Pe aceeași temă
Grija pentru frumos, dar şi grija pentru exteriorul casei venea, desigur, din educaţie şi din sentimentul de apartenenţă la acest ceva care se numeşte Oraşul. Am mai păstrat noi astăzi acest sentiment de apartenenţă?
Există cărţi pe care după ce le-ai citit îţi e uşor să le împrumuţi: deşi au fost utile sau ţi-au procurat plăcere, cărţi de o valoare certă, nu ţi-au atins inima şi nici înstrăinarea lor nu te-ar îndurera. Cu totul altfel se întâmplă cu cele de care te-ai îndrăgostit sau care s-au legat de o perioadă din viaţa ta în aşa fel încât au devenit ori obiecte de ataşament indestructibil, ori martori ai unor evenimente memorabile. Pe acestea le ţii în bibliotecă pe un anume raft, le iei din când în când şi le răsfoieşti, la lumina discretă a serii, mai degrabă duminica. Uneori sunt cărţi vechi, cu hârtie îngălbenită de vreme, legate mai bine sau mai prost, după cum permite însuşi volumul în cauză.
Dacă au fost cumpărate din anticariat, au pe prima pagină semnătura celui care le-a cumpărat prima dată şi un an foarte îndepărtat, vestigii care pe orice adevărat iubitor de carte îl înduioşează, căci îi oferă o punte de legătură cu tinereţea cărţii. Şi, nu în ultimul rând, un clin-d’œil din partea celui care, primul, a iubit acea carte. După aspectul îngrijit şi după faptul că în anticariate găseai cândva, de multe ori, rafturi întregi din biblioteca aceleiaşi persoane puteai deduce că ea nu mai este în viaţă şi că moştenitorii sunt cei care au vândut cărţile pe preţuri de nimic. Cărţile păreau, astfel, nişte copii orfani care sperau o altă familie iubitoare...
Răsfoind albumul Farmecul discret al Bucureştilor, cu fotografii de Dan Dinescu şi o prefaţă de prof. Andrei Pippidi, editat de Institutul Cultural Român, am avut imediat certitudinea că mă aflu în faţa unei asemenea cărţi de suflet, „pe care nu o împrumuţi“. Titlul, à la Bunuel, îţi dă deja sugestia unui răgaz privilegiat, învăluit în catifeaua parfumată a unor imagini de altădată. Există în volum fotografii mai noi şi puţin mai vechi, iar în isteria demolărilor nu este sigur că toate aceste imobile mai există în momentul de faţă. Şi, oricum, ele pălesc cu fiecare an care trece şi nu aduce renovarea lor!
„Farmecul“ Bucureştilor este pentru mulţi dintre noi, persoane active, tocmai aglomeraţia pe care o dă orice capitală: deşi e poluat, Bucureştiul e locul în care toate se întâmplă; deşi e atât de zgomotos, posedă în însuşi acest permanent bruiaj un tumult care e viaţa, de nestăpânit. E un rău necesar, spunem atunci. Şi ne place, deşi oftăm. Acesta e „farmecul“ oraşului în care trăim azi sau pe care-l traversăm adesea, venind din provincie, şi e un farmec foarte superficial, dacă nu de-a dreptul fals. Pentru că el ignoră Istoria.
M-am întrebat de mai multe ori de ce ne impresionează, totuşi, imobilele acestea înalte, de birouri sau de bănci, când e evident că sunt atât de urâte? Probabil pentru că avem încă în minte aspectul auster şi adesea hidos al clădirilor din comunism: pătrăţoase şi cenuşii, ameninţătoare şi deprimante. Un aer de murdar şi sărăcie se degaja mai ales din ele, iar ceea ce aduc nou imobilele de birouri este impresia de curăţenie şi promisiunea de prosperitate. Ne lăsăm cuceriţi volens-nolens. Şi când admitem că şi acestea sunt, dacă nu ameninţătoare, atunci sigur alienante, ajungem la răspunsul adevărat pentru întrebarea: care e farmecul Bucureştilor?
Farmecul acesta nu poate veni decât din Tradiţie. Dar ce am păstrat din Bucureştiul de altădată? Foarte puţin şi foarte prost. Proiectul de renovare a zonei Lipscanilor, care ar fi trebuit să înceapă în anii ’90, pare şi el intrat în colaps. De douăzeci de ani încoace, niciun primar şi niciun om politic nu au avut nici bunăvoinţă, nici consilieri potriviţi care să ducă la repunerea în drepturi a unei capitale destul de schingiuită arhitectural în perioada comunistă. O indiferenţă crasă şi până la urmă chiar lipsă de inteligenţă, pentru că, dacă nu din sentimente faţă de oraş, demersul unor renovări putea fi făcut măcar din raţiuni pur pragmatice, electorale. Bucureştenii ar fi apreciat mult o astfel de iniţiativă şi l-ar fi votat din nou pe cel care le-ar fi redat oraşul. Mai rău decât atât, când a fost vorba de câştigat bani, au fost demolate case care erau sau ar fi trebuit clasate ca piese de patrimoniu, pentru ca să se construiască diverse imobile „clientelare“.
