Pe aceeași temă
În 2007 aţi participat la iniţierea proiectului Salvaţi Sinaia!. Ce v-a determinat să trageţi acest semnal de alarmă?
Sinaia a avut o situaţie privilegiată - istoria naşterii oraşului făcea ca să fie un oraş unic în România, şi anume un oraş făcut, la început, în mod artificial în jurul palatului regal, cu foarte multe facilităţi pentru construire şi un regulament foarte avantajos, ca să fie încurajat tot anturajul regal, după aceea, şi alte persoane să-şi construiască acolo vile. Astfel, se dorea ca Sinaia să devină un fel de anexă administrativă şi de reprezentare în peisaj a Bucureştiului. Mănăstirea şi palatul regal au putut să genereze împreună un oraş absolut de excepţie. De altfel, oraşul Sinaia are cele mai multe monumente istorice, raportate la suprafaţă, plus o arhitectură de foarte bună calitate, o înscriere remarcabilă în peisajul muntos şi o siluetă a Caraimanului şi a crestelor de munţi, de o parte şi de alta a Văii Prahovei.
După 1990, investiţiile şi afacerile imobiliare s-au făcut cu o viteză şi cu o lipsă de raţiune în ceea ce priveşte un echilibru al lucrurilor. Acest fapt regretabil s-a manifestat mai mult decât în alte părţi, tocmai datorită atracţiei oraşului. Sinaia şi Mamaia erau cele două repere, în fond, ale turismului autohton. Or, chestia asta i-a atras pe investitori în aşa mare măsură, iar investitorii, din cauza tradiţiei, au fost de obicei oameni cu foarte multă putere şi influenţă, încât şi distrugerile care au survenit au fost pe măsură. Chestiunea asta a fost la început puţin vizibilă, apoi a fost din ce în ce mai perceptibilă, iar după aceea a început să fie evidentă, dar când era prea târziu şi când o mare parte dintre persoanele care respectau locul şi îl vizitau au hotărât să-şi mute interesul către alte localităţi, considerând că Sinaia e deja parţial distrusă şi nu mai întrunea aşteptările lor.
În momentul acela noi am intervenit cu acţiunea Salvaţi Sinaia!, prin care doream să conştientizăm o politică mai responsabilă din partea puterii şi a arhitecţilor. Cu ocazia asta, grupul de arhitecţi care lucra pe Valea Prahovei şi-a restructurat modul de organizare şi de acţiune, pentru că fenomenul care se petrecea în Sinaia se propaga în alte localităţi de-a lungul Văii Prahovei, în toate staţiunile. Or, e clar că arhitecţii de acolo ar fi putut să aibă o prezenţă în care persuasiunea şi atitudinea lor ar fi putut să conştientizeze lumea.
Ce pericole concrete şi distrugeri au avut loc la Sinaia şi v-au determinat să faceţi această acţiune?
Primele consecinţe vizibile au fost alunecările de teren. Construcţiile care se făceau la Sinaia aveau fundaţia de piatră, cu structuri uşoare, de obicei din paiantă sau din lemn, în niciun caz ceea ce s-a făcut ulterior, şi anume nişte construcţii grele, masive, înalte, cu foarte multe nivele, din beton. În momentul în care aceste construcţii noi s-au aşezat şi în văile torenţilor, unde nu se construise până acum, din motive lesne de înţeles, atunci lucrurile au început să fie grave, pentru că o parte dintre ele au început să alunece la vale. Primul exemplu şi cel mai interesant e ce s-a întâmplat cu Vila Iorga, monument istoric care suferea de mult de un fenomen de alunecare. După câţiva ani, alunecarea s-a generalizat. Chestia asta a cerut nişte măsuri de consolidare care au fost făcute neprofesionist în foarte multe cazuri, adăugând şi mai mult beton, îngreunând construcţiile foarte mult şi antrenând şi mai mult suprafeţe mari de teren care alunecau. Sesizarea acestui lucru, în loc să genereze o regândire a lucrurilor în ansamblu, a produs mai mult o reacţie de furie şi, în orice caz, procesul a continuat şi a fost afectat spaţiul public.
Care a fost reacţia autorităţilor la iniţiativa dvs.?
Noi am avut încă din prima zi ideea de a face un schimb de puncte de vedere cu primarul Oprea. Însă dânsul n-a dorit niciodată să stea de vorbă cu noi şi s-a considerat atacat, poate din punct de vedere politic, habar n-am cum. În orice caz, n-a avut transparenţa sau disponibilitatea necesare unei conversaţii şi, de câte ori am cerut să avem acces la informaţiile publice, ne-a refuzat, în mod sistematic. Mai mult decât atât, în încercarea noastră de dialog care a urmat la un an după lansare, unde a fost o masă rotundă ţinută în Bucureşti, au venit câţiva dintre consilierii de la Sinaia care, din păcate, s-au comportat lamentabil şi au afirmat chestiuni complet neadevărate referitoare la politica de urbanism de acolo. Noi am descoperit că nici măcar nu există un Plan de Urbanism General. Deci tot ce se face acolo, din punct de vedere legal, este cu semn de întrebare. Totul se face pe baza unei politici de conjunctură şi de influenţă şi, în orice caz, nu are o viziune de ansamblu. Ce să vorbim de dezvoltare durabilă sau de valoarea peisajului? E pur şi simplu o distrugere bezmetică.
