Pe aceeași temă
De ce oare au o importanţă atât de mare clădirile istorice, s-ar putea întreba un cititor neavizat şi neinteresat, bine implicat în acest prezent, gândind şi trăind pentru viitor? Cum l-am putea convinge că dezvoltare nu înseamnă neapărat a avea peste tot turnuri cu geamuri fumurii?
O discrepanţă majoră se poate observa între lumea europeană occidentală şi lumea europeană orientală şi în ceea ce priveşte atitudinea faţă de trecut. Cele două lumi, având concepţii diferite faţă de ideea de prezervare a vestigiilor trecutului, se întâlnesc în spaţiul românesc parcă reproducând linia de demarcaţie teoretizată de Samuel Huntington, despărţind România în două, Transilvania central-europeană şi Vechiul Regat orientalizat. Ştim bine cât de importantă este memoria urbană în Europa Occidentală, ce accent se pune pe prezervarea clădirilor care vin din istorie, ce parte din orgoliul local este ocupată de acest patrimoniu istoric, cunoaştem invidia pe care o au americanii faţă de Europa, privită ca un muzeu în aer liber, invidie plastic exprimată în romanul lui Paul Auster The Music of Chance, când doi câştigători excentrici la loto, deveniţi multimilionari, decid, în timpul unei vizite în Irlanda, să cumpere ruinele unui castel... pe care îl transportă, piatră cu piatră, în America, fascinaţi fiind de vechimea pietrelor care au văzut trecând istoria şi pe Cromwell făcându-le praf.
Există însă şi o cultură diferită între Transilvania şi Vechiul Regat în ceea ce priveşte atenţia îndreptată către patrimoniul istoric, exemplele cele mai elocvente fiind renaşterea Sibiului, prin restaurarea comorilor trecutului, şi băltirea progresivă, dacă nu distrugerea deschisă, a patrimoniului din Bucureşti. Ni se pare că exemplul Sibiului a fost unul motivant pentru restul urbelor transilvănene care încearcă cu mai mult sau mai puţin succes (şi în funcţie de bugete şi ştiinţa administraţiilor locale) să imite formula Johannis, spre deosebire de oraşele sudice, care îşi continuă nestingherite asaltul asupra trecutului. Imposibilitatea de a termina refacerea vechiului centru istoric al Bucureştiului, lucrări care trenează de mulţi ani, este edificatoare. Capitolul dedicat oraşelor (sau mai degrabă târgurilor) din extraordinara lucrare a lui Neagu Djuvara Între Orient şi Occident. Ţările române la începutul epocii moderne explică mult din eşecul urbanistic la români (extinzând analiza şi la Transilvania, având în vedere că oraşele de aici au fost întemeiate de alogeni: saşi, maghiari sau austrieci, şi nu de români). Saint-Marc Girardin scria despre Bucureştiul de la cumpăna secolului al XVIII-lea cu secolul al XIX-lea: „Dughenele cele mai dărăpănate se proptesc de casele cele mai frumoase: ieşi dintr-o casă ce aminteşte de palatele din Paris şi Viena, ca să dai peste cocioabe din lemn, să mergi pe străzi podite ca vai de capul lor cu bârne, iar noroiul sau praful îţi ajung până deasupra gleznei“. Oraşele mai importante din Vechiul Regat au preluat stilul arhitectonic francez (parte din celebra formulă a formelor fără fond), dar, din păcate, nu au înrădăcinat şi respectul occidental faţă de clădirile istorice, la aceasta contribuind în mod direct dispreţul sistemului comunist faţă de vestigii ale unui altfel de trecut, unul al diferenţei sociale şi economice, al bunului gust burghez. Acei martori ai vechii lumi trebuiau ajutaţi să dea ortul popii pentru că, atâta timp cât mai existau, o comparaţie era posibilă între vechea lume şi noua lume. Dacă s-ar fi simţit confortabil cu realizările din domeniul arhitectonic ale realismului-socialist (celebrele uzine de locuit: cartiere-dormitoare de blocuri, pieţele uniformizate, bulevardele terne, banale, lipsite de expresivitate), comuniştii nu ar fi avut de ce să radă vechile centre urbane.
