Pe aceeași temă
MARGOT WALLSTRÖM*
Consolidarea bunăstării societăţii prin emanciparea femeilor
După ce am sărbătorit cea de-a 98-a Zi Internaţională a Femeii, realitatea cotidiană continuă să fie marcată de provocările globale care au implicaţii asupra ansamblului populaţiei mondiale. Criza economică, schimbările climatice, şomajul, sărăcia şi securitatea energetică creează îngrijorări profunde şi preocupare în lumea întreagă. În zilele noastre, emanciparea femeilor este un subiect mai actual ca niciodată.
Un proiect internaţional important se desfăşoară în Liberia, la iniţiativa comună a preşedintei Ellen Johnson Sirleaf şi a preşedintei Finlandei, Tarja Halonen. Colocviul privind emanciparea femeilor, dezvoltarea conducerii, pacea şi securitatea internaţională a avut loc între 7 şi 9 martie 2009. Participanţi internaţionali şi liberieni, în special femei lideri, şefi de state şi de guverne, miniştri, conducători de întreprinderi, preşedinţi şi directori executivi, precum şi conducători de ONG-uri şi de comunităţi s-au reunit la Monrovia pentru a împărtăşi şi a pune în aplicare cele mai bune practici în materie de emancipare economică, de influenţă asupra schimbărilor climatice şi asupra dezvoltării durabile.
Egalitatea între femei şi bărbaţi şi emanciparea femeilor sunt drepturi ale omului care reprezintă un punct central în activităţile de dezvoltare şi de realizare a obiectivelor de dezvoltare ale mileniului. În ciuda progreselor realizate, mai puţin de 16% dintre parlamentarii la nivel mondial sunt femei, două treimi dintre copiii neşcolarizaţi sunt fete şi, atât în timpul conflictelor armate, cât şi în cadrul familial, femeile continuă să fie, în mod sistematic, expuse violenţelor. 70% din populaţia cea mai săracă din lume, trăind cu mai puţin de un dolar pe zi, este constituită din femei. Femeile asigură, singure sau în mare parte, supravieţuirea unui număr tot mai mare de familii. Prin urmare, proiectele destinate ameliorării condiţiilor de viaţă ale săracilor nu pot fi eficace fără participarea femeilor la formularea şi la punerea lor în aplicare, în calitate de contribuitori, precum şi de beneficiari.
Femeile cele mai sărace din ţările în curs de dezvoltare se află printre cele mai afectate de schimbările climatice, din cauza impactului acestora din urmă asupra agriculturii, securităţii alimentare şi gestionării apei, care fac parte, în mod tradiţional, din sarcinile femeilor. Potrivit Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, peste trei milioane de copii sub vârsta de cinci ani mor în fiecare an din cauze legate de mediu. Federaţia Naţională a Naturii (National Wildlife Federation) a observat că bolile asociate cu apa contaminată ucid între 5 şi 12 milioane de persoane pe an, majoritatea acestora fiind femei şi copii.
Experienţa ne arată că, atunci când femeile joacă cu adevărat un rol important în luarea deciziilor, întreaga societate tinde să beneficieze de rezultate. Femeile contribuie cu experienţe şi cu idei diferite şi, lucrul cel mai important, cunosc preocupările altor femei.
Programul Naţiunilor Unite pentru aşezări umane, UN-HABITAT, promovează cele mai bune practici în materie de emancipare a femeilor. De exemplu, în Malawi, alimentarea comunelor periurbane cu apă a fost optimizată prin includerea femeilor în comitetele de distribuire a apei, cu ajutorul programelor de formare. Contrar bărbaţilor, care, în majoritatea timpului, erau absenţi din cartier, femeile cunoşteau factorii care trebuie luaţi în considerare în programarea implantării, în conceperea şi utilizarea punctelor de alimentare cu apă.
În cadrul aşezării Set-Setal de la Dakar, în Senegal, serviciile municipale nu puteau să colecteze decât 35% din deşeurile produse în fiecare zi, în timp ce 51% dintre gospodării nu aveau grupuri sanitare, iar 76% nu dispuneau de niciun sistem practic pentru tratarea apelor reziduale. Femeile din comunitate s-au lansat într-un program de gestionare a deşeurilor, contribuind astfel la diminuarea incidenţei bolilor infecţioase, ca febra tifoidă sau malaria, precum şi la reducerea ratei şomajului.
Un alt exemplu de emancipare reuşită a femeilor poate fi găsit în Liberia, unde violul a fost pe o perioadă îndelungată actul criminal cel mai răspândit. În 2007, guvernul indian a trimis peste 100 de femei ofiţeri de poliţie în Liberia – primul contingent de poliţie exclusiv feminin desfăşurat vreodată de Naţiunile Unite oriunde în lume. Această prezenţă a încurajat femeile din Liberia să colaboreze cu poliţia – să declare agresiunile, dar şi să se angajeze în serviciul de poliţie liberian.
Fondul de dezvoltare al Naţiunilor Unite pentru femei (UNIFEM) arată modul în care, în Kosovo, crearea unei unităţi feminine în cadrul poliţiei locale a contribuit la dezvăluirea traficului de fiinţe umane şi a prostituţiei forţate – probleme majore pe teritoriul Kosovo în perioada următoare conflictului – şi la transformarea acestora în domenii prioritare pentru poliţie.
Aceste tipuri de experienţe reuşite trebuie să fie puse în evidenţă. Am ajuns la un stadiu în care femeile, experienţele şi contribuţiile lor nu mai pot fi neglijate. Integrarea femeilor în echipele de conducere din toate domeniile se dovedeşte în mod repetat a fi un succes, fie că este vorba de mici comunităţi, de mari organizaţii, de bănci, întreprinderi, parlamente, guverne sau la nivelul cel mai înalt de luare a deciziilor.
Prin asocierea unui număr sporit de femei în procesul de luare a deciziilor ne putem asigura că experienţa, cunoştinţele, interesele şi talentele femeilor sunt recunoscute şi luate în considerare pe deplin. În timp ce femeile constituie jumătate din ansamblul populaţiei, ele rămân încă slab reprezentate în procesul de luare de decizii. Emanciparea femeilor este o chestiune de democraţie.
Femeile ar trebui să-şi facă auzită vocea şi să acţioneze la nivel local, naţional, regional şi mondial pentru a schimba conţinutul politicilor. Deoarece, împreună, putem schimba lucrurile. În folosul femeilor şi al întregii societăţi.
*Margot Wallström este vicepreşedinte al Comisiei Europene şi comisar pentru relaţiile instituţionale şi strategia de comunicare.
Femeile în politică
Revista 22 şi Grupul pentru Dialog Social, împreună cu Reprezentanţa Comisiei Europene în România, au organizat pe 11 martie o dezbatere cu tema Promovarea egalităţii de şanse şi a participării femeilor la alegerile europene din iunie 2009. Evenimentul a fost moderat de Rodica Palade şi Armand Goşu. Au participat numeroase personalităţi publice, politicieni, reprezentanţi ai societăţii civile, jurnalişti. Publicăm în continuare fragmente de la această dezbatere.
Discriminarea de gen este practicată în continuare în multe state din Uniunea Europeană
Rodica Palade (redactor-şef, revista 22): Aş vrea, întâi de toate, să salut prezenţa aici a d-lui Niculae Idu, şeful Reprezentanţei Comisiei Europene în România, în parteneriat cu care noi am realizat această întâlnire. Mă bucur că ne regăsim alături în demersurile noastre, de această dată, de a ne integra în Uniunea Europeană, pentru că, iată, am intrat în UE, dar rămâne de realizat şi integrarea efectivă.
Niculae Idu (şeful Reprezentanţei Comisiei Europene în România): Vă mulţumesc, d-na Palade. Ne regăsim în acest cadru deosebit al sediului Grupului pentru Dialog Social şi îmi aduc aminte că am organizat împreună, la începutul anului 2000, o manifestare de acest gen, legată tot de problematica europeană, cu mari eforturi şi, aş spune eu, cu oarece rezultate, pe vremea când mă ocupam de destinele Institutului European.
