"22" PLUS - ANUL XVI, nr. 267 - O Constitutie pentru Libertate II - CADI

IONUT STERPAN*

Procesul constitutional continua

Dupa trei ani de dezbateri anemice reflectand natura societatii civile, abia acum, odata cu preluarea temei constitutionale la nivelul presedintiei, intram in algoritmul prefigurat la inceput.
Pe de o parte, ne incearca un sentiment de bucurie. Centrul de Analiza si Dezvoltare Institutionala (CADI), o organizatie ce reuneste reprezentantii curentului libertarian, clasic liberal si ordoliberal in Romania, a fost printre primele entitati publice care au propus tema pe agenda publica. Lansarea ei cu succes in anul 2006, impunerea ei ca tema centrala in structura conferintei anuale a think tank-urilor free market din Europa in 2007 si grupajul O Constitutie pentru libertate I de anul trecut semnaleaza toate interesul pentru procesul constitutional si, in acelasi timp, angajarea intr-un proiect social pe termen lung a noii generatii liberale si libertariene de la noi.
Pe de alta parte, demararea procesului constitutional la nivelul institutiilor statului este un motiv de teama. Pentru ca, fiind constienti de disproportia uriasa dintre stat si societatea civila, este oricand posibil ca rezultatul metamorfozei sa fie o etatizare si mai evidenta. In general, reglajele cele mai fine la nivelul straturilor institutionale fundamentale sunt capabile sa produca schimbari majore si neintentionate in toate aspectele vietii indivizilor. De asemenea, ramane de vazut, in actuala conjunctura politica, in ce masura puterea statului va devia de la termenii in care o voiam noi asezata.
Stim, insa, in spiritul teoriei lui James Buchanan, parintele renasterii constitutionalismului clasic liberal in secolul XX, ca procesul constitutional, in sensul de negociere a regulilor jocului, nu se termina niciodata, la fel cum nu are nici inceput. In timp ce zarurile se joaca acum, noi sustinem principii si argumente care sa foloseasca unei societati civile viitoare, unei multimi mari de actori anonimi, dispersati si suficient de maturi incat sa instituie si sa mentina o adevarata constitutie de tip liberal. Aici, argumentele sunt tot ce conteaza. Ceea ce facem este, in esenta, sa sustinem pozitii de principiu. Suntem constienti ca orice discutie tehnica, in absenta unor principii calauzitoare, se va impotmoli mai devreme sau mai tarziu. Ne propunem sa infuzam constant perspective liberale si libertariene, amintind mereu care este miza reala, dincolo de contextele politice ale momentului si de aspectele pur tehnice.
In cele 13 articole din paginile urmatoare autorii au in vedere principii ce au relevanta practica pentru ambele orizonturi de timp: cel indepartat si cel al jocului si antreprenoriatului politic de aici si acum.
Pentru cititorul limitat la acest orizont sunt folositoare doua lucruri. Pe de o parte, diagnoze ale problemelor - formulari partinitoare doctrinar, dezechilibre intre functiile statului, contradictii si ambiguitati care, inevitabil, lucreaza in slujba autoritatilor - si pe de alta, propuneri de politici publice usor aplicabile in chestiuni relativ mediatizate, precum descentralizarea administrativa, ordonantele de urgenta, controlul asupra serviciilor de informatii.
Cititorul pregatit pentru un orizont mai larg se va bucura sa gaseasca principii radicale de reforma: libera concurenta in furnizarea serviciilor publice, privatizarea monedei, permisiunea data structurilor nonguvernamentale, precum Bisericile, de a incheia contracte si adjudeca dispute, eliminarea oricaror exceptii constitutionale in domeniul libertatii de exprimare, selectia prin tragere la sorti a membrilor Consiliului Superior al Magistraturii, permisiunea unor mecanisme legislative alternative care eludeaza autoritatea legiuitoare obisnuita. Oricat de excentrice par, solutiile nu sunt decat dezvoltari ale traditiei liberale clasice, inca un rasad exotic pe sol romanesc.
Multumesc cu caldura autorilor colectiei, prieteni si colegi la CADI. Multumesc aparte lui Dragos Paul Aligica, Horia Terpe, Tudor Glodeanu pentru ajutorul constant si neconditionat, asociatilor CADI nenumiti aici, si tuturor celor care vin saptamanal sa participe la discutii si construiesc controverse si idei. La sfarsit si cel mai important, mii de multumiri Fundatiei Konrad Adenauer pentru ajutorul si increderea pe care ni le dau in sustinerea valorilor dreptei.

* Centrul de Analiza si Dezvoltare Institutionala

RADU VISAN

O Constitutie pentru fictiunea noastra

Pentru arhitectii proiectului constitutional de la inceputul anilor ’90, autorii de inspiratie liberala reprezentau o lectura exotica, daca nu chiar eretica. "Specialistii" care au redactat textul constitutional se formasera intelectual si profesional intr-o lume in care adevarul si dreptatea devenisera subordonate vointei partidului, care se manifesta in functie de conjuncturile si necesitatile momentului. Transformata intr-o institutie la fel de banala ca oricare alta, justitia legitima o fictiune ideologico-sociala ce camufla bunul plac si interesele elitei politice de dinainte de 1989.
Justitia a fost domeniul lui "ca si cum", pornind chiar de la "realitatea" pe care o instituia insasi Constitutia tarii. Oricine era constient de faptul ca Legea fundamenatala nu era nimic mai mult decat o fictiune, un construct menit a crea impresia referintei legale si a normalitatii. Acest fapt reiesea in mod evident din contradictiile flagrante care existau intre textul constitutional si modul in care acesta nu se aplica.
Elita politica instalata in primele luni ale anului 1990 i-a utilizat din plin pe acei juristi care cautionasera sau contribuisera cu zel la formularea si sustinerea practicilor "vechiului regim" si care acum erau chemati sa rescrie Legea fundamentala a tarii. In acest fel, noua Constitutie avea sa ramana in zona fictiunii.
Obisnuiti cu practica realitatii contrafacute, afirmata in permanenta prin discursul ideologic, "eminentii" juristi au inceput refacerea fatadei regimului proaspat inscaunat. Astfel, concepte precum "democratie", "dreptate", "libertate", "demnitatea omului" sau "stat de drept" (dupa 2003) au fost destinate sa ofere legitimitate constitutionala noii formule de putere "emanate" din evenimentele revolutionare, fara insa ca ele sa fie intarite ulterior de practica politico-sociala. La fel ca si in cazul altor notiuni ale vocabularului politic, acestea nu pot capata substanta doar prin simpla mentiune scriptica sau declarativa, ci au nevoie de o permanenta sustinere institutional-factuala. Posedand o cultura politica precara, cea mai mare parte a publicului a reusit sa-si insuseasca doar prin aproximare contextuala intelesul unor astfel de concepte, ce nu au reusit astfel sa devina o miza reala, ci s-au pastrat in zona etichetelor discursive cu continut incert.
Aparenta normalitatii a fost intarita prin impunerea unei formule institutionale specifice regimurilor democratice. In realitate, insa, prin stabilirea atributiilor si a modului de functionare a noilor institutii, parghiile deciziei si implicit ale puterii au fost mentinute la varful piramidei politice, de regula in afara formulei institutionale reglementate. Echivocul institutional si incertitudinea au servit drept premise reprezentantilor clasei politice pentru a-si putea impune vointa arbitrara.
Pana la revizuirea Constitutiei, in 2003, ambele Camere ale parlamentului erau egale in sfera decizionala, acest fapt producand adesea blocaje legislative. In prezent, apare o partajare intre cele doua Camere in functie de materia legislativa, dar lentoarea si disfunctiile birocratice se mentin, afectand procesul legislativ. De asemenea, regimul politic stabilit de Constitutie este destul de incert, cel mai probabil fiind vorba de un regim parlamentar cu elemente de regim semiprezidential, care au dus la manifestarea bicefalismului executiv. Procesul de legiferare a fost si el preluat in buna masura de catre guvern, prin practica emiterii ordonantelor de urgenta, in conditiile in care si parlamentul, si puterea judecatoreasca duc lipsa de parghii adecvate prin care sa poata realiza cu adevarat un control eficient asupra guvernului.
Toate aceste disfunctii sunt girate de Curtea Constitutionala, instanta menita sa garanteze conservarea "spiritului" care sta la baza tuturor acestor confuzii generate de actuala Lege fundamentala. Mai nou, Curtea a devenit si un actor important in procesul de solutionare a conflictelor de natura politica, aceasta manifestandu-si uneori competenta chiar si in afara spatiului legitim.
Ambiguitatea institutionala, statuata prin textul constitutional, a deschis de-a lungul timpului calea abuzurilor si bunului plac, generand forme de putere care s-au manifestatat in afara zonei de control si cenzura a institutiilor publice. Proasta amenajare institutionala a restrans aria de manifestare a libertatii, facand din garantiile constitutionale simple texte de lege care au putut fi supuse negocierii si arbitrariului decizional. Toate acestea, insa, nu au fost rodul intamplarii sau al suficientei profesionale, ci un efect urmarit, menit sa faciliteze manifestarea informala a puterii prin aranjamente de culise.
Croita pentru a servi liderilor politici afirmati la inceputul anilor ’90 si viziunii interesate a acestora despre societate, actuala Constitutie trebuie inlocuita cu un proiect nou, complet rescris, care sa aiba la baza principiile liberale ale contractului social si ale natiunii civice. Iesirea de sub spectrul fictiunii nu poate avea ca premisa decat onestitatea intelectuala, impartialitatea politica si referinta permanenta la spiritul liberal al doctrinei constitutionale.

