De același autor
Cum a fost posibil?
Presedintele Bush, lipsit de experienta in politica externa si incapabil sa judece critic informatiile care i-au fost prezentate, a fost impins de neoconservatorii din anturajul sau sa declanseze razboiul din Irak. Conform dezvaluirilor ulterioare, este probabil ca nucleul condus de vicepresedintele Cheney, ministrul Apararii Donald Rumsfeld si adjunctii acestuia, Douglas Feith si Paul Wolfowitz, l-ar fi convins oricum pe Bush sa atace Irakul si sa-l inlature de la putere pe Saddam Hussein, indiferent de alte evenimente internationale. Atentatele din 11 septembrie 2001 au socat populatia americana si au oferit "neoconservatorilor" un pretext "plauzibil" ca sa dezlantuie imediat invazia Irakului pe motive lipsite de validitate. Manipularea flagranta a opiniei publice americane, exagerarea informatiilor oferite de serviciile secrete si infricosarea populatiei traumatizate au creat o atmosfera intimidanta in care opozitia democrata, mass-media si organizatiile neguvernamentale nu si-au exercitat functia traditionala de a analiza critic politica guvernului. Democratii din Congresul american, nedorind sa dea impresia ca ar fi mai putin vigilenti fata de teroristi decat republicanii, au dat mana libera presedintelui sa atace Irakul fara acordul ONU, fara o coalitie solida si fara sa mai astepte rezultatele inspectorilor internationali. Ignorand principiul responsabilitatii fiscale, congresmenii republicani si democrati s-au conformat cerintelor lui Bush si au pus la dispozitia administratiei multe miliarde de dolari, fara sa ia in consideratie consecintele ruinatoare ale deficitelor bugetare. Mass-media si organizatiile neguvernamentale, de obicei critice fata de guvernanti, au capitulat in fata propagandei de infricosare lansata de neoconservatori. Inainte de dezvaluirea atrocitatilor de la centrul de detentie Abu Ghraib, organizatiile americane care supravegheaza respectarea drepturilor omului au protestat slab in legatura cu tratamentul inadmisibil aplicat prizonierilor de la baza Guantanamo din Cuba, cu invalidarea nejustificata a Conventiei de la Geneva privind prizonierii de razboi din Irak si cu incompatibilitatea torturii cu democratia.
Deteriorarea postbelica
Contrar prezicerilor neoconservatorilor de la Pentagon, militarii americani care au atacat Irakul in 2001 nu au fost intampinati cu flori si recunostinta pentru "eliberare". Dar nici cu ostilitate preconceputa. Initial, populatia Irakului i-a primit pe invadatori cu nedumerire, cu oarecare neincredere si cu scepticism. In primele luni dupa inlaturarea lui Saddam Hussein, militarii Coalitiei circulau relativ liber printre irakieni, imparteau guma de mestecat si bomboane copiilor, incercand sa comunice cu populatia fara a se simti in mare primejdie. Reporterii straini ii filmau pe militarii americani circuland pe strazile oraselor si purtand discutii cu localnicii. Un an si jumatate mai tarziu, situatia s-a schimbat radical. Miscarea de rezistenta a irakienilor impotriva ocupatiei straine, avand caracter nationalist si sustinere din partea populatiei, a luat amploare si s-a raspandit atat de mult, incat nu mai este reversibila. Militarii invadatori si civilii straini se baricadeaza in zone inconjurate de garduri de beton cu sarma ghimpata si se aventureaza rareori in afara, numai cu escorta militara, in tancuri sau in vehicule blindate. Deoarece nici reprezentantii presei straine din Irak nu indraznesc sa paraseasca fortaretele "protejate", rapoartele lor se bazeaza in principal pe zvonuri si informatii fragmentare obtinute prin telefon de la diferiti irakieni sau de la militarii care se infrunta cu insurgentii. Din cauza insecuritatii, multe agentii de informatii straine si-au retras reporterii din Irak. Capitala tarii este impartita in sectoare "interzise", mult prea periculoase pentru straini, si sectoare "primejdioase", unde strainii se pot aventura numai cu escorta militara. Chiar si "Zona verde", un sector baricadat masiv si aparat de armata americana, unde se afla sediul guvernului interimar si Ambasada SUA, a fost penetrata recent de insurgenti sinucigasi care, "detonandu-se", au ucis si ranit zeci de irakieni si americani. Din vara trecuta, toate drumurile care conecteaza Bagdadul cu restul tarii sunt considerate "riscante". Irakienii, care in trecut aveau contacte relaxate cu strainii, acum evita sa fie vazuti in compania strainilor. Pentru arabi, asaltul trupelor americane impotriva oraselor controlate de insurgenti arata din ce in ce mai mult ca incursiunile nimicitoare ale militarilor israelieni in teritoriile populate de palestinieni. Elicopterele, avioanele si tancurile americane lanseaza frecvent rachete, bombe si obuze impotriva unor "centre urbane" suspectate ca ar avea insurgenti, fara a lua in seama "daunele colaterale", adica civilii care sunt ucisi si raniti in cursul acestor bombardamente. Continua arestare, detentie si interogare a mii de irakieni "suspectati" de a fi "teroristi" creeaza ostilitate nu numai printre rudele si prietenii detinutilor, dar si in restul populatiei.