Rodica Palade: Şi buchiseam acquis-ul comunitar...
Niculae Idu: Exact. Şi atunci, ca şi acum, dezbaterea a fost reflectată în revista 22, pe care o conduceţi.
Vreau să vă mulţumesc în primul rând dumneavoastră şi colegilor dumneavoastră pentru invitaţia de a ne alătura acestui proiect. E un subiect extrem de important pentru Uniunea Europeană, în ansamblu, şi pentru instituţia pe care o reprezint, Comisia Europeană. De altfel, Reprezentanţa Comisiei Europene este deja implicată în a promova cât mai mult problematica egalităţii de şanse dintre femei şi bărbaţi şi, în acelaşi timp, ne concentrăm pe câteva grupuri-ţintă asupra cărora încercăm să exercităm o presiune moderată, aş spune eu, în ideea de a stimula participarea la alegerile pentru Parlamentul European. Sigur că între aceste grupuri-ţintă se regăsesc femeile şi tineretul. De aceea, mă simt onorat astăzi să îmi oferiţi cuvântul în această adunare, unde constat cu plăcere şi cu respect că au venit să schimbe opinii consilieri prezidenţiali, membri ai parlamentului, ai Ministerului de Externe, reprezentanţi ai societăţii civile, formatori de opinie – o adunare reprezentativă pentru subiectul pe care dorim să-l dezbatem astăzi.
Nu vreau să lungesc prea mult intervenţia mea, dar nu mă pot abţine să nu prezint concluziile unuia dintre ultimele documente publicate de Comisia Europeană pe subiectul pe care vrem să-l dezbatem astăzi şi să vă spun câteva dintre concluziile acestui document, care pot reprezenta o bază pentru discuţiile care vor avea loc.
Colegele mele de la Reprezentanţă mi-au pregătit câteva elemente de natură informativă pentru discursul meu de astăzi şi mi-au pus aici şi un citat din Simone de Beauvoir, care spune aşa: „Trăim încă într-o lume a bărbaţilor“. Probabil că eu nu aş fi reuşit să găsesc acest citat şi îmi fac cumva mea culpa, dar sunt de acord cu acest citat. Documentul Comisiei Europene spune că, din păcate, Europa se conformează acestei sintagme. Discriminarea de gen este practicată în continuare în multe state din Uniunea Europeană, chiar şi acolo unde legislaţia o interzice. În acest raport publicat la începutul anului 2009, privind egalitatea între femei şi bărbaţi, se confirmă că, în ciuda anumitor progrese în acest domeniu, continuă să existe diferenţe semnificative. Iată, de exemplu, câteva cifre care se referă la ansamblul Uniunii Europene. Cu toate că rata de ocupare a forţei de muncă în rândul femeilor a crescut constant în ultimii ani, acum ridicându-se la circa 58%, acelaşi indicator, când vorbim despre bărbaţi, merge până la 72,5%. Iar femeile lucrează în continuare mult mai frecvent cu jumătate de normă decât bărbaţii. Aici avem de a face cu un procent ridicat. E vorba de circa 31% dintre femei, în timp ce doar 7,7% dintre bărbaţi lucrează cu jumătate de normă. În plus, angajaţii de sex feminin predomină în sectoarele în care salariile sunt mai scăzute. De exemplu, 40% dintre femei lucrează în domeniul sănătăţii, educaţiei şi administraţiei publice, procentaj de două ori mai ridicat decât cel al bărbaţilor. Cu toate acestea, femeile reprezintă 59% din totalul noilor absolvenţi de universitate.
De asemenea, ca urmare a reducerii câştigurilor de-a lungul vieţii şi a pensiilor acordate femeilor, diferenţele de salarizare cauzează sărăcie în rândul femeilor în vârstă. Astfel că 21% dintre femeile în vârstă de 65 de ani şi mai mult sunt expuse riscului de sărăcie, în timp ce numai 16% dintre bărbaţi se confruntă cu o astfel de ameninţare. În acelaşi raport se confirmă că femeile, de asemenea, sunt foarte slab reprezentate în ceea ce priveşte funcţiile de decizie în domeniul economic şi chiar atunci când vorbim despre participarea la procesul de luare a deciziei la nivel european. Guvernatorii tuturor băncilor centrale ale celor 27 de state membre ale Uniunii Europene sunt bărbaţi. Slaba reprezentare a femeilor în ceea ce priveşte funcţiile de răspundere este şi mai pronunţată atunci când vorbim de marile întreprinderi, unde bărbaţii reprezintă aproape 90% din membrii consiliilor de administraţie, cifră care s-a îmbunătăţit nesemnificativ în ultimii ani. Proporţia femeilor care sunt membre ale parlamentelor naţionale a crescut cu aproape 50% în ultimul deceniu, dar doar de la 16% în 1997 la 24% în 2008. Proporţia pentru Parlamentul European este uşor mai ridicată – 31%. Însă când ne întoarcem spre administraţiile naţionale constatăm că, în rândul miniştrilor din guvernele naţionale, proporţia bărbaţilor în raport cu cea a femeilor este de aproximativ 3 la 1.
Iată şi câteva date despre România, care se referă la anul 2008. Atunci când vorbim despre reprezentarea la nivelul parlamentului, nu ştiu dacă noile alegeri au adus schimbări semnificative, dar în 2008 vorbeam, în Camera Deputaţilor, de o prezenţă a femeilor în proporţie de 10%, faţă de media de 24% la nivelul Uniunii Europene, iar în Senat de 11%, faţă de 21% la nivelul Uniunii Europene. În sfârşit, în Parlamentul European România totuşi are o reprezentare mai importantă atunci când vorbim de femei. România este reprezentată în proporţie de 34,3% de femei, în timp ce media europeană este de 31,2%.
Există în continuare diferenţe între femei şi bărbaţi pe mai multe planuri, în special pe piaţa forţei de muncă sau atunci când vorbim despre accesul la educaţie şi echilibrul dintre viaţa privată şi accesul la muncă. Documentul concluzionează că unul dintre cele mai importante lucruri pe care femeile îl pot face pentru a îndrepta această situaţie este, pe termen scurt, să participe la votul pentru Parlamentul European care va avea loc pe 7 iunie, să continue acţiunile, campania pentru egalitate de gen în politica românească şi cea europeană şi, astfel, să aducă perspectiva femeii – fiica, soţia, mama sau bunica – la mesele ocupate majoritar astăzi de bărbaţi, pentru ca deciziile să reflecte mai bine nevoile cetăţenilor, în care găsim o majoritate feminină.
Vecinii României stau mai bine la participarea feminină în politică
Rodica Palade: Am să vă descriu pe scurt structura întâlnirii noastre de astăzi. O să avem un mic aport teoretic, dar nu aş vrea să rămânem foarte mult în zona asta, pentru că avem de discutat lucrurile concrete. Alegerile sunt foarte aproape. Vrem mai cu seamă să ştim ce se întâmplă în România, în interiorul partidelor politice, ce soluţii am putea să găsim nu doar pentru îmbunătăţirea procentajului, dar am vrea să depăşim efortul de imagine făcut de partide şi să vedem în ce măsură această problematică a egalităţii de şanse între femei şi bărbaţi are un conţinut real.
Armand Goşu (redactor-şef adjunct, revista 22): În această discuţie aş vrea să atingem şi problema legislaţiei. E nevoie de modificarea legislaţiei din România ca să fie încurajată egalitatea de şanse sau nu? Care e practica în partide? Care e practica de recrutare a femeilor pentru funcţia de deputat? Uitându-mă pe foarte bogata bibliografie pe care cu multă amabilitate mi-au trimis-o colegele de la Reprezentanţă, şi comparând cu alte ţări, România nu stă deloc rău, este chiar bine la destul de multe capitole. Atunci, întrebarea este: îşi are obiect această ofensivă în România sau ar fi cazul ca România, care a înregistrat un progres fulminant în ultimii 15 ani, să mai facă o pauză? Liliana Popescu, ştiu că ai o poziţie foarte fermă în această privinţă.