VLAD TARKO

Pentru o Constitutie lipsita de echivocuri

In raport cu ceea ce pot spera, in mod rezonabil, romanii au o Constitutie suficient de buna incat sa nu ceara o rescriere de la zero. De fapt, ea nu este atat proasta, cat echivoca, pentru ca nu statueaza clar constrangeri ilegitime, ci drepturi si libertati in mod echivoc. Garantarea lor este conditionata de existenta unor legi ulterioare scrise pentru a apara interese speciale. In aceste conditii, drepturile garantate de Constitutie nu mai sunt garantate in mod egal pentru toti, ci preferential, pentru unii.
Un exemplu tipic este cazul despagubirii prea mici in cazul confiscarii unui teren, facuta in numele unui proiect public. Este acesta un abuz executiv sau insasi Constitutia in actiune? Conform articolului 44, (3), "nimeni nu poate fi expropriat decat pentru o cauza de utilitate publica, stabilita potrivit legii, cu dreapta si prealabila despagubire". Si, respectiv, (6): "despagubirile prevazute in alineatele 3 si 5 se stabilesc de comun acord cu proprietarul sau, in caz de divergenta, prin justitie". La prima vedere, Constitutia garanteaza proprietatea privata chiar mai bine decat in SUA, unde Constitutia spune doar ca "proprietatea privata nu va fi confiscata pentru uzul public fara o compensatie justa". In Romania, avem si "de comun acord cu proprietarul", care - se recunoaste - si-ar putea valoriza proprietatea mai mult decat estimarea de piata.
Realitatea este, insa, diferita. Autorul articolului pare sa fi pierdut din vedere ca sistemul juridic roman e de tip francez, si nu anglo-saxon. In sistemul juridic de tip francez judecatorii nu fac decat sa constate daca legea a fost sau nu respectata, motiv pentru care corolarul "in caz de divergenta, prin justitie" inclina balanta in mod inevitabil in favoarea statului si impotriva persoanei private. Statul pur si simplu stabileste prin lege ca persoana respectiva nu are dreptate! Si Constitutia insasi cere sa existe o lege, pentru ca exproprierea nu poate fi de "utilitate publica" decat prin lege. In consecinta, apelul la justitia independenta este iluzoriu. Iar Constitutia este partasa la abuz, pentru ca da insasi metodologia pentru derularea lui.
Cele doua alineate ar trebui simplificate: (3) "Nimeni nu poate fi expropriat decat pentru o cauza de utilitate publica, cu dreapta si prealabila despagubire". Si, respectiv, (6): "Despagubirile prevazute in alineatele 3 si 5 se stabilesc de comun acord cu proprietarul". In plus, trebuie prevazut in Constitutie, nu in lege, ce este o "cauza de utilitate publica". Numai in acest fel justitia ar putea fi independenta si scoasa din ipostaza de simplu aghiotant al guvernului.
Acest gen de analiza poate fi aplicat mai multor tipuri de garantii constitutionale. Iata un alt exemplu: conform articolelor 138 si 139, (1): "Bugetul public national cuprinde bugetul de stat, bugetul asigurarilor sociale de stat si bugetele locale ale comunelor, ale oraselor si ale judetelor s...t" si (4): "Bugetele locale se elaboreaza, se aproba si se executa in conditiile legii". Si, respectiv, (2): "Impozitele si taxele locale se stabilesc de consiliile locale sau judetene, in limitele si in conditiile legii". Acest ultim alineat pare sa instituie autonomia locala. Insa nu o face din cauza recursului la "lege". Asa cum in exemplul anterior justitia era de fapt subordonata guvernului in toate situatiile legate de exproprieri, in acest caz autoritatile locale raman subordonate Bucurestiului.
Pentru a institui cu adevarat autonomia, alin. 4 al articolului 138 trebuie eliminat, alin. 1 trebuie redus la: "Bugetul public national cuprinde bugetul de stat si bugetul asigurarilor sociale de stat" (eliminand deci bugetele locale), iar alin. 2 al articolului 139 trebuie redus la: "Impozitele si taxele locale se stabilesc de consiliile locale sau judetene". In conditii de autonomie, am fi fericitii martori ai unei presiuni dinspre teritoriu spre centru pentru scaderea impozitelor nationale (pentru a-si pastra resursele local) si ai unei competitii fiscale si institutionale intre regiuni.
Cei familiari cu Constitutia libertatii a lui Hayek vor recunoaste in spatele propunerii mele unul dintre principiile fundamentale expuse de Hayek: acela ca parlamentul trebui oprit sa dea legi care nu au aplicabilitate universala, legi croite pentru a servi interesele unor grupuri sau clase speciale. Cu cat un stat e mai departe de acest ideal, cu atat mai putin putem spune ca e un stat de drept. Este absurd sa vorbim de "domnia legii", in opozitie cu domnia intereselor si dorintelor arbitrare ale celor aflati la putere, daca legile insele pot fi croite pentru a servi unor interese speciale conform dorintelor puterii. Legile devin atunci numai o metoda de dominatie a unora asupra celorlalti. Exact in aceasta situatie suntem azi: in forma lor actuala, intregul sistem de pensii, de invatamant, de sanatate sunt legi speciale. Iar aceasta, intrucat Constitutia garanteaza drepturi in mod echivoc. Avem o Constitutie atat de reglabila, incat este practic subordonata legilor - ceea ce contrazice scopul unei constitutii. Cum poti decide daca o lege care instituie o expropriere este sau nu neconstitutionala, daca Constitutia spune ca exproprierile se fac "potrivit legii"?! Nu putem introduce azi in Constitutie principiul hayekian. Dar daca am limita cazurile in care puterea dauneaza prea mult prin legi customizate "inteligent", treptat, inteligenta politicienilor ar fi orientata catre directii mai putin ostile binelui public.

GABRIELA DUMITRESCU

Ordonantele de guvern - legi sau acte administrative?

Scopul fundamental al unei constitutii este de a limita puterea si de a preveni abuzurile. Or, Constitutia Romaniei, prin mecanismul delegarii legislative, prevazuta in mod expres de articolul 115, consacra tocmai abuzul de putere al oricarui guvern instalat la conducerea tarii. Imi ofera o ocazie buna sa repet cuvintele lui Sartori: "Cand domnia legii se transforma in dominatia legislatorilor, se instaureaza, in principiu, cea mai subtila forma de oprimare: oprimarea «in numele legii»".
Problema pusa statului de drept, inca neconsolidat in Romania, o reprezinta controlul judecatoresc al actelor administrative, adica posibilitatea de a contesta intr-o instanta ordinara, in fata unui complet de judecata, orice act administrativ si de a demonstra pe fond, cu probe, un eventual prejudiciu sau un abuz de drept in virtutea caruia sa se solicite revocarea sau modificarea actului.
O parte din datele problemei sunt contradictorii. Pe de o parte, mecanismul delegarii legislative prevazute in articolul 115 din Constitutia Romaniei da guvernului doua posibilitati de a emite ordonante: simple - conform legii de abilitare - si de urgenta - supuse ulterior aprobarii parlamentului; ordonantele simple ar putea fi si ele supuse aprobarii parlamentului, "daca legea de abilitare o cere" (art. 115, alin. 3). Pe de alta, articolul 61 din Constitutia Romaniei dispune limpede ca parlamentul este unica autoritate legiuitoare a tarii. De asemenea, conform alin. 5 al articolului 115 din Constitutie, ingerinta guvernului este permisa in domenii ce sunt protejate de legile organice, prin ordonante de urgenta, desi prevederile alin. 6 arata ca ordonantele de urgenta nu pot afecta regimul institutiilor fundamentale ale statului. Or, institutiile fundamentale ale statului sunt tocmai cele aparate expres de Constitutie prin procedura legii organice, la articolul 73, alin. 3.
In ce priveste controlul judecatoresc, articolul 126, alin. 6 din Constitutia Romaniei garanteaza textual controlul judecatoresc al actelor administrative ale autoritatilor publice pe calea contenciosului administrativ. Sa facem, insa, comparatie cu modelul original - sistemul constitutional francez. Constitutia Frantei prevede si ea prin articolul 38 posibilitatea delegarii legislative, parlamentul avand posibilitatea de a vota o lege de abilitare prin care guvernul este imputernicit sa emita ordonante pe perioada limitata. In ambele Constitutii legea de abilitare este adoptata conform procedurilor legilor ordinare.
In timp ce Constitutia Romaniei recunoaste ordonantelor de guvern calitatea de acte administrative (art. 126, alin. 6), cea a Frantei nu este transanta in acest sens, dar, conform jurisprudentei, ele sunt acte administrative. Din aceste considerente, in Franta, ordonantele pot fi atacate direct la instantele judecatoresti pentru abuz de putere de catre persoanele ale caror interese au fost afectate de actele respective. Cand este sesizat cu o actiune privind o ordonanta contestata pentru abuz de putere, judecatorul administrativ poate anula aceasta ordonanta dupa ce constata ca, de exemplu, aceasta nu respecta limitele fixate de legea de abilitare sau ca aceasta este contrara principiilor si valorilor constitutionale sau contrara unui principiu general de drept. Doar daca ordonanta este ratificata de parlament, ea nu mai este considerata act administrativ si nu mai poate fi contestata in instanta.
Spre deosebire de Constitutia Frantei, cea a Romaniei prevede doua feluri de ordonante, simple si de urgenta, insa acestea nu pot fi contestate direct la instantele de contencios administrativ decat daca, in prealabil, au fost declarate neconstitutionale de catre Curtea Constitutionala. Aceasta le confera implicit atributele unei legi, si nu ale unui act administrativ, in defavoarea cetatenilor, care nu se pot apara contra abuzului de putere, precum in Franta, dovedind cu probe prejudiciul intr-o instanta ordinara.
Este adevarat ca exista conditii materiale de emitere a ordonantelor de guvern, dar ele sunt ineficiente. In general, in Romania, actele administrative, de la ordonante de urgenta pana la hotarari ale guvernului si ordine ale ministrilor, au in cadrul instantelor judecatoresti putere de lege, judecatorii fiind tinuti sa aplice prevederile acestora spetelor supuse judecatii. Iar dintre toate, domeniul fiscal este cel mai grav afectat de excesul de norme imprevizibile si instabile.
Limitele legale ale puterii administratiei sunt "bresa ingusta" - in cuvintele lui Friedrich Hayek - prin care poate disparea in timp libertatea si proprietatea persoanelor. Faptul ca judecatorii sunt obligati sa respecte si sa aplice normele din ordonantele de guvern, asemenea legilor emise de parlament, cazurilor pe care le au de solutionat are drept consecinta impunerea politicii unui guvern instantelor judecatoresti, ceea ce constituie azi cel mai semnificativ abuz in raporturile cu cetatenii. Mises avertiza de mult ca delegarea puterii este principalul instrument al dictaturii moderne.
Nu putem evita excesul de legislatie abuziva daca nu renuntam la delegarea legislativa. Altfel, vom ajunge sa negam democratia si valoarea libertatii inainte de a fi apucat sa ne bucuram de beneficiile lor. Instabilitatea normativa este unul dintre fenomenele care discrediteaza democratia si sufoca libertatea de actiune, iar imposibilitatea de a sanctiona abuzul de putere intr-o instanta de judecata ordinara face ca articolul 126, alin. 6 din Constitutia Romaniei, conform caruia controlul judecatoresc al actelor administrative este garantat, sa ramana o formulare ridicola lipsita de substanta.

