Pe aceeași temă
Funeraliile Reginei Ana s-au încheiat, dar ecourile acestui eveniment care a polarizat atenţia publicului în ultima lună a verii nu s-au stins încă. Pe diverse canale mass-media, vechea dispută pe tema „republică sau monarhie“ continuă să agite spiritele. Unii par atât de convinşi de avantajele monarhiei constituţionale, încât pun la index tot ce a existat în istoria noastră înainte de aducerea Prinţului Carol de Hohenzollern-Sigmaringen în ţară. Ceilalţi, nostalgici ai republicanismului proletar, dau de pământ cu monarhia şi contestă orice merit regilor pe care i-a avut România vreme de mai multe generaţii.
Urmărind ce susţin unii adepţi ai monarhiei constituţionale de la noi, se pune problema următoare: să fi început, oare, să existe statul român modern de-abia după detronarea şi plecarea lui Cuza în exil? Adevărul istoric contrazice această percepţie. Şi până la Carol I Ţările Române au cunoscut progresul, fiindcă nu erau rupte de restul lumii. Valahii, moldovenii şi transilvănenii nu erau simple „populaţii“, cum cred unii, ci elementele componente ale unui popor care începea să capete, prin cărturarii şi prin conducătorii săi cei mai remarcabili, conştiinţa identităţii şi a unităţii de neam. Moldova lui Ştefan cel Mare era un stat medieval bine organizat şi prosper economic, cu nimic mai prejos decât alte state, aşa cum, în vremea lui Matei Basarab sau a lui Constantin Brâncoveanu, Ţara Românească a propăşit pe toate planurile, ţinând pasul cu Europa. Şi nu trebuie să ignorăm faptul că, fără Unirea de la 1859, care a fost rezultatul acţiunii politice vizionare a unor bărbaţi politici de valoare, ar fi fost imposibilă aducerea lui Carol I sau a oricărui alt principe străin pe tronul ţării. Când a venit, în 1866, Carol a găsit aici un stat român angajat pe calea modernizării şi a avut inteligenţa şi forţa de a continua acest proces. Dar, până la urmă, acest monarh remarcabil a putut face tot ce a făcut fiindcă în Principate a găsit un popor cu resurse, şi nu o adunătură tribală înapoiată. A modernizat România cu resursele noastre naţionale, având alături oameni capabili, competenţi, atât în sfera politică, cât şi în celelalte domenii. Aşa cum şi în zilele noastre ar trebui să existe.
Pe de altă parte, cei care absolutizează regimul republican se află în aceeaşi eroare ca şi cei care susţin fără rezerve regimul monarhic. După aproape trei decenii de republică postdecembristă (de republica populară/socialistă română nu mai vorbim), s-a dovedit că preşedinte poate ajunge nu omul cel mai calificat și mai bun pentru societate, ci acela care are mai multe fonduri pentru propagandă şi mai mulţi sfinţi la Ierusalim. Iliescu rămâne legat de mineriade şi de alte lucruri tulburi, Constantinescu, de cedarea sub semnătură a unor teritorii româneşti, acaparate în 1940 de URSS ca urmare a Pactului Ribbentrop-Molotov, Băsescu va fi identificat prin dubioasele sale combinaţii politicianiste şi prin sacrificiile pe care le-a cerut şi impus ţării, compromiţând programul de „modernizare“ cu care a ajuns la Cotroceni.
Dar nu este mai puţin adevărat că și un monarh poate fi nul şi neavenit pentru ţara pe care este chemat să o conducă. Cazul cel mai clar este acela al Regelui Carol al II-lea, care, în domnia sa de un deceniu, a lăsat corupţia să înflorească din plin la diferitele niveluri ale statului, a suprimat regimul democratic şi l-a înlocuit cu o dictatură personală (premisă şi model pentru dictaturile care au urmat), încheiată cu pierderile teritoriale din vara lui 1940.
După o astfel de glorioasă domnie, nu i-a mai rămas decât să abdice şi să părăsească ţara ca un aventurier oarecare. În urma sa, Regele Mihai, tânăr şi lipsit de experienţă, deşi a reuşit să scoată ţara din război, a comis la rândul său erori grave, care au facilitat instalarea regimului totalitar comunist şi înfeudarea ţării faţă de Uniunea Sovietică. Faptul că Stalin l-a decorat de două ori, mai înainte de a-l obliga să plece, la rându-i, în exil, nu îl plasează într-o lumină prea favorabilă, fiindcă lasă impresia că a fost un om slab, uşor manevrabil, în ciuda celor câtorva gesturi de rezistenţă, cu valoare doar simbolică, pe care le-a schiţat, pe când puşcăriile şi lagărele ţării începeau să se umple cu deţinuţi politici, în frunte cu lideri de prestigiu ai partidelor democratice, precum Iuliu Maniu.
Totuși, dacă ar fi să punem în balanţă sistemele republican şi monarhic, s-ar putea presupune că un rege constituţional ar avea avantajul că ar scuti ţara de tensiunile şi antagonismele care se produc în societate de fiecare dată când au loc alegeri prezidenţiale, iar bugetul ţării ar fi scutit şi el de irosirea unor mari sume de bani cu campaniile electorale tot mai costisitoare. Aceşti bani ai statului ar putea fi îndreptaţi cu mai mult folos spre şcolile, autostrăzile, spitalele ori aşezămintele de binefacere socială de care avem nevoie. În plus, un monarh constituţional e perceput ca un factor situat în afara partidelor, mereu compromise în urma guvernărilor pline de probleme, reprezentând astfel un binevenit şi necesar factor de echilibru pe scena vieţii noastre publice şi politice. Ceea ce, punând la socoteală şi însumând, nu este chiar puţin lucru.
Daniel Dragomirescu
16 august 2016