În România nu numai că s-a distrus enorm de către regimul comunist, culminând cu perioada de după 1977, dar s-a continuat să se distrugă şi după revoluţia din decembrie 1989, fără ca multă lume să fie deranjată de acest fenomen care, e drept, trebuie să o recunoaştem, s-a dezvoltat mai ales în ceea ce bunicii noştri desemnau ca Vechiul Regat. Transilvania este un spaţiu special în care memoria s-a păstrat nu numai datorită faptului că fost mai puţin afectată de cutremurul din 1977, pentru că era mai problematic pentru Ceauşescu să demoleze casele saşilor sau maghiarilor, riscând conflicte diplomatice într-o perioadă când voia să pară lumii occidentale drept altceva decât era, dar şi din simplul motiv că oraşele ardeleneşti cunoşteau o tradiţie net superioară faţă de cele regăţene şi, nu în ultimul rând, pentru că acele construcţii erau solide. Impunătoare în multe cazuri. Menite să reziste în faţa degradării timpului. În mod paradoxal, Ceauşescu a adoptat în Transilvania modelul vestic de dezvoltare urbană în condiţii tipic româneşti, adică şi-a construit celebrele lui cartiere de blocuri în afara pieţei şi centrului istoric al oraşelor (sunt numeroase astfel de cazuri, de la Sibiu, Braşov, Târgu-Mureş până la Râşnov sau Reghin). Nu ştim dacă a făcut-o de bunăvoie, abandonând raderea vechilor centre urbane doar pentru a-şi concentra atenţia asupra Vechiului Regat, de care, până la urmă, era mult mai legat, oltean fiind la origine, decât snobul, recele şi burghezul Ardeal (care nu a scăpat neatins, însă proporţia distrugerilor este sensibil mai mică şi se poate constata cu ochiul liber).
Dar de ce oare au o importanţă atât de mare clădirile istorice, s-ar putea întreba un cititor neavizat şi neinteresat, bine implicat în acest prezent gândind şi trăind pentru viitor? Cum l-am putea convinge că dezvoltare nu înseamnă neapărat a avea peste tot turnuri cu geamuri fumurii? În primul rând, am încerca să-i spunem că acele clădiri vechi, de patrimoniu (case, biserici, pieţe, hale comerciale etc.), reprezintă legătura nemijlocită între el, contemporanul nostru, şi trecut, dar nu un trecut privit dintr-o perspectivă vagă şi utopică, trecutul acela pe care îl studiem în cadrul celor două ore de istorie la şcoală şi care ne place sau nu (nu-mi place istoria, dar îmi place geografia), ci legătura între el şi bunicii şi străbunicii lui. Cei care l-au precedat pe acest pământ, în acel oraş. Nu suntem siguri dacă o altă cauză a avântului distructiv care l-a cucerit pe Ceauşescu, iar după 1989, pe toţi ceilalţi mari dezvoltatori imobiliari nu are legătură cu originea lor ţărănească. Iar pasivitatea societăţii şi mai ales a celei urbane ar putea fi pusă şi pe seama indiferenţei masive a valurilor de nou veniţi de dată recentă din mediul rural, în faţa distrugerii unor clădiri care, oricum, lor nu le spuneau nimic. Bunicii şi părinţii lor nu copilăriseră în jurul lor, nu şi-au dat întâlniri prin preajma lor, nu s-au iubit şi sărutat la umbra lor. Cui să-i pese de dărâmarea unor şandramale, care, strategic, au fost lăsate în paragină, după cum constata în atât de multe articole Andrei Pippidi în inspirata sa rubrică săptămânală din Dilema Veche? Provocarea majoră a oraşelor româneşti din Vechiul Regat după 1989 a constat în a salva/prezerva rămăşiţele patrimoniului istoric din secolele al XVIII-lea sau XIX-lea, având în vedere că istoria nu a fost blândă cu construcţiile medievale. Ştim prea bine cum s-a răspuns acestei provocări: cu buldozerul. Dezastrul urbanistic din România postdecembristă îşi are rădăcinile şi în imigrarea masivă din România comunistă a sute de mii de citadini, burghezi, fie că vorbim despre minoritatea evreiască, cea saşă/şvabă sau de românii branşaţi la lumea vestică, după cum bine remarca Gelu Ionescu analizând situaţia postdecembristă: „Elita de azi: o pătură compactă de privilegiaţi ai sistemului comunist, aptă numai a se îmbogăţi cu orice preţ, pentru care cuvântul patriotism stârneşte hohote de râs sau de dispreţ, produse ale cinismului şi ale unei mentalităţi abuzive de ciocoi. Au plecat aşadar nu toţi, dar cea mai mare parte dintre cei care ar fi fost poate capabili să redreseze ţara, să-i pună baze sănătoase şi viabile, pentru un viitor care n-ar fi mai fi fost atât de tulbure şi de amanetat bunului plac şi sălbăticiei egoismului. Ei, alături de celelalte minorităţi alungate, ce însumează mai mult de un milion de oameni, erau beneficiarii unei experienţe de viaţă şi de conduită ce ar fi limitat, cel puţin, dezastrul bunului plac de azi“. (Covorul cu scorpioni, Douăsprezece fragmente memorialistice, Editura Polirom, Iaşi, 2006).
