Pe aceeași temă
O discuţie despre succesul sau eşecul fuzionismului - demers intelectual şi politic născut în America şi în circumstanţe americane şi la al cărui export pe meleaguri europene şi româneşti nu putem decât spera - pare astăzi, în plină revoluţie obamistă, ceea ce ei numesc acolo „an exercise in futility“.
În America nu e tocmai vremea dezbaterilor, oricât de rafinate, pe marginea avantajelor şi dezavantajelor asocierii dintre adepţii liberalismului clasic şi cei ai numeroaselor curente conservatoare. E vremea „tea party“, adică vremea rezistenţei împotriva proiectului de transformare fundamentală - pe baze egalitariste, etatiste, relativiste şi colectiviste –, transformare fără precedent a întregii societăţi americane pe care a lansat-o administraţia Barack Obama.
Când statul se extinde cu o asemenea agresivitate, când nebunia suprareglementării a cuprins toată suflarea politică a Americii şi a lumii, când piaţa liberă este sub asediu din partea unor elite politice incapabile să mai înţeleagă adevărul simplu că nu poţi cheltui mai mult decât produci, când libertatea individuală este asediată de „entitlement programs“, „collective empowerment“ şi „community organizing“, când cultivarea diferenţei şi diversităţii se face pe seama libertăţilor fundamentale înscrise în Constituţie, a dezbate diferenţele ireconciliabile dintre libertarianism şi conservatorism este similar cu a discuta despre sexul îngerilor când turcii sunt la porţile cetăţii.
Poate că libertarianul crede că libertatea individuală este scop în sine validat de Raţiune, iar conservatorul că este numai un mijloc în vederea atingerii unor ţeluri morale legate de cultivarea virtuţilor care îşi găsesc o ancoră mai fermă în credinţa în Dumnezeu; dar acum au amândoi o urgenţă mai mare - să apere corabia libertăţii de stâncile spre care o duce vântul unei istorii care nu mai ţine seamă zilele acestea nici de Raţiune, nici de Dumnezeu sau tradiţie.
Poate că au opinii diferite, uneori ireconciliabile despre rolul statului în privinţa legalizării căsătoriilor gay, a sexului, a imperativului Marley-ian „legalize marijuana!“ sau a sinuciderii, dar cu siguranţă libertarienii şi conservatorii sunt de acord că un stat care îşi extinde puterea asupra alegerilor privind viaţa şi moartea cetăţenilor săi în numele garantării asistenţei medicale universale este o ameninţare pentru toţi.
Este posibil să nu aibă aceleaşi opinii asupra limitelor exacte ale pieţei libere, capitalismului şi beneficiilor unei societăţi (post)industriale, dar cu siguranţă nu vor accepta cu uşurinţă nici unul, nici altul ca General Motors să fie salvată cu bani publici numai pentru că este „too big to fail“.
Poate vor conveni în cele din urmă că proiectul de reforma financiară aflat în dezbaterea Senatului introduce, după vorbele lui Richard W. Rahn, „fascismul financiar“ în America.
Pot dezbate la infinit dacă obligaţia constituţională a statului federal de a-şi apăra cetăţenii acoperă şi războaiele din Afganistan şi Irak, dacă ordinea care însoţeşte un imperiu liberal este sau nu preferabilă unei lumi multipolare întemeiate exclusiv pe raporturi de putere; dar pot fi de acord cel puţin că ameninţarea jihadista este cât se poate de reală de vreme ce produce efecte dramatice în privinţa libertăţii de expresie şi a controlului vieţii private chiar pe pământ american. Şi, desigur, vor fi de acord că banii contribuabililor stau cel mai bine în buzunarele lor, nu ale statului şi că iniţiativă privată şi spiritul antreprenorial individual sunt singurele care pot reda bunăstarea tuturor.
Pentru navigatorul contemporan pe apele politicii, diferenţa dintre lumina farului conservator şi a farului libertarian este mai puţin importantă. Această pentru că din poziţia în care se situează navigatorul, diferenţele se estompează şi cele două şuvoaie de lumină provenind de cele la două faruri îndepărtate se contopesc într-o rază unică. Nu este necesar şi nici dezirabil ca ele să se confunde în totalitate pentru că de la distanţă ar trebui să fim în măsură să citim un singur mesaj clar: „Atenţie, pericol de tiranie!“.