TUDOR GLODEANU

CSM: o propunere de reforma

Constitutia Romaniei, editia revazuta si adaugita din 2003, dedica doua articole Consiliului Superior al Magistraturii. Aflam din ele nu doar ca CSM este garantul independentei justitiei, dar si cum sunt selectati membrii Consiliului, care e procedura de vot in cadrul sedintelor, care e durata mandatului unui membru CSM etc. Atentia constitutionala exagerata pentru detaliu depaseste grija normala pentru stabilitate institutionala si devine o piedica in calea reformarii profunde a CSM, care ajunge sa depinda de revizuirea Constitutiei. De aici, necesitatea de a include tema reformei Consiliului in orice dezbatere referitoare la o eventuala reforma constitutionala.
Si, s-o spunem fara ocolisuri, nu sunt multe institutii in tara asta care sa aiba o mai mare nevoie de reforma decat CSM. Un inventar al criticilor legitime la adresa institutiei se gaseste in excelentul raport al Societatii pentru Justitie intitulat Sistemul juridic din Romania si dat publicitatii in septembrie 2006. Sa precizam ca neregulile inventariate de raport sunt, in marea lor majoritate, direct imputabile meniului de stimulente perverse pus in joc de legislatia in vigoare (legea nu penalizeaza abuzuri flagrante precum: nedepunerea la timp a declaratiilor de avere, secretizarea ilegala a unor sedinte de Consiliu, presiunile facute asupra unor magistrati in cazuri in care sunt implicati membrii Consiliului etc.).
La defectele legislatiei, Constitutia adauga si un mecanism de selectie deficitar, inlesnind accesul in Consiliu al persoanelor cu autoritate ierarhica si vechime in sistemul juridic de dinainte de  89, asadar al unor potentiali adversari ai reformei. Aceasta contraselectie are loc la lumina zilei, printr-o metoda a carei legitimitate nimeni nu s-ar mai gandi azi s-o puna la indoiala, si anume prin votul liber exprimat al magistratilor. Trebuie, insa, sa ne ferim de concluzia pripita ca membrul tipic al Consiliului e imaginea in oglinda a magistratului roman. Nu, explicatia acestei contraselectii nu rezida in calitatea umana inferioara a magistratilor cu drept de vot. Rezultatul votului menit sa selecteze membrii CSM e consecinta normala a oricarei situatii in care concureaza sefii cu subalternii pentru voturile celorlalti subalterni. Cei interesati pot consulta presa vremii pentru detalii cu privire la presiunile menite sa descurajeze candidatii fara pedigree corespunzator, care au insotit alegerile pentru CSM din 2004.
Ne aflam, asadar, intr-o situatie deloc de invidiat: nu doar ca legislatia nu penalizeaza abuzurile, dar mai si permite popularea Consiliului cu persoane care au toate motivele sa le comita!
Si totusi, s-ar parea ca sperante avem, intrucat orice diagnostic care blameaza legislatia prost intocmita prefigureaza o solutie fireasca: sa se schimbe legea, daca legea e problema! Nimic mai simplu, in aparenta, numai ca experienta ne invata ca legile bune sunt greu de adoptat, iar cele perfecte, imposibil. Procesul de legiferare e lung si sinuos si niciun initiator de lege nu-si poate impune viziunea in detaliu. Toti trebuie sa faca compromisuri, menite sa aline nelinistile mai mult sau mai putin vinovate ale celor afectati de legile in cauza. Cand in discutie e insasi revizuirea Constitutiei, nevoia de compromis e si mai stringenta si impune legiuitorului stabilirea unei liste de prioritati. Care modificare a legislatiei e mai importanta? Exista vreuna care, adoptata prima, sa creasca sansele adoptarii celorlalte, de exemplu, prin slabirea opozitiei la reforma din interiorul sistemului?
Teza acestui articol e ca in capul listei de prioritati trebuie sa stea o schimbare radicala a mecanismului de selectie a membrilor CSM, care sa limiteze accesul in Consiliu al magistratilor ostili reformei. Acest deziderat nu poate fi realizat prin simple reglementari avand ca scop prevenirea intimidarii contracandidatilor de catre candidatii cu functii de conducere. Acestia au la dispozitie suficiente modalitati netransparente de a le face viata grea subordonatilor, astfel incat regulile menite sa descurajeze astfel de practici sunt condamnate din start la ineficienta. Masuri de tipul lustratiei sau echivalente vor fi neindoielnic respinse de cei vizati. Atunci, ce ne ramane de facut? Ei bine, oricat de radical ar suna, solutia e sa renuntam cu totul la mecanismul de selectie actual si sa-l inlocuim cu unul care nu recurge in niciun fel la vot. Alternativa nu e, cum s-ar crede, numirea discretionara a magistratilor in CSM, ci selectia lor aleatorie. Metoda selectiei prin tragere la sorti nu e deloc noua: se stie ca in lumea anglo-saxona e practicata cu succes pentru selectia juratilor.
Ea ar rezolva problema noastra, anuland avantajul necinstit de care se bucura persoanele cu functii de conducere (si, implicit, cu state vechi in sistemul antedecembrist) la alegerile pentru CSM. Deloc de neglijat este si faptul ca selectia prin tragere la sorti, conjugata cu cresterea numarului de membri ai Consiliului si cu scaderea drastica a duratei mandatelor acestora, ar transforma CSM intr-un microcosm al corpului de magistrati. Meritele unei astfel de transformari nu pot fi trecute cu vederea: pe de-o parte, fiecare membru CSM si-ar pierde din putere si, implicit, din ocaziile de a pune in pericol reforma sistemului juridic; pe de alta parte, corpul magistratilor, luat in intregime, ar dobandi pentru prima data un loc la masa la care se hotarasc destinele justitiei.
Nu ne mai ramane decat sa speram ca propunerea schitata aici va fi cantarita pe baza meritelor si neajunsurilor ei intrinseci, si nu pornind de la iluzia puterii pe care ne-o da votul. In cazul magistratilor pusi sa-si aleaga sefii, nu e doar o iluzie vadita, ci si una periculoasa.

HORIA TERPE

Premisele autoguvernarii locale

Coerenta diferitelor alegeri constitutionale care trebuie facute nu poate fi asigurata decat prin asumarea explicita a unor criterii care sa le poata ghida. Unul dintre acestea pare a fi critic din perspectiva libertatii, si anume, cel potrivit caruia constructia logica a unei arhitecturi constitutionale este de jos in sus - de la cetatean catre stat, de la entitatile politice individuale la cele compozite. Aplicarea sa consecventa ar fi de natura sa asigure atat premisele autoguvernarii locale si regionale, cat si corespondenta dintre constitutie si valorile, normele informale si comportamentele denumite generic "cultura politica".
In cazul Romaniei se pune problema: ce anume poate fi gasit la nivel local pe care sa se poata reconstrui entitatea politica largita? Si, in mod specific, este sau nu necesara inlocuirea judetelor cu regiuni?
Nivelul local este marele perdant al inertiei traditiei administrative a statului centralizat. Pe de o parte, functionarea sa este constransa de o serie de norme legislative inadecvate si birocratice in natura lor (reminiscente impuse initial ca preconditie a functionarii modelului centralizat), iar, pe de alta parte, marea parte a resurselor bugetare provin din redistributia rezultata prin sistemul fiscal si bugetar centralizat. Pentru ca nivelul local sa functioneze ca o entitate politica adevarata este necesar ca rigiditatea acestor norme sa fie inlocuita prin libertati de autoguvernare extinsa (sustinute de un sistem fiscal corespunzator). Nu este nici necesar si nici dezirabil sa existe uniformitate administrativa la nivelul local pe intreg teritoriul Romaniei, ci, dimpotriva, diversitatea si competitia institutionala trebuie incurajate.
Daca pana azi Constitutia nu asigura entitatilor politice locale premisele institutionale ale autoguvernarii, incorsetand practic energiile individuale de implicare democratica, cum ar trebui procedat pentru a inversa efectul negativ? Functia desueta a normelor administrative uniforme poate fi suplinita prin intarirea democratiei directe locale: utilizarea frecventa a referendumurilor locale si instituirea de consilii locale largite (cu participarea libera si pe baze regulate a membrilor comunitatii). Aceasta schimbare ar fi de natura sa aplice in mod efectiv principiul subsidiaritatii si, in plus, ar stimula asociativitatea - principala scoala a culturii politice democratice.
La primul nivel compozit, discutia privind optiunea intre pastrarea judetelor si inlocuirea acestora cu regiuni (eventual decupate pe actualele regiuni de dezvoltare) trebuie precedata de doua observatii. Prima este ca asimetria de resurse si putere dintre statul centralizat si nivelul regional - in conditiile in care intreaga societate era saraca - s-a atenuat prin dezvoltarea economica din ultimii ani; unii spun chiar ca s-a inversat. A doua este constatarea esecului descentralizarii administrative - proces inca sustinut de reformistii administratiei publice, in lipsa a ceva mai bun.
Eliminand de la bun inceput posibilitatea coexistentei judetelor si regiunilor (care ar presupune un nivel inacceptabil al birocratiei), exista doua argumente - in afara celor privind economiile de scala care ar putea fi realizate - care pledeaza in favoarea inlocuirii judetelor prin regiuni.
Cel mai important deriva din observatia functionarii "baronilor locali" - fenomen vizibil mai ales in ultimii ani. Ideea este ca o unitate administrativa de marimea unui judet actual este usor de capturat de catre un individ sau de un grup restrans de interese. Un astfel de actor monopolizeaza in primul rand relatia administrativa si politica dintre un judet si nivelul central - resursa cheie care, in sistemul actual, controleaza cele mai valoroase oportunitati. Largind spatiul de joc, acesti actori sunt pusi in competitie, iar sistemul devine mult mai dificil de capturat.
Prin acelasi rationament, structurile asociative ale cetatenilor (mai ales cele care au sau cauta sa aiba un impact public ori politic) nu pot deveni jucatori relevanti decat in conditiile in care spatiul lor de dezvoltare este suficient de larg. In plus, prin extinderea nivelului intermediar creste si diversitatea oportunitatilor de asociere.
Din aceste motive, ne vom confrunta cu un set de probleme la nivel practic, provocate de simultaneitatea reformei constitutionale si crearii premiselor institutionale necesare autoguvernarii. De pilda, in timp ce acordarea libertatii de autoguvernare comunelor si oraselor este usor de realizat, nu acelasi lucru se poate spune despre inlocuirea judetelor cu regiuni: intr-o prima faza, regiunile vor fi lipsite de reprezentare politica in raport cu judetele, care vor cauta sa isi apere statutul actual. In aceste conditii, cea mai probabila varianta este tocmai cea exclusa din start ca inacceptabila: supravietuirea judetelor si introducerea unui strat suplimentar de birocratie regionala.