Nu trebuie să cădem în capcana raţionamentului de tipul: „da, dar noi nu am avut catedrale şi nici mari compozitori, ale căror case să le putem transforma în muzee, nici cine ştie ce mari pictori sau scriitori recunoscuţi în întreaga lume, de aceea nu avem ce păstra. Nu ne comparăm noi cu ei. Noi ne-am apărat sărăcia şi nevoile şi neamul, iar, pentru ca ei să-şi poată ridica celebrele catedrale, noi am pârjolit holda şi otrăvit apa puţului...“ Se observă stereotipul veşnicei comparaţii cu Vestul, ca şi cum noi nu am putea face ceva fără a avea această sulă în coaste. Este vital să se păstreze chiar şi memoria apropiată a unei naţiuni, nu neapărat numai pe cea de acum 2000 de ani sau memoria de acum un secol. Dacă România îşi protejează, cum-necum, patrimoniul antic şi medieval, are însă mari probleme cu prezervarea memoriei încastrate în patrimoniul istoric relativ recent, probabil şi pe considerentul inculcat de istoriografia comunistă, şi anume că vechimea mare este mult mai valoroasă decât o vechime mică, de un secol sau două. Atitudinea diferită a celor două spaţii se remarcă şi analizând două momente dificile pentru patrimoniul urban al Europei Occidentale şi al României. După al doilea război mondial, se ştie foarte bine, foarte multe oraşe occidentale au suferit din plin din punct de vedere arhitectonic din cauza bombardamentelor, a luptelor violente etc. Însă, după 1945, s-a preferat refacerea acestor vechi centre urbane după planuri arhitectonice fidele, încercând a se reconstitui cu minuţie ceea ce a fost înainte de cel de al doilea razboi mondial. Chiar şi Varşovia sau Budapesta au aplicat acest plan. Ceva similar s-a întâmplat în România după 1977, căci oraşele româneşti au fost mai cruţate (cu excepţia Ploieştiului, intens bombardat de aviaţia anglo-americană) de cel de al doilea război mondial. Însă distrugerile provocate de cutremur au fost interpretate altfel, drept un bun punct de pornire spre a demola şi înlocui vechile centre cu unele noi, în care să locuiască „omul nou“. Ne întrebăm dacă nu cumva, în inconştientul său ţărănesc, Ceauşescu nu şi-a dat seama că poate rămâne nemuritor, asemenea faraonilor egipteni, doar construind cât mai mult şi cât mai megalomanic (exemplul cel mai la îndemână fiind Casa Poporului). Betonul nu moare! De aici şi celebrul reproş al unei mentalităţi depăşite de normalitate: „nu veţi zugrăvi voi cât am construit noi!“. Tristă consolare pentru tristele oraşe regăţene!