Liliana Popescu (conferenţiar universitar, Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative): Opinia mea este şi fermă, şi flexibilă, în acelaşi timp, în sensul că sunt foarte deschisă la dialog. Armand Goşu, ca de obicei, este provocator. În legătură cu performanţele României vis-à-vis de vecini, trebuie să-ţi spun că, în ce priveşte participarea politică, greşeşti profund. Să ne uităm la vecinii noştri cu care suntem înrudiţi prin cultură, istorie, limbă: Republica Moldova are o participare feminină cel puţin de două ori mai mare decât noi, încă de la ultimele alegeri, de acum 4 ani. Bulgarii, vecinii noştri de la sud, cu care de obicei ne luăm la întrecere în problematica economică, au nu numai o participare în termeni de procente mai mare la nivel central, dar gândiţi-vă că încă de acum peste 10 ani aveau o femeie ministru de Externe. Eu sunt deosebit de încântată că d-na Răduţa Matache, secretar de stat din Ministerul de Externe, e aici. Mă bucur că îl avem astăzi alături de noi pe d-l Péter Eckstein-Kovács, care a fost promotorul unei schimbări legislative în sensul de a legifera principiul egalităţii de şanse în politică în România, promovând principiul „fermoarului“, în sensul că, din trei candidaţi, cel puţin unul să fie de alt gen decât ceilalţi.
Partidul Democrat, care este rădăcina PD-L, şi Partidul Social Democrat, cu care este în coaliţie acum la guvernare, au fost cele mai deschise formaţiuni pentru promovarea egalităţii de gen în politică. În ultima parte a guvernării trecute, cea a PNL, pe lângă faptul că s-a stagnat ca procent în participarea femeilor în Parlamentul României, nu am avut femei ministru. Acum lucrurile s-au mai schimbat. Este adevărat, după cum sublinia d-l Idu, că avem o participare importantă la nivel de Parlament European. Ar fi interesant să ne explicăm de ce. Poate că cetăţeanul român şi partidele consideră Parlamentul European mai puţin important din punct de vedere politic, poate e efectul mandatului scurt de până acum, nu ştiu.
Soluţia cotelor nu rezolvă problema consistent şi pe durată lungă
Armand Goşu: L-aş întreba pe Cristian Preda dacă, din punct de vedere electoral, pentru strategii de campanie nu ar fi o miză ca un lider politic să fluture acest stindard al egalităţii de şanse? Poate fi electoratul mobilizat astfel la vot?
Cristian Preda (consilier prezidenţial): Pe de o parte, o să fac câteva constatări legate de ceea ce s-a întâmplat în politica românească în ultimii ani şi, pe de altă parte, o să menţionez câteva detalii în privinţa alegerilor de peste câteva luni.
În privinţa evoluţiei scenei politice româneşti, am constatat faptul că, dincolo de cota de participare, dincolo de cota de reprezentare, există în mod evident o slabă prezenţă a femeilor la vârful partidelor. Putem avea speranţe sigure să fie o reechilibrare la nivelul parlamentului, însă la nivelul partidelor prezenţa femeilor este foarte slabă şi, dacă memoria nu mă înşală, cred că doamna Daniela Popa este prima persoană care are şefia unui partid din 1990 încoace (deşi se poate discuta în detaliu ce înseamnă această şefie în cazul Partidului Conservator şi dacă acest caz este cu adevărat relevant, pentru că e un partid care a fost satelit în ultimii ani). Prin urmare, cred că problema trebuie pusă în acest sens şi trebuie văzut care sunt mecanismele care produc lideri în interiorul partidelor. Recunosc, eu am o cunoaştere exterioară, mai degrabă din perspectiva academică, a vieţii partidelor. Încep să descopăr dintr-o perspectivă nonacademică viaţa partidului în care am intrat, PD-L, şi există diferenţe semnificative între felul în care, de pildă, este tratată o femeie la Universitate – lumea pe care o cunosc cel mai bine – şi în partidele politice, adică mult mai rău în cazul din urmă. Asta se vede foarte clar. Sunt câţiva indicatori, printre care prezenţa în leadership-ul partidelor, şi nu doar la vârf, pentru că e semnificativă poziţia de vicepreşedinte sau de secretar. Deci nu doar chestiunea reprezentării.
În termeni de societate, eu îmi amintesc foarte bine că, încă din 1999, pe când lucram cu preşedintele Constantinescu, s-a făcut o anchetă sociologică în care era evident ceea ce este valabil şi acum, în datele la care se referea d-l Idu: la fel cum se întâmplă acum pe plan european, încă de atunci exista o aşteptare a publicului în privinţa unei prezenţe feminine mai semnificative în politică. Ideea că publicul nu aşteaptă să fie plasate femei în poziţii de decizie în partid e falsă. Publicul aşteaptă o prezenţă feminină mai semnificativă. Există o aşteptare la nivel european în privinţa unei prezenţe feminine mai importante, pentru că toată lumea e conştientă de dominaţia masculină, ca să folosim termenii consacraţi. În acelaşi timp, există percepţia – şi mărturisesc că sunt de această părere – că soluţia cotelor nu este cea bună. Nu îmbrăţişez această soluţie de cotă, pentru că nu cred că asta rezolvă problema într-un mod consistent şi pe durată lungă. Personal, nu mi-ar conveni să merg cu o soluţie de tipul cotelor pe listă, la limita parităţii.
În fine, ultimul lucru pe care aş vrea să-l spun priveşte performanţa politică a prezenţei feminine şi felul în care este evaluată activitatea politică a femeilor. Atunci când m-am dus să mă înscriu la PD-L, am văzut că există nişte formulare pe care trebuie să le completezi şi, în plus, există nişte criterii pentru Parlamentul European, care au fost făcute publice în urmă cu mai multe săptămâni. Potrivit acestor criterii, dincolo de CV, există, de pildă, o opţiune, între altele, legată de comisiile pe care le vizezi şi pe care, după negocieri, poţi spera să le frecventezi. Apoi, există o discuţie despre obiectivele pe care ţi le propui în calitate de candidat etc. Bun. Există, de asemenea, un criteriu care ţine de activitatea politică inclusiv la nivelul Parlamentului European. Nu mi s-a părut că în vreuna dintre discuţiile publice legate de candidaturile PD-L s-au luat în seamă asemenea criterii. Inclusiv la nivelul percepţiei foarte fine pe care o au unii dintre analiştii noştri politici, lucrurile n-au fost orientate în această direcţie. Totul a fost tabloidizat. Aşa s-a ajuns la dilemele de genul Alina Mungiu versus Elena Băsescu. Şi în discuţiile dintre posibilii candidaţi şi filiale intervin criterii care nu par să aibă o relevanţă pentru distincţia de gen. Mă întreb, de pildă, ce relevanţă are discuţia care a avut loc între Alina Mungiu – iată, o prezenţă feminină semnificativă în societatea noastră – şi filiala Iaşi pentru consistenţa criteriilor care sunt folosite de PD-L în selectarea candidaturilor. O spun cu toată reţinerea pe care o are cineva care se află în această listă de candidaţi. Am observat că aceste criterii care sunt propuse de partide nu sunt luate în serios. E relevantă, de pildă, activitatea politică naţională pentru o candidatură europeană? Unii pot spune da, alţii pot spune nu. Este semnificativă diferenţa de gen pentru promovarea pe listele pentru Parlamentul European? Sunt tot felul de criterii care cred că ar putea fi listate şi care ne-ar putea ajuta să înţelegem şi mai bine cum se produc nu doar candidaturile feminine, ci şi carierele feminine la nivelul partidelor. Vă promit că, dacă voi înţelege mai mult din ce se întâmplă în PD-L, vă voi spune şi la GDS, şi în alte întâlniri.