Mai mult decât atât, am descoperit cu ajutorul unor persoane care lucrează la National Geografic că există un sistem foarte abil de transfer al unor proprietăţi. De exemplu, dacă aveţi o bucăţică de pădure undeva în Moldova, faceţi un schimb cu cei de la Silvicultură cu o suprafaţă echivalentă la Sinaia, după aceea o băgaţi în perimetrul construibil, intravilan, şi apoi o defrişaţi şi vă faceţi o vilă. Acesta a fost un sistem prin care s-a distrus marginea oraşului, relaţia cu peisajul şi cu zona neconstruită.
Cum va influenţa oraşul autostrada care va trece pe Valea Prahovei?
Autostrada este un element perturbator acolo, cu toate că este absolut necesară. Există o ipoteză care n-a fost acceptată până la urmă nici măcar prin consultarea publică, pentru că publicul ştie că autostrada se va face în mod discret şi parţial ascunsă în tunel, iar hotărârea care s-a luat, fără să fie nimeni informat, a fost că autostrada va trece la vedere, pe estacadă, deci presupune un impact foarte puternic asupra mediului şi asupra peisajului.
Aţi cerut sprijinul autorităţilor centrale?
Am făcut un demers la Ministerul Lucrărilor Publice, cerând să se facă un Plan de Urbanism pilot, având în vedere că Sinaia este un caz de excepţie, foarte valoros şi că acest Plan de Urbanism ar fi putut să fie exemplu şi pentru celelalte staţiuni. Din păcate, s-a invocat autonomia locală. Referitor la Ministerul Culturii, pot să vă spun că reacţiile sunt destul de slabe. În momentul în care, acum doi ani, s-a avut în vedere demolarea unui corp al Gării, care este monument istoric, am reuşit să oprim acţiunea. Minciuna a ieşit la suprafaţă - s-a spus că a intrat o maşină în zidul respectiv. Chestiunea interesantă e că încă nu s-a reparat zona aceea şi probabil se are în vedere în continuare „ceva“ acolo.
Ce alte exemple similare de degradare a memoriei urbane cunoaşteţi în România?
Cel mai grăitor este Bucureştiul. Facem o extraordinar de mare greşeală în momentul când considerăm zona istorică numai o zonă turistică, fără să ţinem cont de descoperirile arheologice de acolo, care sunt privite de către investitori mai mult ca o corvoadă şi ca un element care le complică viaţa. De fapt, cu ocazia cercetărilor care s-au făcut şi a lucrărilor de infrastructură, s-au descoperit acolo lucruri importante şi extrem de interesante pentru ceea ce ar putea un turist să înţeleagă din istoria oraşului. Tendinţa de a minimaliza, de a reduce şi de a nu da importanţă specialiştilor care lucrează acolo în domeniul arheologiei este o gafă enormă.
Din punctul de vedere al unui arhitect, cum se poate împăca nevoia de modernizare cu conservarea memoriei?
Chestiunea asta ţine de educaţie. Atâta timp cât generaţiile sunt crescute şi educate de persoanele care şi-au luat diplomele, au fost funcţionari şi şi-au exercitat profesia în lumea comunistă, în care lucrurile astea aveau cu totul altă direcţie şi altă motivaţie – este vorba de conservarea patrimoniului –, chestiunile vor merge aşa. Problema educaţiei este esenţială şi mă refer la educaţia în masă, nu neapărat a specialiştilor. Lipsa culturii generale face ca lucrurile despre care discutăm să nu fie nici măcar percepute de majoritatea populaţiei. Ea percepe doar dacă e frumos sau urât, dar nu percepe, de fapt, memoria ca pe o valoare de moştenire pe care suntem cu toţi datori să o transmitem mai departe.
Pentru un arhitect, lucrurile sunt destul de clare, cred. Este vorba de a fi puţin cultivat şi de a echilibra necesităţile, de a înţelege că şi nevoia de memorie este la fel de importantă ca şi cea funcţională. Chestiunea care se pune este, de fapt, a administraţiei, pentru că administraţia este cea care hotărăşte dacă un proiect poate sau nu să treacă. Hai să presupunem că noi, arhitecţii, facem numai prostii şi ne ocupăm de afaceri imobiliare. Acest lucru ar trebui sesizat de administraţie, care, prin modalităţile de avizare pe care le are, să aibă grijă ca lucrurile să nu se întâmple aşa. Din păcate, se întâmplă exact invers. Administraţia este suficient de coruptă ca să accepte orice fel de proiect şi lucrurile merg mână în mână către o distrugere sistematică.
* Arhitect, preşedintele Ordinului Arhitecţilor din România
Interviu realizat de RĂZVAN BRĂILEANU