Legătura între generaţii, unul dintre liantele importante ale unei naţiuni, se face nu numai prin transmiterea unei memorii verbale, dar şi prin existenţa posibilităţii de a plasa aceste memorii verbale în acelaşi cadru. Aceasta ar trebui să se întâmple atât în oraşele mari, dar şi în cele mai mici. Din păcate, dacă mass-media s-au concentrat mai degrabă asupra distrugerilor de tot felul din centrele urbane importante, au uitat de ceea ce se întâmplă în oraşele mici. Avem la îndemână municipiul Câmpina, unde, în ultimii ani, au fost demolate de către municipalitate două astfel de lieux de memoire importante la nivel local: o grădină de vară, care în perioada interbelică fusese şi cinematograf în aer liber, şi o sală de concerte/cinematograf în care a cântat însuşi George Enescu, sală care, în deja clasicul stil românesc, a fost lăsată să se degradeze cât mai mult pentru a se putea justifica inevitabila demolare. Sistemul şi amplasamentele apărării antiaeriene din Câmpina, oraş la fel de des bombardat precum Ploieştiul în cel de al doilea război mondial, din cauza rafinăriei, care ar fi putut fi exploatate chiar şi turistic, zac uitate, închise, iar unul dintre aceste puncte, aflat pe o culme deluroasă, a fost încercuit cu un gard înalt de către o firmă de telefonie mobilă care şi-a instalat un releu. Ne întrebăm naivi: cum este posibil a se face aceasta pe domeniul public?! Un alt exemplu care ne este la îndemână: Palatul Culturii din Ploieşti, construcţie finalizată în 1936, cea mai impozantă clădire interbelică din oraşul prahovean, dar care se află din anul 2002 într-o continuă consolidare, ale cărei rezultate nu se văd deloc, nici în exterior, dar nici în interior. Ceea ce nu au reuşit americanii cu bombardamentele lor este posibil să ducă la capăt un viitor cutremur puternic, căci structura de rezistenţă avariată la cel din 1977 nu a fost consolidată serios până acum. Casa Lumânărarului din Ploieşti, construcţie datând din secolul al XIX-lea, în care a locuit I.L. Caragiale, a fost demolată de către proprietar, cauza ajungând în instanţe, unde, în mod firesc, trenează de ani buni. Un alt caz de-a dreptul ilar îl reprezintă Cetatea Râşnov, care a fost concesionată unui investitor italian care s-a apucat de unul singur să o extindă! Într-un articol recent din Cotidianul intitulat Cetatea Râşnov stă să cadă după un război de cinci ani (din 9 septembrie 2009), semnat de Adrian Vasiliu, regăsim elucubranta stare de fapt a cetăţii, pe care de altfel am putut-o constat cu ochii noştri: „Într-un raport de evaluare realizat de dr. Adrian Rusu, expert al Ministerului Culturii şi Cultelor, sunt enumerate prejudiciile aduse cetăţii de lucrările neautorizate executate: degajări necontrolate de straturi istorice, pierderea definitivă a patrimoniului arheologic, recuperări necontrolate de patrimoniu arheologic şi scoaterea lui din orice control al vreunei instituţii abilitate să-l deţină, transformarea cetăţii într-o aglomerare haotică de construcţii improvizate. Italianul a intenţionat să deschidă şi un hotel în interiorul cetăţii, fapt căruia primăria i
s-a opus total“. Şi, în astfel de cazuri, unde se ajunge? În justiţie, unde contractul de asociere între Primărie şi afacerist se analizează de cinci ani. Ne întrebăm retoric ce s-ar fi întâmplat dacă acelaşi om de afaceri italian s-ar fi apucat să sape fundaţia unei clădiri lângă Domul din Florenţa?
Criza economică mondială plecată din sectorul imobiliar şi care a afectat puternic şi sectorul construcţiilor din România (scăderi masive cu -15% faţă de anul trecut) oferă o gură de oxigen multor clădiri istorice, care ori deja au fost însuşite de diverşi dezvoltatori imobiliari mai mult sau mai puţin dubioşi, ori se aflau în vizorul altora. Însă pentru cât timp? Salvarea patrimoniul istoric al României, a ceea ce a mai rămas din el (căci această salvare a fost, de la caz la caz, individuală, în funcţie de interesele şi corupţia autorităţilor locale), reprezintă una dintre cele mai importante misiuni pe care orice guvern ar trebui să le aibă în programul de guvernare, pentru că, mai presus de orice, ar trebui să se intereseze de ceea ce va lăsa drept moştenire generaţiilor viitoare de români. Iar fără o respectare drastică a legilor, fără o pedepsire riguroasă a celor care îşi bat joc de trecutul ţării (de bunicii şi străbunicii noştri), fără o însănătoşire morală a ansamblului societăţii, ne îndoim că acest respiro nu va rămâne decât o simplă paranteză. Căci trecutul este esenţial şi ineluctibil. Fără el, ne-ar lipsi identitatea şi nimic nu ne-ar fi familiar, iar prezentul n-ar avea sens. (David Lowenthal –Trecutul este o ţară străină)