O femeie de succes în politică
Mihaela Popa (senator PD-L): Fiind om provenit din educaţie, ştiu că o lecţie se desfăşoară cel mai frumos când ai un studiu de caz. Prin urmare, aş vrea să mă prezint. Sunt prim-vicepreşedinte la PD-L Iaşi, deşi sunt un om relativ nou, având doi ani şi ceva de când sunt în politică. Am fost europarlamentar, sunt actual senator, ales uninominal pe liste într-un colegiu total pesedist, în care niciun bărbat nu a vrut să candideze, într-un municipiu cu primar pesedist. Mai nou, sunt şi vicepreşedinte la Comisia pentru egalitatea de şanse în Senatul României. Deci, iată că sunt un studiu de caz pentru dumneavoastră.
E interesant modul în care am ajuns să candidez la Parlamentul European, fiind profesor, director de şcoală, inspector consilier al ministrului Educaţiei. Poate ceea ce mi-a adus cea mai multă notorietate în zona mea a fost faptul că, fiind expert în fonduri europene, am ţinut Iaşiul şapte ani la rând pe locul întâi în atragerea fondurilor europene în educaţie. Prin urmare, legătura mea cu Uniunea Europeană era expertiza în educaţie şi în atragerea fondurilor europene. Din această poziţie, trăgeam semnalul de alarmă că trebuie experţi în atragerea fondurilor europene şi că avem nevoie de o reţea, încă de pe vremea preaderării. Un coleg de-al meu din educaţie, de la Iaşi, m-a făcut să intru în Partidul Democrat, pe atunci, spunând că vom face un compartiment al atragerii de fonduri europene. Încă funcţiona Alianţa D.A. când am intrat şi am introdus proiectul celor 100 de proiecte la Iaşi. Am demonstrat că, dacă vrem, se poate. Am făcut exact ceea ce făceam şi în educaţie: formări şi expertiză. Am început să atragem fonduri europene. Ministrul Educaţiei, domnul Hărdău, m-a văzut şi a considerat că are nevoie de un consilier pe aceste fonduri. Am început un alt proiect naţional, pe care domnul ministru Adomniţei nu l-a mai continuat, şi anume, să nu mai dăm banii nici din pix, nici pentru clientelă, ci exact pe aceleaşi criterii ca la Uniunea Europeană, pentru proiectele educative. Totul să fie transparent, pentru că aici e problema la noi.
A venit apoi momentul pentru Parlamentul European, după ce ieşisem, între timp, de la guvernare. Colegii mei au considerat că trebuie să candidez. Eu îi rugam să fiu pe locul 34–35 pe listă. Îmi era foarte frică, recunosc, şi mi se părea că e căciula prea mare pentru ceea ce merit, adică aveam puţină experienţă politică. Aveam experienţă în politica europeană, în educaţie şi în comunicare. Mergeam oriunde pe această expertiză, făcând parte şi din Asociaţia Internaţională a Consultanţilor, având gradul de cavaler oferit de Preşedinţia României. Bun, mi-am depus CV-ul pentru candidatura la Parlamentul European. A fost o selecţie foarte frumoasă şi profesionistă. M-am dus la interviu cum mă duceam la o selecţie de proiecte. Am spus ce vreau şi să ştiţi că am reuşit ce mi-am propus, pentru că ştiam că îmi făceam planurile doar pentru un an. Am spus că vreau să aduc Europa mai aproape de zona mea. Şi astfel dialogul intercultural şi religios al grupului popularilor europeni s-a desfăşurat la Iaşi, pe 14 octombrie. Mi-am îndeplinit misiunea pe o zonă în care Iaşiul este reprezentativ: culturală, religioasă, educaţională etc.
Mă întorc la alegeri. Mi-am făcut un proiect, m-am prezentat la interviu şi mi-au spus că aş putea să fiu chiar pe locul 7. Am spus că nu merit, şi chiar nu meritam faţă de alţi colegi. Am rămas pe locul 10 şi mi-am făcut campania. Am avut o echipă, un brand – „un om de nota zece“. Mulţi au căutat să afle cine m-a promovat, ce bărbat este în spatele meu. Ce-i drept, aveam avantajul vârstei şi un băiat de 23 de ani. Din punctul ăsta de vedere, stăteam liniştită. Fusesem şi vicecampioană la sport, profesor de matematică, trăisem într-o lume a bărbaţilor.
Am ajuns în Parlamentul European, unde am fost adepta paşilor mărunţi, dar siguri. Recunosc, la nivel naţional poate nu am confirmat, dar nu am lipsit nicio clipă din niciun judeţ din zona mea. Vă dau cuvântul meu de onoare că, într-un an de zile, cât am fost europarlamentar, în fiecare săptămână, am plecat luni şi m-am întors vineri dimineaţă. În fiecare weekend am fost acasă. Nu a fost simplu cu şase avioane pe săptămână.
Eram doi europarlamentari din zonă, d-l Oprea şi eu. Am hotărât să ne întoarcem în ţară ca să ajutăm partidul în alegerile parlamentare. Eu am luat un loc neeligibil, gândindu-ne că, dintre noi doi, unul rămâne europarlamentar şi unul devine parlamentar în România. Aşa s-a gândit partidul, că femeia ia cam ce rămâne. Numai că electoratul punctează valoarea, seriozitatea, credibilitatea. Nu neapărat faptul că eu am o calitate anume, dar mi-am făcut datoria în faţa electoratului. Să ştiţi că am contracandidat pe minus 4.000 de voturi, contra directorului de la Antibiotice Iaşi, care avea un renume, adică nu a fost simplu.
Armand Goşu: Deci, în bună parte, cu succesul dumneavoastră aţi contrazis-o pe Liliana Popescu.
Mihaela Popa: Nu am contrazis-o. A fost un mod de a vedea politica din interior şi din exterior.
Prezenţa şi importanţa femeilor în parlament
Sever Voinescu (deputat PD-L): Sunt provocat de o grămadă de idei aruncate deja în dezbatere. În primul rând, în legătură cu prezenţa şi importanţa femeilor în parlament. În Camera Deputaţilor, cel puţin, rolul liderului de grup e foarte important. El stă în prima bancă şi, în general, dă tonul şi are o armată de votanţi în spate. Dacă te uiţi pe linia aceea, există la PD-L un bărbat, la PNL un bărbat şi, deşi nu e lider de grup, practic toată treaba de lider de grup în plen la PSD o face o femeie. Dacă te uiţi la scaunul preşedintelui, persoana care conduce şedinţele este o femeie. Mai remarc faptul că funcţiile de mare importanţă la cele două Camere pe care PD-L le-a obţinut, în virtutea aritmeticii electorale – funcţiile de preşedinte al Camerei Deputaţilor şi o funcţie de vicepreşedinte la Senat –, sunt deţinute de femei. Astea-s faptele.
Eu cred că cifrele care ne-au fost prezentate şi care arată că România stă relativ bine la capitolul ăsta pe mine nu mă miră. Deşi venim, poate, dintr-o societate strâmbă, dacă ne uităm, de pildă, în literatura celui mai important autor politic român, Ion Luca Caragiale, vom sesiza că, de câte ori se vorbeşte despre politică – şi, după părerea mea, ceea ce scrie Caragiale este, dacă vreţi, softul după care funcţionează politica românească în veac –, veţi vedea peste tot, în locuri de mare influenţă, o femeie. După părerea mea, unul dintre marii oameni politici în această mitologie a noastră rămâne Zoe Trahanache. Zoe Trahanache e un mare om politic, deşi nu formal. Există un rol extraordinar de influent al femeilor în politică, dar în momentul în care ele se angajează formal în politică poate că acest rol se pierde.