ANDREI TRANDAFIRA

Initiativa cetateneasca

Entuziasmul postrevolutionar cu privire la noua democratie s-a transformat treptat, dar sigur intr-o apatie generala a cetatenilor la adresa lumii politice. Pasiunea cu care oamenii participau la manifestatiile de sustinere politica in primii ani ai democratiei autohtone si, pentru un exemplu recent, proiecte precum schimbalumea.ro arata, fara indoiala, capacitatea intuitiva a oamenilor de a intelege mecanismele democratice fundamentale. Ce s-a intamplat, intre timp, si ce putem face pentru a remedia problema?
La origine, in Grecia Antica, democratia insemna ca membrii cetatii (cetatenii de azi) deliberau si decideau impreuna cursul politicii. Astazi, aceasta practica a democratiei directe nu numai ca nu mai e pusa in valoare, dar chiar si legitimitatea ei ar putea parea indoielnica. Traim intr-o era a democratiei reprezentative, iar acest lucru este manifest in ponderea pe care o are, in textul constitutional, descrierea institutiilor politice fundamentale specifice. Pe alocuri, exista si mentiuni simbolice ale institutiilor specifice democratiei directe: dreptul de petitionare, initiativa cetateneasca si referendumul. Si totusi, democratia reprezentativa a aparut ca solutie la o problema care era insurmontabila in paradigma democratiei directe: numarul imens de cetateni ce constituiau noile state-natiuni si, prin urmare, imposibilitatea ca acestia sa-si puna interesele in acord prin metode directe.
Pretul platit a fost semnificativ: puterea politica a cetateanului s-a redus la puterea pe care i-o confera exercitarea dreptului de vot. Iar apatia omniprezenta astazi este un efect direct al faptului ca din ce in ce mai multi au constientizat inutilitatea practica a acestui gest mai mult simbolic decat politic. Logica politicii reprezentative este mult mai asemanatoare cu cea a unei loterii. Ziua alegerilor este ziua "Marii Loterii", iar dupa ce se stabilesc fericitii castigatori, incep negocierile pentru impartirea beneficiilor.
In acest moment este necesara o precizare. Miza argumentului pe care il aduc nu este o incercare idealista si naiva de a spune ca trebuie sa revenim la o democratie populara, care sa inlocuiasca democratia reprezentativa. Un principiu fundamental al mentinerii libertatii individuale este principiul separarii puterilor in stat, principiu ce este si piatra de temelie a actualelor sisteme democratice. Dimpotriva, argumentul de aici este tocmai ca, dincolo de separarea puterii in interiorul clasei politice, este nevoie si de o demonopolizare a puterii politice din apanajul elitei politice catre cetatean.
Teoretic, aceste instrumente exista. Daca un cetatean are un proiect de lege, atunci nu trebuie decat sa stranga 100.000 de semnaturi si ea va intra pe ordinea de zi a parlamentului. Desigur, presupunand ca se ajunge pana acolo, in cazul in care parlamentul respinge proiectul respectiv, povestea a luat sfarsit. De asemenea, desi principiile descentralizarii si autonomiei locale sunt amintite in Constitutie, posibilitatea initiativei cetatenesti este avuta in vedere doar la nivel national. Cu privire la aceste doua aspecte, merita mentionat exemplul Statelor Unite. Desi posibilitatea initiativei cetatenesti este recunoscuta doar in aproximativ jumatate dintre state, totusi, strangerea numarului necesar de semnaturi (care variaza intre 3 si 15% din numarul votantilor) trimite proiectul de lege respectiv spre ratificare prin vot popular, punand astfel in paranteza autoritatea legislativa. In plus, initiativele cetatenesti pot fi intreprinse atat la nivel federal, cat si statal sau local.
In Romania, instrumentele politice alternative pe care le au la indemana cetatenii sunt inutilizabile. Este suficient sa incerci sa-ti amintesti macar o tentativa de initiativa cetateneasca care sa fi fost cat de cat aproape de succes, pentru a-ti da seama cat de fezabila este metoda. Exista doua explicatii concurente ale acestui fenomen. Prima pune acest esec pe seama nepasarii populatiei, aceeasi nepasare care duce la prezenta extrem de scazuta la vot. Este vorba de o logica care vede in nepasarea populatiei cauza acestor fenomene si care, eventual, admira sacrificiul politicienilor de a incerca sa faca ceva pentru acesti cetateni indolenti. Cealalta explicatie pleaca de la neputinta cetatenilor de a face ceva, dincolo de actul electoral. In aceasta logica, nu exista initiative cetatenesti din cauza costurilor foarte mari de a intreprinde cu succes o astfel de actiune, costuri ce depasesc cu mult disponibilitatea unui cetatean obisnuit. Cat de donquijotesc ar fi efortul unui cetatean care ar depune efortul de a strange 100.000 de semnaturi, pe hartie, dintr-un sfert din judetele tarii, pentru ca in final sa afle ca initiativa lui a picat la votul parlamentarilor?
Si totusi, se poate face ceva pentru a reda increderea cetatenilor ca eforturile lor politice pot avea un rost? In primul rand, problemele care te afecteaza in mod direct si in privinta carora detii informatie relevanta sunt cele de la nivel local. In al doilea rand, traim in era Internetului si exista metode sigure si eficiente de a ne exprima adeziunea la o initiativa cetateneasca de la propriul calculator. Cat despre riscurile la care ne expunem prin permiterea accesului la decizia politica a cetatenilor (promulgarea unei legi concepute de cetateni), ne putem baza pe aceleasi mecanisme institutionale (Curtea Constitutionala) care ne protejeaza impotriva aberatiilor politicienilor.
In concluzie, e nevoie de un articol clar si explicit in Constitutie care sa scada semnificativ costurile realizarii unor astfel de initiative si de proiecte civice care sa sustina demersuri legislative alternative.

SORIN CUCERAI

Locul serviciilor de informatii în arhitectura constitutionala

In paralel cu proiectul constitutional, Centrul de Analiza si Dezvoltare Institutionala (CADI) a initiat de cateva luni si o dezbatere publica despre raportul dintre libertate si securitate. In luna decembrie, impreuna cu revista 22, CADI a publicat un supliment al revistei in care demnitari, membri ai lumii academice si ai societatii civile isi expuneau punctul de vedere in aceasta chestiune.
Randurile de fata raspund ambelor preocupari. Poate parea curios sa adresezi problema serviciilor de informatii intr-o dezbatere privitoare la Constitutie. Dar, daca prin "Constitutie" intelegem mai degraba o arhitectura constitutionala, un mod de a reflecta asupra locului fiecarei institutii publice si a fiecarei puteri intr-un ansamblu unitar si coerent menit sa garanteze libertatea individuala si drepturile cetatenesti, lucrurile capata sens.
Cand vorbim despre "controlul asupra serviciilor de informatii", ar trebui, cred, sa intelegem, prin aceasta sintagma, controlul asupra bugetului respectivelor servicii (si asupra executiei bugetare) si, in acelasi timp, controlul asupra legalitatii actiunilor lor. In acest al doilea sens, trebuie sa avem in vedere nu doar daca actiunile serviciilor de informatii au loc cu respectarea legilor in vigoare, ci si daca ele respecta drepturile si libertatile fundamentale ale cetatenilor in slujba carora actioneaza aceste servicii.
Exista o opinie, sustinuta in primul rand de autoritati, conform careia, de vreme ce ne aflam intr-o stare de razboi - cel "impotriva terorismului" -, drepturile si libertatile cetatenesti trebuie limitate (uneori chiar sever, asa cum se intampla in Statele Unite, din momentul in care a intrat in vigoare legea numita - probabil cu o ironie involuntara - Patriot Act). Nu vreau sa discut aici daca aceasta opinie este sau nu intemeiata. Cred insa ca, daca, din diverse ratiuni, se ajunge la limitarea anumitor drepturi si libertati, acest lucru ar trebui compensat printr-un control inca si mai riguros asupra serviciilor de informatii. In caz contrar, nu facem altceva decat sa pavam drumul catre tiranie.
Serviciile de informatii detin, prin insasi natura activitatii lor, o anumita putere care este potential periculoasa atat pentru cetateni, cat si pentru institutiile statului de drept. In consecinta, limitarea acestei puteri (prin anularea, pe cat posibil, a dimensiunii ei maligne) reprezinta o obligatie pentru oricine ia in serios valorile liberale.
Sa observam, insa, ca serviciile de informatii nu reprezinta singurele institutii cu potential malign asupra unei ordini a libertatii. Guvernul insusi are exact acelasi potential, dupa cum uneori chiar si parlamentul (prin puterea de a emite legi care altereaza cadrul constitutional). In cazul parlamentului, solutia gasita a fost infiintarea unei Curti Constitutionale; in cazul guvernului, solutia a fost chiar regimul parlamentar, in care puterea executiva este subordonata celei legislative, iar puterea judecatoreasca este independenta. Putem gasi solutii similare si in cazul serviciilor de informatii?
Eu cred ca da. Ele ne sunt sugerate chiar de regimul parlamentar. In primul rand, cum intr-un astfel de regim, Executivul este subordonat Legislativului, punerea serviciilor de informatii sub autoritatea guvernului ar intari controlul parlamentar asupra acestora. Cred, insa, ca aceste servicii nu ar trebui puse sub autoritatea primului ministru, ci mai degraba sub cea a Ministerului de Interne. Probabil ca cea mai buna solutie din acest punct de vedere ar fi infiintarea unui post de secretar de stat in cadrul Ministerului de Interne care sa raspunda de cele doua principale servicii de informatii (in cazul Romaniei, de SRI si SIE).
In felul acesta, Executivul ar avea un dublu control asupra respectivelor servicii. Pe de o parte, ar exista controlul direct pe care ministrul de Interne il exercita asupra lor. Pe de alta parte, prim-ministrul ar exercita un control indirect prin aceea ca ministrul de Interne ii este subordonat.
In acelasi timp, Legislativul ar avea, la randul sau, un dublu control asupra serviciilor de informatii. Controlului exercitat de comisiile de specialitate i s-ar adauga si cel pe care parlamentul il exercita asupra guvernului. Un guvern care isi exercita prost atributiile de control asupra celor doua servicii poate fi amenintat cu o motiune de cenzura. Pe de alta parte, ministrul de Interne raspunde el insusi, in mod direct, in fata parlamentului. El risca o motiune simpla in cazul in care nu si-ar exercita cum se cuvine autoritatea asupra serviciilor de informatii.
In plus, nu trebuie sa uitam ca ministrii sunt oameni politici si ca prim-ministrul este, de regula, seful partidului care a obtinut cele mai multe mandate in parlament (desi exista si cazuri de coalitii in care seful partidului mai mic devine prim-ministru, asigurandu-se astfel ca partidul sau nu este "dispensabil"). In aceste conditii, raspunderea directa in fata parlamentului (si cea indirecta, fata de propriul partid si de electoratul acestuia) obliga practic guvernul sa exercite o buna autoritate asupra serviciilor de informatii - si, in plus, sa acorde o mai mare atentie drepturilor si libertatilor cetatenilor sai. Din acest punct de vedere, merita sa observam ca, sub constrangerile aceluiasi "razboi impotriva terorismului", regimul parlamentar britanic a introdus limite mult mai modeste in exercitarea drepturilor si libertatilor cetatenesti decat regimul semiprezidential din Statele Unite.
In fine, probabil ca, dupa model britanic, ar merita luata in consideratie si infiintarea unui tribunal destinat exclusiv judecarii eventualelor abuzuri comise de serviciile de informatii impotriva cetatenilor obisnuiti, a companiilor si chiar a institutiilor statului. Puterea judecatoreasca va avea astfel, la randul ei, un dublu control asupra serviciilor respective: atat unul direct, prin tribunal, cat si unul indirect, prin Curtea Constitutionala. Prin urmare, fiecare dintre cele trei puteri ale statului va exercita propriul sau control asupra celor doua servicii.

