ti­dul care s-a născut în flă­cările Revoluţiei din De­cembrie 1989, când noi am dărâmat regimul co­munist, împreună cu po­po­rul care a ieşit în stradă. Din vid, în 1989, când nu mai exista nicio instituţie în picioare, nu mai exista nimic, noi am construit statul democratic“, spunea, la Congresul PSD din toamna anului trecut, Marian Oprişan. Adăugând, în privinţa mi­neriadei din iunie 1990: „După ce în Ro­mânia, la 20 mai, au fost alegeri li­be­re, la care FSN obţinuse 86% din voturi, totuşi o mişcare nereglementată, o miş­ca­re nedemocratică la acel moment nu a făcut altceva decât să perturbe foarte grav activitatea în Capitala ţării“.

Au trecut aproape opt luni de când, după punerea sub urmărire penală, în toamna lui 2015, pentru infracţiuni contra uma­ni­tăţii, a lui Ion Iliescu, Petre Roman, Virgil Măgureanu, Victor Atanasie Stănculescu şi Gelu Voican Voiculescu, nu s-a mai auzit nimic în Dosarul Mineriadei. Un dosar re­deschis de Parchetul General nu din pro­prie iniţiativă, nu pentru că pe unii pro­curori sau pe şefi ai acestora i-a apăsat con­ştiinţa, ci doar la presiunea Curţii Eu­ro­pene a Drepturilor Omului. Care, în martie 2015, a obligat statul român să iden­tifice vinovaţii în Dosarul Mineriadei.

Bucureşti, iunie 1990: minerii veniţi din Valea Jiului atacă pe oricine le pare suspect de a fi participat la manifestaţia-maraton din Piaţa Universităţii.

Să fie tăcerea aceasta un indiciu că se lu­crează, din nou, la tergiversarea dosa­ru­lui? Nu ar fi exclus. Punerea sub acuzare a lui Ion Iliescu, pentru infracţiuni contra umanităţii, a fost momentul în care se anunţa că vor începe să cadă măşti. Multe măşti. Ale unor pioni ai regimului şi, im­plicit, ale unor protectori ai regimului. Un regim care, deşi se prezintă ca un artizan al statului democratic, după 1989, a fost un demolator al său. A început prin con­fis­carea Revoluţiei din Decembrie 1989, prin crimă (până în 22 decembrie 1989, ziua căderii dictaturii Ceauşescu, Raportul de condamnare a crimelor comunismului con­semnează 162 de morţi, alţi 942 de oa­meni fiind ucişi până în 27 decembrie, zice-se „de teroriştii lui Ceauşescu“, te­ro­rişti neidentificaţi vreodată) şi prin mis­ti­ficarea adevărului în procesul soţilor Ceau­şescu (simulacrul de proces, în care au fost judecaţi în câteva ore şi executaţi, în zi de Crăciun, pentru omorârea a 60.000 de oameni). Un regim care a continuat prin deturnarea idealurilor Revoluţiei, ex­primate explicit prin Proclamaţia de la Ti­mişoara, din 11 martie 1990, şi în cadrul ma­nifestaţiei-maraton din Piaţa Uni­ver­si­tăţii din 22 aprilie-12 iunie 1990, re­cur­gând pentru aceasta la fratricidul din 13-15 iunie 1990. Un regim caracterizat, în acelaşi Raport de condamnare a crimelor comunismului, ca fiind bazat pe re­gr­up­a­rea nomenclaturii şi preluarea puterii, prin aranjamente de culise, de către gru­puri şi persoane din eşaloanele secundare ale vechiului regim – partid, UTC, Secu^­ri­tate, Armată sau Procuratură. Un regim ca­re s-a dovedit nedemocratic, de esenţă neo­comunistă, antiliberală şi antiplu­ralistă.­ Iar aici s-a ajuns pentru că de­mo­craţia postdecembristă în România a în­ce­put cu stângul. Imediat după Revoluţie, no­menclatura – oameni din eşaloanele se­cundare ale vechiului regim – s-a re­gru­pat rapid şi a confiscat puterea, prin aran­jamente de culise, închegând sistemul trans­partinic, bazat pe compromis şi în­da­torare reciproce, şi consolidându-l apoi aproape indestructibil. O dovadă a per­petuării acestui sistem este inclusiv lipsa pronunţării justiţiei în cazul mineriadei din 1990. O înfrăţire a sistemului în faţa demascării fratricidului din 13-15 iunie 1990.