Problema nu e neapărat a cotelor, ci a unei lupte politice corecte
Radu Filipescu (preşedintele Consiliului de Administraţie al Grupului pentru Dialog Social): Prezentarea doamnei Popa a fost foarte interesantă şi domnia sa e un caz foarte fericit, pentru că a fost un exemplu în care au funcţionat nişte criterii profesionale, probabil şi datorită unui anumit context. Dar ce ştim noi despre viaţa politică? Ştim de situaţii în care se ajunge să fii candidat pe un loc bun pentru că vii cu fonduri şi subvenţionezi partidul. Sunt situaţii în care ajungi pe locuri eligibile nu pe criterii normale, ci pe alte criterii. Cred că, dacă am fi într-o societate corectă, în care aceste criterii ar funcţiona, femeile ar avea şanse egale cu bărbaţii.
Ce a spus Cristian Preda legat de sistemul cotelor e adevărat. Dar nu ştiu dacă, fără acel sistem, am avea cazuri fericite sau cel puţin un procent mulţumitor de femei în posturi politice. Cred că problema nu e neapărat a cotelor, ci a unei lupte politice corecte. De multe ori lupta politică nu e corectă şi atunci, ca femeie, e greu să te duci să te lupţi într-o zonă în care se lucrează cu bani, într-o zonă în care se lucrează cu influenţe, cu promisiuni, cu lucruri care nu sunt curate. Într-o lume necinstită, cred că femeile au mai puţine şanse. Cred că variantele sunt fie pe calea legislativă, propusă de d-l Eckstein, fie printr-un lider care promovează femeia.
România a făcut paşi înainte la ultimele europarlamentare
Rodica Palade: Sunt încântată că este aici d-l Eckstein, care face parte dintr-un partid în care eu nu văd femei, cel puţin în parlament. Noi am spus de foarte mult timp că UDMR este un partid european. Am vrea explicaţii. Ce se petrece acolo?
Péter Eckstein-Kovács (consilier prezidenţial): Acum avem două doamne deputat în parlament. Eu sunt acum un simplu membru UDMR. Este aici d-l deputat Edler András, care reprezintă la un grad mai înalt Uniunea şi care poate să vă răspundă.
Într-adevăr, cotele nu sunt de dorit. Sunt un om liberal, de ce să împărţim 50% la unguri, 40% la romi sau la altcineva, indiferent de alte criterii? Dar eu am susţinut ideea egalităţii de şanse şi ea trebuie să fie susţinută în ţările şi în situaţiile unde există o disproporţie vădită şi nu există o dorinţă din partea elitelor politice – conducerile de partid, practic – ca să promoveze femeile. România a făcut nişte paşi înainte şi la ultimele europarlamentare, când a fost aleasă o proporţie mai fericită de femei. Dar cred că, înainte de ultimele alegeri, noi eram pe locul 123 pe plan mondial, raportat la numărul femeilor în parlament şi în guverne. Locul întâi e ocupat de Rwanda, unde sunt peste 50% femei. Mă rog, nu cred că Rwanda e un exemplu chiar fericit, dar pe locurile fruntaşe sunt şi ţările nordice.
Au fost discuţii fulminante cu privire la Codul Penal, legate de dezincriminarea prostituţiei. Eu personal sunt absolut de acord, nu cu legalizarea cu fete în vitrină, dar sunt şi alte posibilităţi. Dar şi aici e o temă ultrafeminină şi poate să apară şi în campania pentru Parlamentul European. Sunt de acord să-i tratăm drept contravenienţi nu numai pe cei care facilitează prostituţia, că ei sunt infractori, dar şi pe cei care profită, să fie pedepsiţi cei care cer favorurile. Şi iarăşi avem nişte exemple nordice care cred că ar fi bine de urmat.
Mă interesează dacă cei care candidează la Parlamentul European au un mesaj electoral pentru femeile de vârsta a doua, care sunt o parte importantă a electoratului românesc şi european.
Femeile stăpânesc numai 1% din resursele umanităţii, deşi reprezintă peste 50% din populaţie
Rodica Palade: O salut pe Smaranda Enache, care ştiu că a făcut un efort considerabil ca să ajungă la noi. Ştiu, de asemenea, că este gata să fie pe listele de candidaţi la Parlamentul European şi aş invita-o să ne spună cum s-a desfăşurat depunerea candidaturii.
Smaranda Enache (PNL): Tocmai am încheiat un interviu cu 3 dintre cei 5 bărbaţi care formează comisia de evaluare a candidaturilor la PNL şi nădăjduiesc foarte tare că o parte dintre ei sunt feminişti şi vor încerca să aibă o listă echilibrată. Oricum, la PNL, delegaţia care a plecat până acum la Parlamentul European era destul de echilibrată. Sunt 3 femei – Renate Weber, Ramona Mănescu şi Adina Vălean –, este un minoritar – Csibi Magor –, e Daniel Dăianu şi Cristi Buşoi. Deci şi tineri, şi minoritari, şi femei. Arăta foarte bine această delegaţie şi nu pot decât să sper că şi următoarea va arăta la fel de bine.
În partid, atunci când s-a vorbit de alegeri europarlamentare, ca şi despre alte alegeri, nu s-a discutat tema reprezentării femeilor cu şanse egale sau proporţional. Eu cunosc această dezbatere şi din PNL, dar şi din alte partide, din PAC din anii ‘90, când atitudinea intelectuală, nu numai politică românească era că un partid serios care nu este un succesor al PCR nu are de ce să se preocupe de o reprezentare a femeilor, cu atât mai puţin să adopte un sistem de cote. Sigur că în 2009 situaţia prezenţei femeilor în parlament, chiar şi în guvern, e mai bună decât a fost în 2008 şi cred că e destul de bună faţă de întreaga istorie parlamentară şi a Executivului postrevoluţionar. Sunt mai multe femei şi mai multe tinere în politică sau în posturi de administraţie şi de demnitate publică. Dar numărul lor rămâne extrem de redus.
Aici cred că este o miză mult mai mare decât proporţionalitatea, este faptul că umanitatea trebuie să vorbească pe cele două voci ale sale şi o va face mai devreme sau mai târziu. Noi, femeile, stăpânim numai 1% din resursele umanităţii, deşi suntem peste 50% din populaţie. Nu ştiu dacă este un dat genetic să nu fim corupte, dar este demonstrat că femeile sunt capabile să facă faţă provocărilor diverse şi complexe, iar lumea este tot mai complexă. Absenţa femeilor, aş îndrăzni să spun paritară, în luarea deciziilor este un pericol de dezechilibru în întreaga lume, nu numai în România. Cred că în România ar trebui să existe un sistem de cote până ne însănătoşim şi depăşim această fază. Nu cred că s-ar putea ca acest lucru să fie făcut printr-o lege, pentru că unele femei politice s-ar simţi jignite să intre în anumite poziţii ca urmare a unor cote. De aceea, cred că această problematică a cotelor trebuie discutată la două paliere. Avem de a face, o dată, cu un deficit democratic cantitativ – sunt prea puţine femei în posturi şi în sistemul de decizie, şi atunci cotele ar corecta cantitatea, în primul rând. Adică, pentru orice tip de listă întocmită de un partid, ar trebui să existe un consens în partidul respectiv ca să fie locuri rezervate pentru femei. Pe urmă vine partea calitativă, alegerea femeilor care să candideze pe locul femeilor. Asta înseamnă că vom avea o selecţie între femei, pentru că, evident, ăsta e sensul, să fie prezente femei, dar în acelaşi timp să fie prezente profesioniste de valoare, care înseamnă ceva.