IONUT STERPAN

Aservirea constitutionala a Bisericii

De ce trebuie separat statul de Biserica? Raspunsul imediat si (cel mai superficial) ce ne vine in minte se refera la discriminarea arbitrara: unde ar duce un tratament legal preferential pe baza confesiunii religioase? Altul, mai profund, tine de monopolul asupra legii. Sistemul institutional degenereaza cand indivizii nu au la indemana aranjamente institutionale alternative. Daca o elita politica o domina institutional pe cea religioasa, ea detine monopolul asupra regulilor "bune". La fel, daca elita religioasa se afla in pozitia dominanta. Avem la dispozitie teribile ilustrari ale fundamentalismului religios, rigid, impermeabil la argumente de tip "raul cel mai mic" si inchis la compromisuri. Putini vad, insa, ca ceea ce-l face teribil nu este atat fundamentarea teologica a legilor, cat faptul ca indivizii nu au optiunea de iesire. Din acest punct de vedere, monopolul institutional incontestabil al statului este la fel de rau.
Daca britanicii de religie mozaica, si mai nou musulmana, se bucura azi de tribunale alternative cu jurisdictie definita si operand numai cu acordul partilor, trebuie sa vedem acest lucru ca pe o recunoastere a autonomiei Bisericilor in conditiile libertatii individului. Nu este un pas spre teocratie, intrucat aranjamentul institutional pluralist blocheaza acest drum.
Spectrul teocratic oricum nu exista in contextul Romaniei. Aici, problema vine din cealalta directie. Nu e acum nevoie sa tinem Biserica departe de stat, ci sa tinem departe statul de Biserica. Amestecul sistematic al statului a deformat si rahitizat forta spirituala si civica a Bisericii.
Cea mai insidioasa forma de aservire este finantarea de la buget. De ce trebuie oprita finantarea Bisericii de catre stat? Raspunsul liberal este: din acelasi motiv pentru care trebuie oprita finantarea de catre stat a tuturor sectoarelor activitatii umane. Daca subventionezi sistematic industria nationala a pantofilor, oare ce se intampla cu calitatea pantofilor? Este poate vulgar sa descriu simptomele particulare ale decaderii. Stim ce inseamna venitul constant si institutional deconectat de preferintele consumatorilor. Putem aplica acest model si la Bisericile si parohii finantati de stat? In mod cert. Rezultatele se vad cu ochiul liber.
Pacat. Tot ce numim autonomie individuala in cultura occidentala se datoreaza in mare masura religiei crestine. Resursele ei pot fi nepretuite pentru fundamentarea si consolidarea culturii capitaliste. Crestin-democratia si miscarea politica populara europeana, multimea de think tank-uri conservatoare si - pentru un exemplu autohton - inovatiile teoretice de la Institutul Mises-Romania (oare de ce dezvoltarile cele mai interesante au loc in centre private?) sunt semne ca aceste resurse pot fi valorificate.
Ca nu sunt valorificate de Biserica se datoreaza, insa, aservirii ei constitutionale. Intr-un aranjament institutional liberal, articolul 29 alin. 3 din Constitutia Romaniei ar putea arata astfel: "cultele religioase sunt libere si se organizeaza potrivit statutelor proprii". In realitate, el are atasata o clauza care anuleaza forta mesajului: cultele religioase sunt libere si se organizeaza potrivit statutelor proprii, "in conditiile legii". In ce masura ii anuleaza forta? Numai parcursul anilor de dezvoltari legislative ne poate raspunde. E amuzant ca, spre deosebire de o constitutie normala, menita sa conditioneze legislatia viitoare, Constitutia Romaniei, dimpotriva, se plaseaza sub conditionarile legii viitoare.
Daca statutarea libertatii e permanent sub semnul ambiguitatii, constrangerile sunt redactate precis. Articolul 48 alin. 2 neaga autonomia Bisericilor intr-o activitate esentiala: casatoria religioasa poate fi celebrata numai dupa casatoria civila. Cu alte cuvinte, casatoria religioasa este imposibila fara aprobarea statului. Doua institutii fundamentale ale societatii civile, religia si familia, sunt controlate dintr-o singura mutare.
Articolul 29 alin. 5, insa, constituie adevarata mina de aur pentru cercetarea sociala - intr-o lume mai buna, el ar suna astfel: cultele religioase sunt autonome fata de stat. Realitatea este ca articolul are atasata o clauza care, aparent, intareste mesajul, dar il emasculeaza in mod pervers: cultele religioase sunt autonome fata de stat "si se bucura de sprijinul acestuia". Sprijinul statului este marul otravit si aici sta radacina institutionala a problemelor care ii tulbura deopotriva si pe secularistii militanti, si pe credinciosi.
Pentru secularisti, bucurosi ca eurocultura progresista a castigat de mult canalele oficiale ale mass-media si ale sistemului educational public, este exasperant ca Biserica se foloseste de aparatul de constrangere al statului pentru a-si avansa agenda materiala pe banii contribuabililor.
Credinciosii deplang situatia Bisericii si trenul consecintelor - alienarea indivizilor de institutia Bisericii si de religie ca atare. Daca nu au intuitie liberala sau instructie in stiintele sociale, li se pare ca acestea se intampla in pofida, nu din cauza sprijinului statului si dau vina probabil pe cultura consumerista. Daca, insa, le au, vor sti impotriva cui sa se revolte. Organizatia chezasa unei religii care a inventat si impus contra curentului libertatea de autoritatea politica este injosita azi in postura de slujbasa a statului si hranita din prada impozitata la nivel national.
Si unii, si ceilalti ar trebui sa admita ca finantarea si aservirea sistematica a Bisericii de catre stat e daunatoare si credinciosilor, si ateilor, si responsabilitatii si libertatii. Autonomia Bisericii ar fi un pas spre demonopolizarea institutiilor precum casatoria si arbitrajul legal, si ar putea recrea comunitatile pe baze individualiste.