Albumul cu fotografii făcute de Dan Dinescu ne invită într-un oraş pe care îl descoperim cu uluire. Cu toţii cunoaştem case impunătoare, cum ar fi clădirea CEC-ului sau Casa George Enescu, Casa Sadoveanu, Casa Vernescu, de pe Calea Victoriei, sau alte clădiri „oficiale“, dar fotograful Dan Dinescu ne invită şi în lumea caselor boiereşti, pe care nu le poţi descoperi decât dacă ştii unde să le cauţi: în cartiere, pe anumite străzi, ca şi cum s-ar ascunde, ca să nu fie şi ele demolate. Eliberate de urâţenia clădirilor „noi“, aduse în prim-planul fotografiei ca nişte artiste la rampă, aceste case vechi devin extrem de luminoase şi de impunătoare. Nefiind renovate, patina lor face ca lumina emanată să fie una potolită, în unele cazuri chiar stinsă, iar aerul impunător vine din distincţie. Toate aceste case au un aer nobil de necontestat: în ciuda fragmentelor de zid căzute, a vopselilor pierdute, ele exprimă bun-gust şi demnitate, precum aristocraţii ruşi decăzuţi după revoluţie.
De aceea, nu am vrea să folosim termenul „decadent“, pentru că, în acest caz, „vechi“ nu înseamnă şi „decăzut“ din punct de vedere moral. Dimpotrivă, aceste case sunt simboluri ale unei lumi bucureştene dispărute care avea valori, avea măsură şi avea personalitate. Dantelăriile laborioase ale ferestrelor, ca şi împodobirea cu flori a balcoanelor sau a uşilor de la intrare vor face încântarea privirii oricărui cititor. Florile s-au perpetuat mai mult sau mai puţin, uneori au fost învinse de vreme şi s-au metamorfozat în iederă, subliniind, printr-o sugestie melancolică, abandonul locului. Toate aceste ornamente exterioare sunt de un gust desăvârşit şi ne vorbesc despre voinţa proprietarilor iniţiali (de mult dispăruţi) de a avea grijă nu doar de spaţiul lor intim (ceea ce facem şi noi astăzi, cu mai puţine mijloace şi mult mai puţină inspiraţie!), ci şi de cel care, deşi le aparţinea, era deschis spre lume, spre semenii lui. Grija pentru frumos, dar şi grija pentru exteriorul casei venea, desigur, din educaţie şi din sentimentul de apartenenţă la acest ceva care se numeşte Oraşul. Am mai păstrat noi astăzi acest sentiment de apartenenţă?...
Talentul lui Dan Dinescu de a surprinde aceste minuni arhitecturale este vrednic de toată lauda şi admiraţia: el ştie să pună în valoare casele, unghiul din care le priveşte e ochiul artistului care nu doar reproduce o imagine, ci creează un moment de încântare, de poezie. Arcade şi cariatide au, astfel, în viziunea sa, parcă glas şi ne cântă o melodie puţin tristă, dar seducătoare, cu adevărat fermecătoare, de altădată.
Tocmai de aceea fotografiile sale nu sunt nişte imagini pe care, odată privite, le părăseşti şi închizi albumul, fără să vrei să revii la el. Vorbeam despre cărţile pe care nu le împrumutăm – sau doar celor mai buni prieteni... – şi la care revii de-a lungul vieţii. Albumul Farmecul discret al Bucureştilor, editat de Institutul Cultural Român, este o astfel de carte ataşantă. Vrei să o ai în bibliotecă pentru că, deschizând-o, te poartă instantaneu într-o lume de vis.
Deloc în ultimul rând, trebuie menţionată Prefaţa prof. Andrei Pippidi. Este o declaraţie de iubire faţă de Bucureştiul de altădată în plus, pe lângă aceea a lui Dan Dinescu, şi în acelaşi timp o incursiune în istoria acestuia, de care avem nevoie pentru că ea nu se predă la şcoală şi, cu câteva excepţii, nu o găsim nici în mass-media. Compusă din patru părţi, Trecutul: Mai-mult-ca-perfect, Perfectul simplu, Un cuvânt pentru prezent şi Ce nu se vede aici, Prefaţa ne informează foarte util despre cum s-a construit Bucureştiul, cum a fost sistematic distrus ba de năvăliri barbare, ba de catastrofe naturale şi mai ales care a fost contribuţia domnitorilor la modernizarea sa, începând cu secolul al XIX-lea. Desigur, aportul Regelui Carol I, cel mai substanţial, este demonstrat, dar textul capătă vioiciune şi prin mărturiile unor călători străini, menţionate încă din sec. al XVIII-lea.
Citind Prefaţa, vom înţelege mai bine eclectismul arhitectural al acestei capitale care, spre mirarea noastră, îi încântă pe mulţi turişti străini de astăzi şi ne vom convinge că acest eclectism nu trebuie distrus, ci bine preluat şi renovat, dat fiind că el este pecetea identitară a Bucureştilor. Un bun mozaic de stiluri rafinate, bine întreţinut, este ceea ce trebuie opus dezvoltării imobiliare iraţionale, în cel mai bun caz, din ultimii ani, atunci când nu avem de-a face chiar cu kitschuri în toată regula.
Recuperarea acestor vestigii rămâne, deci, o imensă urgenţă, ca şi prioritatea bunului gust, apelul la adevăraţi profesionişti în domeniu, dacă vrem să mai avem o Capitală despre care să se poată spune că „vine“ sigur de undeva, dintr-un trecut... fermecător!
// Farmecul discret al Bucureştilor /
The Discreet Charm of Bucharest
// Fotografii de Dan Dinescu
// Prefaţă de Andrei Pippidi
// Editura Institutului Cultural Român
// 2008