Şi cred că mai există o chestiune importantă în România şi în general: care este discursul femeilor, care sunt valorile pentru care noi putem să ne batem? Aici cred că femeile trebuie şi pot să facă o opţiune. Nu vom putea convinge partidele cu legi, cred eu; în schimb, cu o nesupunere civică în interiorul partidelor s-ar putea face acest lucru. Aşa s-a întâmplat în ţările nordice: femeile au refuzat să mai participe la făcutul cafelei, la lipitul afişelor, la servicii făcute liderilor bărbaţi şi s-au coalizat până când au impus listele sandwich, cu locuri rezervate. Şi, dacă au existat mai multe liste, unele au început cu un bărbat, alta a început cu o femeie. Trebuie să facem acest efort. Nu ştiu care va fi partidul care va face acest lucru. Sentimentul meu este că apăsarea minoritară pe care o simţim foarte multe, în special în viaţa publică, administrativă, în demnităţile publice, ne face să nu putem să ne coalizăm pentru o astfel de nesupunere, pentru că ne riscăm anumite poziţii şi nu avem sentimentul unui succes. Deci e de lucru, în timp, ca în cadrul partidelor să putem impune un sistem de cote, respectiv de rezervări de locuri pentru femei, pe care femeile de diverse vârste din respectivul partid să candideze cu şanse egale. Nu ştiu dacă toată lista aceasta finală de 33 de nume ale PNL pentru europarlamentare va fi echilibrată. Dar oricum e simptomatic că sunt 5 bărbaţi cei care fac selecţia. Au fost, fără îndoială, foarte amabili. Nu ştiu cât de sensibili au fost la limbajul tipic al femeilor din politică. Din punctul ăsta de vedere, experienţa mea din societatea civilă este mai fericită. Acolo femeile-lideri sunt în număr mult mai mare, ca şi în presă, şi acest lucru probabil pentru că, în societatea civilă, în presă, în artă, concurenţa liberă este mult mai organică parte a filozofiei şi a logicii respectivului sistem şi coteriile masculine, machoismul sunt mult mai puţin prezente decât în politică.
Rodica Palade: M-ar interesa să ştiu dacă într-un partid politic, care are o structură piramidală, care ştie foarte bine să asculte de şef, atenţia care se acordă femeilor, atâta câtă se acordă prin prezenţa lor pe listă, este legată de un tip de imagine, pentru că, iată, „aşa se cere în Europa“. Europa ne-a dat o foaie de parcurs şi noi, ca să arătăm bine acolo, promovăm femeile. Se poate spune că există convingerea că prezenţa femeilor asigură un echilibru, că ele sunt selectate pentru competenţa lor, şi nu pentru acest tip de imagine pe care ar putea-o produce partidului sau pentru că ele sunt foarte harnice, foarte muncitoare, sunt nişte tractoare pe care, dacă le pui pe şine, îţi fac treaba foarte bine? Am fost foarte atentă la exemplul pe care l-a dat doamna Popa şi am senzaţia că a fost selectată pentru că făcea bine treaba acolo.
Mihaela Popa: Să nu uităm ce a hotărât electoratul. Să ştiţi că avem 6% femei în Senatul României (suntem pe ultimul loc în Europa), 8 femei din 137 de senatori şi doar 3 femei din 51 la PNL.
Misoginismul n-are legătură doar cu liderii de partid, ci şi cu electoratul
Adriana Săftoiu (deputat PNL): M-am uitat cu foarte mare atenţie la toate partidele ca să văd cum şi-au repartizat femeile. Sunt foarte puţine femei pe care bărbaţii, liderii de partid, le-au desemnat să candideze în colegii foarte sigure la votul uninominal. În general, în generozitatea lor masculină, le-au trimis pe femei în colegii mai puţin sigure. Drept urmare, şi cele care au mers în colegii foarte sigure n-au reuşit să adune 50% + 1 din voturi, cu atât mai puţin femeile trimise în colegii grele. Problema cu misoginismul n-are legătură doar cu liderii de partid, ci şi cu electoratul.
Mi-am amintit o reacţie de la votarea bugetului. În momentul în care o doamnă deputat îşi citea amendamentul, care întâmplător se afla la poziţia 69 pe listă, care credeţi că a fost reacţia unui parlament plin de bărbaţi? Hohote de râs. După aceea, femeia a stat două ore şi ne-a întrebat cum ar fi putut să evite acel moment. Ne gândeam la tot felul de soluţii: să spună „poziţia 6, 9“? Cum să faci ca să nu-i stimulezi pe bărbaţii noştri, altfel foarte respectuoşi, să nu moară de râs când o deputată îşi prezintă amendamentul?
Doamnă Popa, eu n-aş idealiza promovarea femeii pe bază de performanţă şi calitate, aşa cum aţi spus dvs. Procentul este la fel de mic, dar este egal cu procentul repartizării femeilor în colegii sigure. Bărbaţii n-au riscat cu femeile decât acolo unde li se spune că trebuie să o facă. În mod evident, femeile trebuie să dovedească şi să muncească mult mai mult într-un partid. Din păcate, şi cu electoratul avem o problemă. Candidând pe vot uninominal, cele mai multe întrebări pe care le primeam – dar de ce să candidăm? dvs. de ce candidaţi? – erau de la femei. În egală măsură, dacă vorbiţi cu bărbaţii din partide, în mod sincer ei vă spun: „noi nu facem nimic împotriva voastră, ci o faceţi singure“. Pentru că, de fapt, femeile din partide îşi blochează ascensiunea: chiar ele sunt cele care decid că doar 4 locuri sunt eligibile, pentru că sunt o gaşcă mică de 4, şi restul femeilor intră pe locuri neeligibile. Nu pentru că aşa vor neapărat bărbaţii, ei chiar nu fac nimic, le lasă în pace. Femeile acced mult mai uşor la europarlamentare decât la vot uninominal. Şi ştiţi de ce? Pentru că bărbaţii consideră că politica adevărată se face în România. Ce să facă ei la Bruxelles? Să se rupă de ţară, de şmenuri, de şuşanele, de sforării? Deci lista la europarlamentare nu e aşa o mare bătălie.
Dacă vă uitaţi cu foarte mare atenţie în partide şi în presă, femeile care sunt în spatele politicii sunt mult mai importante şi mult mai curtate. Când intră pe scenă, gata, nu mai e acelaşi lucru. De aceea unele dintre ele refuză să iasă în prim plan. Altele ies în prim plan, după care, în momentul în care pleacă, dispar. Câte femei şi-au marcat teritoriul politic în 18 ani şi, după ce au părăsit o funcţie ministerială, mai ştim ceva despre ele? Uitaţi-vă la toate femeile care au deţinut o funcţie: în momentul în care partidul nu le-a mai numit într-o altă funcţie, aproape că nu mai există. Din punctul ăsta de vedere, cred că PD e cel mai consecvent în promovarea femeilor şi în conservarea unui procent.
Rodica Palade: Femeile care, la un moment dat, ajung să aibă o funcţie cât de cât consolidată în partid, în parlament sau în guvern militează oare ele suficient pentru promovarea celorlalte femei?
Adriana Săftoiu: Pot să pun pariu cu dvs. că despre d-na senator, dacă va rămâne la acest nivel, nu se va mai auzi şi nu va avea o mare notorietate. Să fim cinstiţi! Există două tipuri de metode prin care femeile au constatat că pot avea notorietate: fie devin extrem de agresive în dezbateri, fie sunt uşor mondene. În rest, despre femeile care se duc la serviciu în parlament, iau pachetul de legi, îl studiază, vor să înţeleagă, nu veţi mai auzi peste 4 ani. Ele vor fi eliminate din politică, pentru că notorietatea nu se construieşte pe faptul că atragi fonduri europene. Notorietatea se construieşte prin agresivitate, vulgaritate, mondenitate sau dacă te susţine cineva. Dar mă întreb când vom discuta despre bărbaţii din politica românească, pentru că ne supărăm atât de mult pe felul în care se face politică în România. Să nu ne amăgim: în România, politica n-o fac femeile, o fac bărbaţii. E cazul să vorbim într-o zi şi despre această specie – bărbaţii în politica românească. Ei au mult mai multe metode de a-şi creşte notorietatea.
Nicolae Idu: În Europa, tot bărbaţii fac politica în parlament.