COSTEL STAVARACHE

Limitarea libertatii de exprimare în Constitutia Romaniei

Constitutia Romaniei apara doar partial libertatea de exprimare. Vedem asta citind articolul 30, unde libertatea de exprimare este tratata explicit. Articolul incepe bine, daca citim doar primele 4 alineate. Aici, aflam ca libertatea de exprimare este inviolabila (30.1), ca cenzura de orice fel este interzisa (30.2), ca nicio publicatie nu poate fi suprimata (30.4). In principiu, aceste alineate legifereaza corect lucruri care tin de esenta libertatii de exprimare.
Din pacate, lucrurile nu se termina aici.
Articolul 30, 6: "Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viata particulara a persoanei si nici dreptul la propria imagine". Si (7): "Sunt interzise de lege defaimarea tarii si a natiunii, indemnul la razboi de agresiune, la ura nationala, rasiala, de clasa sau religioasa, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violenta publica, precum si manifestarile obscene, contrare bunelor moravuri."
Contrazic ele libertatea delegata in primele 4 alineate?
Ce fac cand gasesc un blog care defaimeaza tara? Aleg alineatul 2 (cenzura de orice fel este interzisa) sau pe 7? Aceeasi problema daca blogul incalca "dreptul la imagine al cuiva". Constitutia indica doua drumuri opuse.
Sau poate n-o contrazic. Poate alineatele 6 si 7 constituie exceptii sau limitari care precizeaza intelesul termenilor de la alineatele anterioare, "libertate", "cenzura", "publicatii". Insa, daca e asa, atunci Constitutia le ingusteaza atat de mult intelesul incat nu mai au nimic de-a face cu intelesul obisnuit. Pur si simplu, Constitutia vorbea despre altceva, nu despre libertate, asa cum o stim.
Probabil ca aceste exceptii, se va spune, isi au rostul lor. Argumentul in favoarea libertatii cuvantului a fost sa nu interzicem opinii pentru ca pierdem adevar. Or, Constitutia interzice doar injuriile si apara demnitatea si onoarea. Nu teoriile stiintifice sau activitatile legate de descoperirea adevarului. Pana la urma, ce poate fi rau sa-ti respecti tara, sa nu vorbesti pe altii de rau, sa nu indemni la ura si sa te porti frumos?
Dar cat de rau este sa nu o respect? Oare ar trebui sa ne temem? Si nu cumva manifestarea dispretului este indispensabila in activitatile legate de descoperirea adevarului? Noi, pana acum, credeam ca libertatea de exprimare inseamna a nu fi pedepsit de lege pentru ceea ce crezi si spui.
Libertatea de exprimare prezerva democratia. Constitutia este un instrument cu reguli pe termen lung, cu reguli pentru jocurile politice si sociale de azi si din viitor, din anul 3000. Daca in clipa de fata este putin probabil ca cineva sa faca puscarie in Romania pentru ca defaimeaza tara, nu trebuie sa multumim Constitutiei. Este, insa, posibil ca, in viitor, lucrurile sa depinda de ea. Sa avem un caz cand liderul opozitiei este inchis pentru incalcarea dreptului la imagine al autoritatilor in functie. Daca ne uitam la aspectele practice ale unei campanii electorale, este clar ca nu poti castiga o batalie pentru perceptii, cand esti suspect de incalcarea dreptului la imagine. Opozantii ar putea intra in ilegalitate printr-un simplu comunicat care defaimeaza tara sau atinge onoarea conducatorilor.
Dincolo de neajunsurile jocului democratic autohton, daca azi libertatea de exprimare, de bine-de rau, functioneaza, acest lucru nu este meritul Constitutiei. Daca norme constitutionale de tipul alineatelor 6 si 7 par azi inofensive prin amorteala lor, in viitor isi pot arata coltii. Atunci cand lipsa unei Constitutii bune si bine scrise va conta, s-ar putea sa fie prea tarziu pentru multi si pentru multe lucruri.
Libertatea de exprimare este mai importanta decat pare la prima vedere. Pentru a folosi o ilustrare a lui James Buchanan, Constitutia seamana cu contractul pentru constructia unei case. Cand facem un contract, punem raul inainte. Chiar daca azi mesterul este o persoana respectabila in comunitate, maine el sau inlocuitorul sau ar putea specula partile neclare din contract. Daca vrem sa privim in viitor, si nu doar in trecut, libertatea de exprimare trebuie sa devina o norma absoluta si sa renuntam la jumatati de masura. Putem ramane pur si simplu la alineatul 2, "Cenzura de orice fel este interzisa", fara alte adaugiri care sa permita consiliilor nationale sa decida ex ante ce putem auzi, ce putem vedea si ce cuvinte sunt corecte politic. Sau am putea imita formularea Primului Amendament al Constitutiei Statelor Unite, probata cu succes mai bine de doua secole: "Parlamentului ii este interzis sa faca legi care sa limiteze libertatea de exprimare".
Solutia este, ca de multe ori in viata, simplitatea. Exceptiile nu vor face decat sa altereze cel mai important sens pentru care libertatea de exprimare, ca norma constitutionala, a fost inventata: acela de a ne apara de autoritati. Pentru ca o Constitutie autentica este in primul rand un manual de interdictii pentru autoritati, nu pentru simplii muritori. A noastra, insa, le rezerva in continuare cetatenilor, nu puterii.

CONSTANTIN VICA

Mai avem baterie de un minimal?

Statul roman, conform Constitutiei sale, e neutru in raport cu diferitele optiuni culturale si sociale ale cetatenilor sai - adica in raport cu viziunile personale asupra unei vieti bune? In fond, statul nu e niciodata neutru in raport cu cetatenii: el este o "shape of things" care modeleaza nevazut, prin simplul fapt ca stabileste limba oficiala, un sistem educational, un set de institutii specifice care pot intra in contradictie cu optiunile morale ale cetatenilor. De pe o pozitie anarhista, statul nu e dezirabil tocmai pentru ca modeleaza continuu si insesizabil vietile indivizilor, formandu-le un cadru cu necesitate limitat pentru stilurile lor de viata. In schimb, de pe o pozitie liberal-minimala va trebui sa raspundem la intrebarea daca statul este neutru moral fata de idealurile divergente ale unei vieti bune in acest cadru deja limitat. Cu alte cuvinte, se regaseste in Constitutia Romaniei principiul neutralitatii? Din pacate, raspunsul este negativ.
Constitutia Romaniei este maximala, perfectionista si nationalista. Este maximala pentru ca presupune existenta unor "crime fara victime" care trebuie judecate moral. Este perfectionista deoarece contine o conceptie particulara a vietii bune, o conceptie culturala specifica despre ce sunt individul, societatea si raportul dintre ele. In cadrul oferit de Constitutia Romaniei, indivizii nu pot alege o oarecare conceptie a vietii bune si, daca refuza "incadrarea" constitutionala, vor fi penalizati. Aceasta Constitutie conduce usor la discriminari, propunand un singur model socio-cultural si imposibilitatea de a-l contesta. In ultimul rand, e o Constitutie nationalista prin prezenta articolului 54, "Fidelitatea fata de tara este sacra". Acest articol e o inventie constitutionala recenta, din 1991, iar ambiguitatea sa creeaza o panica morala. De ce fidelitate fata de tara, cat timp referinta continua in Constitutie e natiunea? Care e relatia dintre stat, natiune, popor si tara - cata vreme in Constitutie acesti termeni par a fi folositi ca o serie de sinonime perfecte? Nu in ultimul rand, cum poate fi impusa fidelitatea fata de o notiune abstracta ("tara") si cum poate fi verificata sau cuantificata? Sacralitatea fidelitatii este alt punct nevralgic: de ce se utilizeaza un termen cu rezonante religioase intr-un act care ar trebui sa fie neutru fata de viziunile morale ale cetatenilor? Prin faptul ca impune aceasta fidelitate fara a o defini, Constitutia Romaniei deschide calea "crimei fara victime". Cum s-ar manifesta infidelitatea mea fata de tara si pe cine ar afecta ea? Daca refuz sa merg la razboi sau critic originile poporului roman, sau imnul national, sau politica sociala in fata unor straini sunt infidel fata de tara in egala masura? Un tanar care da foc tricolorului in piata publica ar trebui pedepsit pentru infidelitate?
Articolul 54 nu e singurul care ofera o viziune maximala si perfectionista asupra vietii cetatenilor romani. In articolul 30, alin. 7, vocea Constitutiei ne interzice "defaimarea tarii si natiunii", fara a preciza vreodata cum se poate concretiza aceasta defaimare. Cateva randuri mai jos, la articolul 33, Constitutia impune statului obligatia de a pastra "identitatea spirituala" nationala prin accesul la cultura. Modelul cultural propus de Constitutie e unul nationalist, cu iz universalist, in care "valorile" au un loc fundamental. Cine ar trebui sa faca interpretarea acestui articol? Exista probabil o comisie de axiologie atasata Curtii Constitutionale care stabileste ce este si ce nu este valoare romaneasca si universala. Problema identitatii e una tot maximala si perfectionista: cine nu traieste in conformitate cu identitatea spirituala nu e un bun cetatean. Un relativist cultural, un ateu, un individ care contesta canonul cultural romanesc (Eminescu, Calusarii, Brancusi, ortodoxia sau Mihai Viteazu etc.) sau un homosexual pot fi usor degradati din postura de cetateni pentru ca nu sunt in acord cu discursul si valorile neoromantice ale Constitutiei.
In general, morala e o chestiune care apare intre indivizi si nu poate fi extinsa la relatia dintre individ si structuri sau institutii. Intr-o societate plurala (asa cum e cea romaneasca, in care exista diferite minoritati, nu neaparat etnice), stilurile de viata nu coincid. Putem vorbi de raporturi morale intre stat, societate si individ? Orice liberal minimal ar raspunde negativ. Dintr-o constitutie liberala si minimala ar trebui excluse diferite articole care fac trimitere la notiuni abstract-coercitive, cum ar fi cea a "bunelor moravuri", o alta mostenire a constitutiilor din 1866, 1923, 1938 si 1948. Articolele 26 si 30, alaturi de articolul 53, care face referire la o "morala publica", sunt toxice. Ele denumesc standarde societale bazate pe morala, pe ceea ce este bine, nu pe ceea ce este drept. Inca de la Immanuel Kant aflam ca nu se poate sustine o prioritate a binelui in fata dreptatii, iar apelul la entitati generale si aproape imposibil de definit, contingente si aflate continuu in evolutie nu face decat sa limiteze dezvoltarea individualitatilor. Exista oricum o "tiranie" a opiniei publice, o presiune a majoritatii asupra minoritatilor, iar cei diferiti vor fi intotdeauna priviti drept ciudati. Cetatenii isi pot contesta si critica reciproc stilurile de viata, dar niciodata statul nu ar trebui sa decida pentru una sau alta dintre parti. Prin obsesia "bunelor moravuri", Constitutia Romaniei vrea sa castige o unitate de monolit in care orice alternativa este exclusa. Statul roman ramane un mediu opac si restrictiv, in care probabil un J.S. Mill, Andy Warhol, Timothy Leary, Rocco Siffredi sau Diogene cinicul nu ar putea trai. Si, alaturi de ei, toti cetatenii care vor sa-si urmeze propriul ideal al vietii bune, oricat de utopic ar fi acesta.