Erori postbelice
In urma inlaturarii lui Saddam Hussein, fortele ocupante trebuiau sa fie pregatite sa "organizeze pacea" si sa coopteze populatia irakiana in procesul de reconstructie a tarii. Lipsa unei planificari adecvate a devenit evidenta aproape imediat. Multe erori grave au fost comise de militarii Coalitiei si de administratia civila americana in perioada postbelica. Numarul trupelor ocupante a fost insuficient ca sa previna instabilitatea, anarhia si haosul generate de prabusirea autoritatii baatiste din Irak. Cladirile guvernamentale, depozitele de armament si instalatiile nucleare au fost pradate si devastate. Semnificativ, militarii americani, conform ordinelor primite, au pazit numai Ministerul Petrolului. Paul Bremer, administratorul postbelic american, a gresit grav cand a demobilizat intreaga armata irakiana si cand a decretat ca fostii membri ai Partidului Baatist nu vor avea acces la functii guvernamentale. Imediat, peste 300.000 de militari si mii de oameni calificati au devenit someri. Multi dintre ei au participat la organizarea rezistentei. In primul an al ocupatiei, Bremer, nepermitand formarea unui guvern interimar irakian, a ofensat majoritatea liderilor irakieni favorabili americanilor. El nu a incercat sa stabileasca relatii de colaborare cu clericii islamici din Irak si mai ales cu cel mai influent prelat siit, Grand Ayatollah Ali Sistani. In loc sa aduca experti in reconstructie si dezvoltare, Bremer s-a inconjurat de consilieri americani conectati cu Partidul Republican. Contrar doctrinei enuntate de secretarul de stat Colin Powell, ca o actiune militara nu trebuie initiata decat daca exista o "strategie de iesire" bine definita, staff-ul din jurul lui Bush a crezut ca invazia Irakului va permite transformarea tarii intr-un bastion proamerican in Orientul Mijlociu cu baze militare americane permanente. Confirmarea acestor intentii a devenit evidenta cand Bremer a decis sa substituie fosta armata irakiana cu 40.000 de soldati graniceri, inarmati numai cu arme usoare si fara forte aeriene. In aceste conditii, SUA ar fi ramas indefinit in Irak, bineinteles ca "protector". Din ce in ce mai multi republicani si democrati cu functii importante, capabili sa influenteze politica guvernului american, isi exprima dezaprobarea fata de administratia actuala si insista ca guvernul ales in noiembrie sa modifice politica externa a Statelor Unite. Intr-un interviu publicat in Financial Times in octombrie 2004, consilierul pentru securitatea nationala al fostului presedinte George H.W. Bush, Brent Scowcroft, a criticat sever razboiul din Irak, pe care l-a definit ca un "aventurism sortit esecului".
Concluzii
Invadarea militara a Irakului si rasturnarea lui Saddam Hussein au avut ca obiectiv instalarea unui guvern proamerican "democratic si secular" care sa prospere in urma reconstructiei si sa serveasca de model pentru restul tarilor din Orientul Mijlociu. Desi succesul unei asemenea "misiuni" era oricum improbabil, lipsa de pregatire si deciziile eronate ale americanilor in perioada postbelica au contribuit substantial la deteriorarea securitatii, la ostilitate fata de americani si la inversunarea rezistentei impotriva ocupatiei. Autoritatile de la Washington vor fi fortate de evenimente sa accepte realitatea ca Irakul nu are sanse sa devina stabil si sa evite plonjarea in razboi civil decat daca liderii clerici irakieni isi asuma un rol dominant in guvernarea tarii. Profesionisti influenti din guvernul american discuta acum deschis despre esecul inevitabil al obiectivelor initiale si sugereaza ca trupele americane sa fie retrase din Irak in 2005. Incercarile de a impune lideri proamericani in Irak prin "selectionarea" unor candidati "acceptabili" care sa participe la alegeri "libere", organizate sub auspiciile ocupantilor, nu vor da rezultatele scontate. In opinia multor analisti, instalarea unui guvern proamerican la Bagdad nu mai este posibila. Ca sa aiba legitimitate si sa se conformeze aspiratiilor majoritatii covarsitoare a populatiei, liderii irakieni vor fi obligati sa insiste ca prezenta militara americana in Irak sa fie eliminata. Presedintele Bush, evitand sa clarifice obiectivele reale ale administratiei sale in Irak, a creat suspiciuni, neincredere si resentimente atat in Irak, cat si in strainatate. Candidatul democrat John Kerry a promis ca, daca va fi ales presedinte, va declara oficial ca Statele Unite nu intentioneaza sa ramana in Irak. "Pentru crearea unei paci durabile, obiectivul administratiei mele (pentru Irak) va fi evacuarea trupelor straine (din Irak), cu exceptia unui contingent minim care sa asiste cu logistica (evacuarea) si cu instruirea (personalului de administratie), asa cum am facut dupa razboi in alte tari." Indiferent cine castiga alegerile din noiembrie in America, razboiul neterminat din Irak nu poate continua. Populatia americana nu va accepta prelungirea indefinita a unui conflict costisitor si foarte solicitant, care nu mai are sanse de succes.