Adriana Săftoiu: România nu e nici măcar în situaţia Franţei, ca în turul II să vedeţi la bătălia prezidenţială o femeie şi un bărbat. În situaţia asta nu vom fi nici peste 4 ani. Noi nu acceptăm din start ideea că o femeie poate să-şi permită să vrea să ia decizii. Ca să iei decizii prezidenţiale, trebuie să fii cinic, puternic şi sunt multe alte „calităţi“ pe care se spune că nu le-ar avea o femeie.
Nicolae Idu: Poate că în Franţa e vorba de lungimea exerciţiului democratic.
Adriana Săftoiu: Asta cu siguranţă. Nu neg că există evoluţie şi la noi. Pe de altă parte, se putea evolua mult mai repede. Ce-ar fi trebuit să facem când o femeie deputat citeşte „poziţia 69“ şi parlamentul râde? Altfel, când bărbaţii se duc la tribună, dau replici exact ca băieţii de cartier.
Rodica Palade: Asta e lipsă de educaţie. Înainte de orice, asta e lipsa celor 7 ani de acasă.
Alexandru Lăzescu (Grupul pentru Dialog Social): Asta demonstrează tipul de oameni care sunt în parlament.
Adriana Săftoiu: Îmi pare rău, dar nu am văzut un alt grup de parlamentari care să protesteze la asemenea gesturi. Parlamentul reflectă societatea. Aici suntem. Atâta timp cât ne vom minţi cu ideea că parlamentul e rău, iar societatea e bună, nu vom ieşi din povestea asta.
În momentul când acceptăm poziţii cărora nu le facem faţă, ne decredibilizăm
Alexandru Lăzescu: Mona Muscă a fost ani de zile pe locul 3–4 la nivel de credibilitate. În general, nu agrea tipul ăsta de discuţii: spunea că o femeie trebuie să intre în competiţie, să dovedească că e bună, nu să i se dea cote. În momentul în care o femeie politician, dincolo de orice alte discuţii, s-a apucat şi a făcut nişte lucruri, a avut o prezenţă publică, uite că a ocupat scena. Deci nu este un blocaj atât de mare...
Adriana Săftoiu: Dar cât de uşor a fost îndepărtată! Dincolo de greşeala Monei Muscă, eu consider că doi oameni au fost într-un fel linşaţi, plătind pentru un lucru minor: Mona Muscă şi Carol Sebastian. Eu am colegi în momentul de faţă care au dosar – cineva ştie că au dosar şi dosarul acela nu va ieşi. Mona Muscă este un exemplu nefericit. Ea a ajuns cu greu la notorietate. Cunosc femei fulminante în politica actuală pe care nici CV-ul, nici munca lor nu le recomandă pentru acele poziţii. Terminasem Facultatea de Litere în 1992 şi m-am trezit la PAC prin 1993, unde am găsit-o pe Mona Muscă. Din ‘93 până în 2000 a muncit, pas cu pas, cărămidă cu cărămidă. Câţi ani au trebuit ca Mona Muscă să conteze? Acum e mai uşor, poţi conta fără să ai această muncă.
Alexandru Lăzescu: Mona Muscă, cred eu, a fost unul dintre cei mai buni parlamentari pe care i-a avut România. Rar am văzut oameni care să-şi ia atât de în serios treaba. E o dovadă că, până la urmă, te poţi menţine cu un grad înalt de credibilitate.
Adriana Săftoiu: Dar eu încerc să spun exact invers. Dacă după 18 ani ai o singură dovadă şi noi spunem că ăsta este exemplul de mare democraţie şi evoluţie, sunt foarte tristă. Eu sunt de acord cu ce spune Sever Voinescu: faptul că la Camera Deputaţilor preşedinte este o femeie e un pas înainte, dar dacă la dezbaterea bugetului în parlament acea preşedintă de Cameră dispare 4–5 zile, trebuie să vă mărturisesc că nu şi-a câştigat respectul nici faţă de bărbaţi, nici faţă de femei. Mai rău, comentariile bărbaţilor din parlament au fost: „păi asta e când pui preşedinte o femeie“. În momentul când noi acceptăm poziţii cărora nu le facem faţă, când nu ne aşezăm unde trebuie, ne decredibilizăm.
Mihaela Popa: În Parlamentul European, Comisia pentru drepturile femeii şi egalitatea de gen (FEMM) e foarte importantă. Acolo se hotărăsc politici europene pentru egalitatea de gen, acolo s-a hotărât în 2006 să se înfiinţeze Institutul European pentru Egalitatea de Gen la Vilnius. Venind în parlamentul naţional, fiind foarte stresată să prind Comisia pentru egalitatea de şanse, am constatat că, de fapt, nimeni nu voia acea comisie şi că acolo sunt doar parlamentari care nu reuşesc să intre în altă comisie. Îmi propun ca la acea comisie să schimb regulamentul şi să mergem mai departe: egalitate de şanse să însemne mult mai mult din punct de vedere etnic, gen, dizabilităţi şi să cuprindă o întreagă gamă. A fost foarte simplu să ocup postul de vicepreşedintă, pentru că nimeni nu-l voia, spre deosebire de cum se întâmplă în Parlamentul European.
Pe de altă parte, depinde şi pentru ce intri în politică. De exemplu, eu am intrat ca să văd din interior ceea ce nu-mi explicam din exterior că nu merge. Nu îmi doresc foarte mult notorietate, dar îmi doresc să fac puţin şi sigur. De 8 Martie, am fost la un penitenciar de femei din Iaşi. Acele femei nu fac şcoală, spre deosebire de bărbaţi, care fac şcoală, câştigă zile şi iau şi bani. O mamă care a fost arestată pentru că nu şi-a plătit alocaţia stă de doi ani acolo, în timp ce trei copii stau în centrele de plasament. Statul cheltuie mult mai mult. Mi-au spus că ar trebui schimbată legea şi găsite metode alternative pentru mame. Ce e mai rău decât să iei mama de lângă copii? Sunt câteva lucruri pe care mi le propun şi, dacă reuşesc să fac ceva pentru femei, am făcut un pas înainte.
Vor femeile să intre în politică?
Edler András (deputat UDMR): Am discutat despre cote, despre procentele femeilor în viaţa politică. Dar mă întreb: oare s-a făcut un sondaj privind opţiunile femeilor, dacă într-adevăr femeile vor să intre în politică? Eu sprijin total egalitatea femeilor şi a bărbaţilor. Dar, totuşi, s-a făcut un astfel de sondaj?
Smaranda Enache: Excluziunea te aduce într-o situaţie de minoritate. Dvs., ca minoritari, sunteţi primii care ar trebui să înţelegeţi că rezervarea de locuri deschide canalul pe care noi putem să concurăm. Dacă aşteptaţi ca noi să batem la uşi, să demontăm uşile, intrăm într-un establishment care oricum este creat de o lungă cultură masculină. Lumea noastră de astăzi, aşa cum e ea, e rezultatul acestei culturi, şi cu bune, şi cu rele. E foarte greu să zdruncini un establishment. Faceţi un experiment într-o comună şi spuneţi că, din cei 7 consilieri, 3 vor fi femei. Veţi avea marea surpriză să aveţi vreo 30 de femei care candidează pentru cele 3 locuri. Dar, altfel, este extrem de stânjenitor. Ne simţim într-o stare de inferioritate şi de clandestinitate tot timpul. Trebuie să dovedim mereu că, dincolo de sex, avem şi raţiuni, avem şi valori, şi curaj, şi devotament pentru aceste valori. E extrem de greu ca, pe lângă tot ce faci într-o viaţă, să dovedeşti mereu că te poţi califica într-o anumită poziţie.
Vorbeaţi de notorietate şi de credibilitate. Eu cred că Mona Muscă este un exemplu foarte descurajator pentru femeile care vor să acceadă undeva în politică. Ea ar fi putut fi preşedintele României. În momentul în care i-a spus preşedintelui de pe scena de la Ateneul Român: „aveţi noroc că sunt femeie“, şi-a semnat acel parcurs îngrozitor. A avut greşeala ei personală, dar, dincolo de asta, este, dacă pot să spun aşa, cel mai executat om public din ultimii 20 de ani. O grămadă de securişti, ofiţeri de Securitate, poate şi cel care i-a smuls ei angajamentul, sunt totalmente respectabili în tot felul de poziţii necontestate din România. Deci, pentru orice femeie politică, cazul Monei Muscă este un exemplu negativ şi nu văd prea curând pe cineva care să poată ţâşni aşa de sus.