SORIN MANICA

Interesul national si orientarea doctrinara a Constitutiei

Constitutia Romaniei face referire, in repetate randuri, la interesul national pe care autoritatile romane sunt tinute sa il reprezinte intr-un fel sau altul. Lipsa de claritate sau polivalenta unor concepte, precum si faptul ca ele apartin vocabularului unei anumite doctrine politice fac necesar un demers interogativ pe marginea textului. El ne va spune in final care ar fi sensurile spre care merita indreptate eforturile de revizuire a Actului Constitutiv.
Interesul national actioneaza ca factor de limitare a unor drepturi si libertati. Articolul 44 alineatul 3 permite exproprierea pentru o cauza de "utilitate publica". Cum anume se intampla aflam din alineatul 5: "pentru lucrari de interes general, autoritatea publica poate folosi subsolul oricarei proprietati imobiliare".
Interesul national prevaleaza asupra celui privat si conform articolulului 135 (Economia), alineatul 2, litera (b), care prevede ca statul trebuie "sa asigure protejarea intereselor nationale in activitatea economica, financiara si valutara". Aceasta are loc in conditiile in care, conform alineatului 1 din acelasi articol, "economia Romaniei este economie de piata, bazata pe libera initiativa si concurenta". In traducere, interesele valutare ale Romaniei nu pot fi subminate, spre exemplu, de un grup de speculatori care actioneaza conform legii si, intamplator, devalorizeaza moneda nationala. Daca Banca Nationala a Romaniei are nevoie de un raport intre leu si euro pentru a mentine unele echilibre macroeconomice, statul poate sa limiteze sau sa anuleze castigurile speculatorilor.
De asemenea, chiar daca in articolul 135, alineatul 1 este invocat principiul concurentei, iar la prima litera a alineatului urmator autorii Constitutiei imbratiseaza concurenta loiala, la litera (c), textul vorbeste explicit despre investitii in cercetarea stiintifica si tehnologica de interes public. Astfel, statul trebuie sa asigure "stimularea cercetarii stiintifice si tehnologice nationale". Faptul nu numai ca presupune existenta unei tehnologii nationale atat timp cat este in vigoare documentul, dar statul este si obligat sa o sustina preferential.
La litera (d) a articolului 135 putem sa aflam ca resursele naturale trebuie sa fie exploatate "in concordanta cu interesul national". Proprietatea privata este inalienabila, insa atunci cand vine vorba de "binele comun", aceasta cade pe un loc secund, mai putin important. La capitolul resurselor naturale se incadreaza si articolul 136 (Proprietatea), alineatul 3, unde, pentru sustinerea interesului national, este declarat caracterul public al resurselor naturale.
In numele interesului national, statul poate sa foloseasca subsolul oricarei proprietati imobiliare, sa exploateze orice resursa naturala, sa intervina in economie, in sistemul financiar, pe piata valutara si mai poate sa dispuna de sau sa limiteze "exploatarea subsolului, a spatiului aerian, a apelor cu potential energetic, a plajelelor, marea teritoriala, resursele naturale ale zonei economice si ale platoului continental, precum si alte bunuri stabilite de legea organica".
In numele "securitatii nationale", adica tot in interes public, pot fi eludate drepturi precum inviolabilitatea domiciliului (articolul 31) sau dreptul la informatie (articolul 27).
Problema nu este ca libertatile si drepturile sunt limitate. Si in liberalismul clasic ele sunt inviolabile doar pana in punctul in care ar viola libertatile si drepturile, aflate pe acelasi palier, ale altor indivizi.
Problema nu este, evident, nici ca interesul general sau al tuturor, luati impreuna, cantareste mai greu decat interesul privat al fiecarui individ in parte. Ci este modalitatea partinic doctrinara in care "interesul public" este operationalizat si sustinut in Constitutie. O constitutie neutra, neorientata doctrinar, nici etatist, nici individualist, poate sugera o formula de determinare a interesului general, dar nu poate stabili ex ante o anumita organizatie (statul) drept detinatoarea interesului general. Bunaoara, de ce sa stipulam ca statul trebuie sa aiba in proprietate resursele naturale, si nu ca acestea ar trebui sa fie in proprietatea celui care aduce cele mai mari beneficii comunitatii?
Textul Constitutiei tradeaza o filosofie economica si sociala gresita, una care nu intelege mecanismul libertatii. Nenumarati economisti au aratat ca, in conditiile libertatii si proprietatii private, o persoana care isi urmareste scopurile va servi in cele din urma interesul general, public sau al tuturor. Daca un antreprenor vrea sa castige bani, el trebuie sa le ofere cumparatorilor produse care sa le fie pe plac. In lipsa clientilor, antreprenorul nu si-ar atinge scopurile. Sub incidenta acestui principiu intra si exploatarea resurselor naturale, si exproprierea unei proprietati imobiliare, iar aceasta din urma indiferent de compensatia la pretul pietei. Pentru ca interesul privat nu este neaparat manifest in pretul existent al pietei; poate proprietarul vrea mai multi bani pe terenul pe care stie ca va trece o autostrada. Inca o data, binele general sau interesul national nu este neaparat cel pe care il sustin si apara autoritatile oficiale.
Despre interesul national nu stim multe lucruri, decat ca in numele lui autoritatea statului poate incalca drepturi si libertati. De vreme ce, conform Constitutiei, autoritatile sunt cele care stabilesc "interesul national" la momentul potrivit, ele sunt "constitutional invitate" sa decida in propriul lor interes. Desigur, o vor putea face, de exemplu, printr-o majoritate parlamentara. In loc sa speram pur si simplu ca interesul lor va fi si al nostru sau si in interesul general, am putea acum formula garantii constitutionale pentru acest lucru.

BOGDAN GLAVAN

ÃŽn cautarea unei constitutii monetare liberale

O societate libera are nevoie de reguli care sa o puna la adapost de eventualele interferente ale puterii politice. La baza economiei de piata se afla dreptul de proprietate privata, impreuna cu normele care garanteaza acest drept. Moneda, ca mijloc universal de intermediere a schimburilor, joaca un rol esential in functionarea pietei. Este greu de subliniat suficient cat de important este rolul jucat de moneda. Atat de mare, incat sistemul monetar nu poate fi lasat in sfera de influenta a autoritatii politice.
O moneda sanatoasa, spunea Mises in Teoria banilor si a creditului, trebuie incadrata in aceeasi categorie cu aranjamentele constitutionale, pentru ca ea protejeaza libertatile civile impotriva intruziunilor despotice ale guvernelor. Odata acceptata, reforma sistemului institutional monetar ar putea fi garantata si intr-o constitutie scrisa.
Pasul esential care trebuie intreprins pentru liberalizarea economica este privatizarea monedei - organizarea productiei monetare pe baza dreptului de proprietate privata si a concurentei dintre diversi producatori de moneda, asa cum se intampla in cazul majoritatii bunurilor. Cu alte cuvinte, desfiintarea monopolului de emisiune monetara exercitat in prezent de banca centrala si trecerea productiei de bani in proprietate privata.
Pentru a vedea de ce, trebuie sa intelegem ca inflatia nu este decat un tip de "impozitare ascunsa". Impreuna cu Cosmin Marinescu si alti colegi, am incercat sa explicam, in cartea Economia de piata. Fundamentele institutionale ale prosperitatii, cum inflatia permite autoritatii politice sa intervina in favoarea grupurilor de interese privilegiate, redistribuind avutia societatii. Privatizarea monedei ar potenta eforturile de reducere a statului la un rol minimal in societate, in masura in care ea ar ingreuna considerabil aceasta tendinta de redistributie ascunsa.
Odata cu disparitia bancii centrale, impartirea rezervei de aur si incetarea constrangerii legale de a efectua platile intr-o singura moneda, inflatia ar fi rapid eradicata, din moment ce nimeni nu este bucuros sa pastreze o moneda a carei valoare se depreciaza treptat. Reforma ar duce totodata la "endogenizarea" ofertei de bani in raport cu sistemul economic si la imposibilitatea falsificarii calculului economic. Consecinta directa a acestui fapt ar fi grabirea eficientizarii activitatii economice de ansamblu si cuplarea mai fidela si mai rapida a structurii productiei la nevoile indivizilor.
Intr-un sistem de libertate a productiei de moneda, publicul este liber sa aleaga ce moneda utilizeaza, la fel cum poate alege cu ce masina sa circule. Intrarea pe piata este deschisa oricui crede ca poate satisface mai bine dorintele utilizatorilor de bani prin oferirea unei monede mai potrivite.
Ca urmare a acestei reforme, nu doar ca pe teritoriul unei tari vor putea circula liber monedele emise de alte state, dar vor fi create noi instrumente de schimb care sa raspunda mai bine nevoilor populatiei. Bancile sau alte institutii financiare, care se dovedesc interesate, trebuie sa fie libere sa emita bancnote denominate in orice moneda considera ca poate avea succes pe piata, fie dolar, euro, aur, argint, cos valutar sau cos de marfuri. Statul nu va trebui sa incurajeze, nici sa impiedice, utilizarea unui anumit tip de bani, de exemplu prin cerinte specifice legate de modalitatea de plata a impozitelor.
Deoarece reputatia reprezinta activul cel mai de pret al emitentului de moneda, producatorii de bani ar fi stimulati sa isi pastreze credibilitatea. Situatia creata s-ar deosebi total de cea actuala, cand concurenta dintre institutiile financiare este pervertita de existenta "creditorului in ultima instanta" (banca centrala) si a reglementarilor (de exemplu, asigurarea depozitelor publicului), fenomen cunoscut drept "hazard moral" - concept atat de des invocat in explicarea crizei financiare actuale. Banii oferiti de institutii private ar atrage mai mult respect decat banii oficiali din prezent, fie si pentru simplul fapt ca, potrivit normelor generale de drept, producatorul acestora poate fi actionat in instanta pentru orice incercare de a-si frauda clientii, in vreme ce banca centrala sta la adapost de acest pericol.
Concurenta dintre producatorii de moneda va functiona in beneficiul publicului, asigurandu-ne ca preferintele acestora, manifestate prin cererea pentru diverse monede, vor fi satisfacute cu promptitudine. Daca in trecut concurenta a dus la suprematia monedei de aur sau de argint, rezultatul se poate repeta in urma introducerii reformei monetare: este de necontestat faptul ca monedele-marfa prezinta un avantaj in fata celor de hartie. In timp ce monedele-hartie prezinta utilizatorului riscul de a se confrunta, la limita, cu evaporarea totala a valorii, odata cu scaderea dramatica a cererii, posesorii monedelor marfa sunt "acoperite" cu o resursa reala.
In orice caz, libertatea de actiune in domeniul monetar va fi in masura sa ne arate ce prefera utilizatorii. Abia atunci discutiile actuale obisnuite despre configurarea sistemului monetar isi vor arata inutilitatea. Pentru ca, azi, toate presupun ca singurul tip de organizare monetara care merita atentie este cel bazat pe monopolizarea productiei de moneda de catre state. Atunci vor intelege multi si cat de daunator a fost tratamentul problemelor din perspectiva avantajelor si costurilor statelor, nu ale indivizilor.

VLAD TARKO

Ghid de buzunar pentru reforma impozitarii

Impozitele si taxele reprezinta conditia necesara fundamentala pentru ca statul sa poata interveni in economie si in societate. Orice activitate a Executivului, a Legislativului si a sistemului juridic necesita bani, iar acesti bani provin din taxe si impozite. Insasi activitatea guvernului de a colecta impozite este platita din impozitele extrase mai devreme.
Exista o diferenta fundamentala intre banii pe care ii platim prin impozite si banii pe care ii platim atunci cand cumparam ceva (produs sau serviciu) pus in vanzare pe piata: impozitele sunt obligatorii, iar nerespectarea acestei obligatii se pedepseste. In Romania, pedeapsa pentru evaziune fiscala este, in prezent, de
inchisoare pana la 15 de ani. Aceasta pedeapsa uriasa a fost instituita de guvernul Tariceanu, reprezentand o crestere de la pedeapsa maxima de 8 ani, instituita de guvernul Nastase, care, la randul ei, fusese o crestere a pedepsei anterioare de pana la 7 ani.
In schimbul impozitelor, statul se angajeaza sa ofere o suma de servicii cetatenilor. Se presupune ca cel putin o parte dintre aceste servicii fie nu pot fi oferite de agenti privati, fie nu ar avea acces la ele toti cetatenii, cu toate ca ele sunt totusi mult prea importante pentru a nu fi disponibile oricui. In acest sens, se vorbeste de un contract social intre stat si cetateni. Acesta nu este un contract veritabil pentru ca nu este voluntar, ci impus cu forta cetatenilor, insa, chiar si asa, este o mare realizare democratica faptul ca, in prezent, se considera ca, in mod ideal, activitatile guvernului si parlamentului trebuie sa fie in slujba cetateanului care plateste. Situatia reala din Romania este foarte departata de acest ideal. Motivul nu este doar coruptia, ci si irosirea involuntara a fondurilor din cauza birocratiei excesive si incompetentei, precum si agresiunea fata de concurenta privata la adresa serviciilor oferite de stat.
De ce este diferenta dintre a cumpara un serviciu disponibil pe piata si a plati taxe pentru a sustine functionarea statului o diferenta "fundamentala"? Pentru ca, atunci cand platim in mod voluntar pentru ceva, producatorul este obligat, daca tine la propriul sau interes, sa tina cont de preferintele noastre - destinatarii serviciului pe care-l ofera; daca nu o face, in cele din urma, da faliment. Daca producatorul are insa posibilitatea sa ne ia banii cu forta, atunci nu mai are niciun motiv pentru a-si bate capul cu calitatea serviciului pe care ni-l ofera. Acesta este motivul pentru care serviciile si produsele oferite de stat sunt intotdeauna mai proaste decat serviciile si produsele similare oferite de firme private. Acesta este si motivul pentru care, daca firmele private pot sa ofere vreun serviciu pe care-l ofera si statul, statul nu trebuie sa abuzeze de puterea sa impiedicand aceasta concurenta privata sa apara (sau, daca a aparut, sa incerce s-o elimine).
In prezent, statul roman impiedica aceasta concurenta privata, de pilda in domeniul transporturilor, educatiei si justitiei; acesta este unul dintre motivele pentru care transportul in comun in Bucuresti este dezastruos, educatia in Romania este extrem de proasta, iar justitia extraordinar de lenta. RATB, scolile, liceele si facultatile, precum si judecatoriile nu au niciun motiv pentru a incerca macar sa satisfaca dorintele cetatenilor, pentru ca, indiferent daca o fac sau nu, banii tot vin si angajatii isi pastreaza functiile lor. De ce s-ar obosi? Mai mult, de fiecare data cand ceva merge prost, orice agentie de stat are acelasi raspuns: "Insuficiente fonduri; daca aveam mai multi bani, faceam!". Cu alte cuvinte, spre deosebire de mediul privat, in care cei care nu reusesc sa satisfaca dorintele clientilor se trezesc rapid pe cale de disparitie, in mediul administrativ, cu cat performezi mai prost, cu atat primesti mai multe fonduri!
Oamenii cand aud de asa ceva alearga imediat la democratie. Si se intreaba: avem aici cumva de-a face cu un esec al democratiei? Nu ar fi trebuit oamenii sa voteze cu primarul care rezolva problema RATB-ului, cu partidul care are un plan de reforma coerent pentru educatie si justitie? Raspunsul, desigur, este ca nu exista niciun partid care sa aiba vreun plan coerent pentru mai nimic. Si, oricum, numarul problemelor este atat de mare, dinamica lor atat de rapida si complexa, iar partidele atat de putine, incat nu se pune problema ca votul sa poata duce in mod realist la eficientizarea statului in probleme de detaliu.
Cei care cred ca avem de-a face cu un esec al democratiei se insala foarte tare. Democratia nu e facuta pentru a rezolva probleme excesiv de particulare. Pentru asta exista piata libera. A folosi democratia pentru a rezolva probleme de management si coordonare care merg pana la a decide structura bugetului si achizitiile unui spital sau orarul si numarul mijloacelor de transport in comun inseamna a canta la pian cu manusi de box. Indiferent cine se va gasi in scaunul de prim-ministru nu va reusi sa rezolve problemele Romaniei - el sau ea personal -, tot ce poate face este sa le permita romanilor sa gaseasca singuri solutii la problemele cu care se confrunta si sa le permita sa puna in aplicare aceste solutii fara sute de avize si adeverinte de la stat. Iar acest lucru presupune, totodata, sa le lase romanilor mai multi bani in buzunare. Oamenii sunt saraci pentru ca guvernul vine si le ia banii, iar apoi le da ordine si indicatii inepte in loc sa-i lase in pace. Si, de parca asta n-ar fi suficient, le mai pune si bete-n roate antreprenorilor, fie ei romani sau straini, care i-ar putea angaja pe oameni in activitati utile si productive si care ar putea aduce fonduri si capital in zonele mai slab dezvoltate.
Resursele si dreptul de decizie trebuie sa apartina celor care au cunoasterea relevanta in timp real. Pentru majoritatea probemelor, acestia sunt agentii economici raspanditi in miile de contexte locale. Aici sta forta faimosului argument hayekian al cunoasterii dispersate si aici rezida slabiciunea constitutiei sistemului nostru fiscal.
Pentru a indrepta situatia, trebuie actionat asupra cauzelor institutionale profunde, si nu asupra unor indivizi particulari alesi drept tapi ispasitori din considerente de rivalitati politice. Pe scurt, trebuie schimbat sistemul de impozitare si conceptul de buget al statului. Sistemul de impozitare trebuie facut mult mai simplu si clar (reducandu-l la un singur formular completat o data pe an); trebuie redusa distanta dintre contribuabil si folosirea banilor lui de catre stat, evitandu-se astfel pierderea lor pe drum; trebuie eliminate toate taxele si impozitele despre care stiinta economica a demonstrat ca nu isi pot atinge scopurile declarate (taxele vamale fiind exemplul cel mai evident); trebuie eliminate taxele ascunse prin care cetatenii sunt fraudati de catre stat (cum ar fi devalorizarea banilor ca urmare a tiparirii lor de catre BNR, o metoda prin care guvernul obtine fonduri suplimentare pe langa taxele colectate); trebuie creat si sustinut un sistem de competitie institutionala intre diferitele regiuni ale Romaniei si ale Europei, in conditii de independenta fiscala a primariilor (in opozitie fata de uniformizarea fiscala propusa de Tratatul de la Lisabona); si, nu in ultimul rand, trebuie crescuta componenta voluntara, ducand mai departe principiul Legii 2% prin care, in prezent, oamenii pot ceda 2% din impozit catre orice organizatie nonguvernamentala doresc (conceptul putand fi extins usor, cel putin in domeniul educatiei si sanatatii, de pilda, prin intermediul unor sisteme de vouchere).
In lumina celor spuse mai sus, o constitutie sau un ghid de buzunar pentru urmatoarea reforma fiscala ar trebui sa includa cel putin urmatoarele principii pentru taxe si impozite:
1. Cat mai putine.
2. Cat mai clare, simple si transparente (fara taxe ascunse, fara taxare dubla).
3. Fara taxe motivate de o morala speciala de grup (fara taxe de viciu, fara taxare proportionala).
4. Fara reminiscente mercantiliste si feudale (fara taxe vamale, fara taxe aplicate unor producatori/distribuitori in beneficiul altora, precum taxa auto, fara taxe de mostenire si de proprietate).
5. Distanta cat mai mica intre autoritatea care foloseste banii din impozite si autoritatea colectoare, pentru simplificarea aparatului birocratic.
6. Competitie institutionala cat mai severa si descentralizare fiscala in interiorul Romaniei si la nivel european. Aceasta masura ar limita drastic influenta intereselor speciale si ar responsabiliza comunitatile locale.
7. Intarirea componentei voluntare (extinderea si cresterea ponderii principiului 2% si a sistemului de vouchere in toate domeniile de interes general si nelimitate la teritoriul Romaniei).
8. Bugetare stabila si multianuala, astfel incat finantarea sa fie orientata catre proiecte de mare amplitudine, pe termen lung si de interes general. Interventiile numeroase in proiecte punctuale scapa de sub control si servesc interese speciale si cresc oportunitatile de trafic de influenta. Orice alocari pentru proiecte specifice vor fi votate in parlament numai de majoritati calificate.