Edler András: Noi, ca minoritari, ştim foarte bine ce vrem şi spunem pe orice surse. Dar întrebarea rămâne şi e foarte practică: s-a făcut un astfel de sondaj? Pentru că, de exemplu, pe mine degeaba mă trimiteţi să fiu pilot de avion dacă nu vreau să fiu.
Liliana Popescu: S-au făcut studii pe femei de la toate partidele din România existente la nivelul anului 2000. A fost un studiu realizat de către USAID, care a făcut mult bine din acest punct de vedere înţelegerii şi cercetării fenomenului de discriminare de gen. A rezultat că femeile care-şi doreau să urce în ierarhia de partid erau în mod sistematic descurajate. În plus, studiul a mai arătat că principalul motiv pentru care unele dintre ele nici nu se angajează într-o cursă în interiorul partidului este că nu au susţinere acasă, deci nu beneficiază de sprijin din partea familiei, în primul rând soţul şi probabil părinţii, care au nevoie de îngrijire. Deci ne întoarcem la ceea ce se discuta mai devreme, e vorba de cultură, mentalităţi etc.
Aş adăuga o altă idee, dincolo de acest studiu. În momentul în care vezi la televizor, ca tânără, că majoritatea celor care intră în politică sunt bărbaţi, îţi formezi conceptul că nu este neapărat treaba ta, ca femeie. În schimb, o vezi pe Gina Pistol sau pe nu ştiu care dintre personajele care fac tabloidele, şi astfel modelingul le-a înnebunit pe tinerele din România.
Se ştia dinainte că alegerile uninominale sunt defavorabile egalităţii de gen şi femeilor. Dacă ne uităm la cifrele care rezultă din alegeri şi le comparăm cu numirea în funcţie a femeilor, rezultă că guvernanţii sunt mai conservatori decât electoratul.
Adriana Săftoiu: Dar, în egală măsură, chiar cunoscând că votul uninominal nu favorizează femeia, asta arată că electoratul este foarte puţin dispus să voteze femei. Chiar şi acolo unde femeile au fost trimise pe un colegiu sigur, doar 2–3 cred că au reuşit să strângă 50% + 1 din voturi.
Societatea nu e dispusă să audă prea mult despre subiectul egalităţii de şanse
Mihaela Popa: Noi, femeile, avem o calitate în plus faţă de bărbaţi, feminitatea, pe care nu trebuie să ne-o pierdem nici chiar în politică.
Liliana Popescu: Dar sunt mai multe tipuri de feminităţi.
Mihaela Popa: Şi asta e adevărat. Mă întorc la educaţie, unde majoritare sunt femeile. Dar vă rog să observaţi că toţi preşedinţii de sindicat sunt bărbaţi. Marea majoritate a miniştrilor au fost bărbaţi, în afară de d-na Andronescu, care a fost şi a revenit. Iată că şi acolo unde majoritare sunt femeile, în funcţii de decizie sunt tot bărbaţi. E o chestiune de mentalitate, mai mult decât de politică. Şi atunci, cred că trebuie o politică de discriminare pozitivă, tocmai pentru a impune rolul femeii.
Rodica Palade: Dacă ar fi necesară, pentru o perioadă, până ne-am civiliza puţin, o lege a cotelor, credeţi că această lege ar trece vreodată printr-un parlament, aşa cum arată el astăzi?
Adriana Săftoiu: Cred că problema nu e doar a cotelor, pentru că, până la urmă, nu s-ar putea să se producă o revoluţie în stradă numai spunându-le oamenilor despre drepturile obligatorii. Partidele sunt nişte animale perfecte: dacă societatea le va spune că trebuie să vorbească despre un anumit subiect, pe acela îl vor aborda. Nu uitaţi că partidele sunt nişte organisme care preiau într-un fel sau altul stimulii. În momentul de faţă societatea nu e dispusă să audă prea mult despre subiectul egalităţii de şanse – femei în politică. Şi nu pentru că noi suntem nişte genii neînţelese şi societatea e toată misogină. Ci pentru că, în proporţie destul de mare, femeile n-au dovedit că sunt acolo pentru că au performat, că au un CV, ci pentru că... şi de aici începe legenda. Uneori chiar noi n-am avut grijă să dezminţim legenda, ba ne-a şi plăcut să ne urcăm pe acest val şi să mergem mai departe.
Nu trebuie să ne aşteptăm ca oamenii să facă o revoluţie în stradă: vrem femei în politică! Haideţi să facem lista femeilor cu notorietate şi să trecem în dreptul lor prima calitate care ne vine în minte. Veţi vedea câte au legătură cu ideea de performanţă.
Femeile din diplomaţie
Răduţa Matache (secretar de stat în Ministerul Afacerilor Externe): Diplomaţia e o zonă puţin privilegiată a administraţiei. Am fost un an secretar de stat pentru afaceri europene şi trebuie să spun că bărbaţii cu care am lucrat m-au acceptat ca manager cu foarte multă inteligenţă şi cu foarte multă graţie. Ajunsă în această poziţie de decizie, am avut tot sprijinul necesar în MAE.
Cred că peste 3–5 ani va trebui să vobim despre egalitatea de şanse în sensul susţinerii bărbaţilor să acceadă la funcţii de conducere în diplomaţie. E adevărat că în momentul de faţă este încă o lume a costumelor gri, cel puţin la nivelele superioare. Numărul de femei ambasador creşte în fiecare an cu 2–3, sunt mult mai multe decât pe vremea când d-na Smaranda Enache era ambasador. Deci e un trend pozitiv. Din experienţa mea, nu cred în cote, nu cred în discriminare pozitivă şi mai cred că cel mai mare rău îl face egalităţii de şanse promovarea cuiva pentru că este femeie. O femeie într-o funcţie oarecare nu-şi poate permite să facă apel la ceea ce Noica numea „lăutărism“ – tentaţia noastră de a şti din toate câte puţin şi nimic foarte bine. O femeie trebuie să facă faţă unor cerinţe de trei ori mai mari, trebuie să fie foarte competentă, să treacă toate pragurile şi să se aştepte să mai apară un prag.
Niciuneia dintre doamnele de aici nu îi place postura de victimă şi noi însene nu trebuie să ne punem în postura de victimă. Sunt sigură că se pot face lucruri de către noi însene, care să ne ajute pe fiecare dintre noi. De exemplu, femeile nu sunt atât de bune ca bărbaţii la networking, la acele cercuri informale. Va trebui să învăţăm să ne adunăm mai mult între noi, să ne sprijinim între noi, să ne fim primii critici şi primii susţinători. Şi asta nu numai la nivel de parlament, ci, sigur, la nivelul întregii ţări.
Rodica Palade: Şi mai este ceva: doamnelor, aveţi grijă în ce tip de mentalitate vă creşteţi copiii! Vă creşteţi fetele ca să fie supuse, să treacă un prag şi încă un prag şi încă un prag, cum spunea doamna, sau le învăţaţi să se afirme având drepturi egale. Iar pe băieţi nu îi învăţaţi să fie stăpânii fetelor.
Adriana Săftoiu: Copilul meu e în clasa a II-a. În clasa I am dat peste propoziţiile „Ana culege mere“, „Ion se joacă în curte“ şi am spus: „dragul meu, ce ai înţeles din aceste propoziţii?“. Şi el a spus: „ceea ce se întâmplă în orice familie – eu mă joc, tu lucrezi!“. Şi atunci eu trebuie să stric ce îl învaţă şcoala.
Opiniile exprimate în acest supliment nu reprezintă în mod necesar poziţia Comisiei Europene
