Pe aceeași temă
Care este primul lucru care vă vine în minte când vă gândiţi la spaţii şi clădiri simbolice din Bucureşti?
Spaţii ordonate în Bucureşti – pieţe, în sensul urbanistic al cuvântului, ceea ce presupune de regulă şi valoare simbolică – sunt doar două: Piaţa Universităţii şi Piaţa Gării de Nord. Ambele au în felul lor şi valoare simbolică. În rest, există câteva spaţii urbane, neamenajate sau puţin amenajate, care au un evident potenţial de devenire. Cel mai important dintre acestea este, fără îndoială, Piaţa Revoluţiei. De-a lungul istoriei acest spaţiu a avut diverse geometrii: în timpul Regelui Carol I căpătase o formă urbană coerentă. Prezenţa Palatului Regal făcea ca Piaţa Palatului să aibă, pe lângă valoarea de simbol arhitectural–urbanistic dată de compoziţia urbană şi de valoarea arhitecturală a unor clădiri, şi pe cea de simbol al puterii. Ca urmare a demolărilor şi a bombardamentelor, Piaţa Palatului a ajuns spaţiul inform care este astăzi Piaţa Revoluţiei. De-a lungul timpului – începând cu sfârşitul anilor 1930 până în 1997 -, s-au organizat mai multe concursuri de urbanism, dar, din motive varii, ele n-au fost concretizate. Bucureştiul are nevoie de un centru reperabil ca atare. Arhitecţii străini care ne-au vizitat din 1990 ne-au întrebat: unde este centrul oraşului? Pentru ei acesta nu există. Personal - dar nu sunt singurul -, cred că Piaţa Palatului are vocaţia să devină acest centru al Capitalei. Clădirile care se află în acest spaţiu sunt importante repere arhitecturale: Ateneul, fostul Palat Regal, Fundaţia Carol, Galeriile Kretzulescu, Palazzo Calcani, Hotelul Hilton, Athenée Palace. Cred că organizarea unui concurs internaţional de urbanism cu implicarea statului şi cu garanţia că echipa câştigătoare a concursului va primi comanda lucrării şi, nu în ultimul rând, cu atragerea unor echipe puternice din străinătate poate transforma acest spaţiu în „Centrul Bucureştiului“ de care avem atâta nevoie.
Un alt spaţiu cu potenţial de a deveni reper urbanistic este scuarul situat la intersecţia Str. Pictor Verona cu Bd. Magheru în dreptul Cinematografului ARO (Patria). Clădirea ARO, prima construcţie modernă de anvergură realizată în România, operă a arhitectului Horia Creangă, cel mai important arhitect modern român din perioada interbelică, constituie un important reper arhitectural. Ingenioasa soluţie găsită de Creangă, care constă în retragerea volumului înalt al compoziţiei pe Str. Pictor Verona, ar fi mai bine pusă în valoare printr-o amenajare urbanistică atentă a scuarului. În fundalul acestuia se află o veche casă boierească (D.A. Sturdza), actuala Librărie Cărtureşti. Prezenţa acestei clădiri pe latura de est semnalează în Bd. Magheru prezenţa unei întregi alcătuiri arhitectural-urbanistice de o mare valoare, închegată la sfârşitul secolului XIX şi la începutul celui următor. Este vorba de cartierul a cărui coloană vertebrală este Str. Pictor Verona continuată de Str. Icoanei, cartier delimitat la nord de Bd. Dacia, la sud de Str. C.A.Rosetti, la est de Str. Vasile Lascăr şi la vest de Bd. Magheru.
Bd. Magheru este o importantă „rezervaţie de arhitectură modernă interbelică“, pe care o găsim de altfel răspândită pe tot teritoriul perimetrului central al oraşului, arhitectură modernă care constituie una dintre componentele importante ale cachet-ului arhitectural bucureştean. Din păcate, ca şi alte momente importante ale istoriei arhitecturii care definesc Bucureştiul, precum puţinele vestigii rămase din secolul al XVIII-lea, arhitectura eclectică fin de siècle din timpul domniei lui Carol I (Ateneul, Fundaţia Carol, Palatul CEC, fosta Poştă, Banca Naţională, Tribunalul, Facultatea de Medicină etc. pe lângă care există încă o mulţime de locuinţe) sau arhitectura neoromânească (Muzeul Ţăranului Român, Primăria Capitalei, Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu“, Şcoala Centrală şi nenumărate locuinţe) nu sunt puse în valoare. În alte ţări - Slovacia, de exemplu, pentru a ne compara cu o surată din fostul lagăr comunist -, fără a avea o arhitectură mai valoroasă, sunt organizate vizite ce se adresează amatorilor de turism cultural. Desigur, punerea pe picioare a unei astfel de întreprinderi înseamnă un efort ale cărui roade nu se culeg în patru ani, ceea ce nu înseamnă că nu trebuie să intre în obiectivele edililor Capitalei.
Ce tip de amenajări se pretează pentru spaţiile acestea simbolice? Cum trebuie să le trateze arhitecţii şi urbaniştii?
V-aş trimite la un proiect care, parţial, începe să prindă cheag. Este opera echipei PRODID, condusă de colegul meu Şerban Sturdza, şi se leagă de spaţiul amintit mai devreme situat în faţa Librăriei Cărtureşti, care se află pe un posibil traseu cultural important al Bucureştiului – Str. Pictor Verona, prelungită cu Str. Icoanei. Este – cum am menţionat mai sus - o zonă extrem de interesantă şi definitorie pentru Bucureşti, dar nepusă în valoare până la apariţia acestui proiect. Bruxellesul este cunoscut pentru arhitectura Art Nouveau – moment important în istoria arhitecturii, curent care s-a manifestat de altfel pentru prima oară aici în 1893 prin construirea Casei Tassel, operă a reputatului arhitect Victor Horta. Belgienii au pus în evidenţă acest moment din istoria culturii belgiene şi europene organizând în mod inteligent tururi Art Nouveau, editând ghiduri şi ajutând financiar restaurarea clădirilor aparţinătoare acestui stil. Am putea face ceva similar, în zona menţionată
aflându-se o serie de construcţii aparţinând stilului neoromânesc, contemporan Art Nouveau-ului: prima casă în stil neoromânesc – 1886, Casa General Lahovary, opera lui Ion Mincu; Casa inginer Eremia, realizată după proiectul arhitectului Giulio Magni, emul al lui Mincu; casa arhitectului Iotzu, unul dintre studenţii preferaţi ai acestuia, coautor alături de maestrul său al Băncii Agricole din Craiova; Şcoala Centrală, opera lui Mincu, de asemenea; apoi casa acestuia, unde este sediul Ordinului Arhitecţilor. Proiectul echipei condusă de Şerban Sturdza propune completarea acestui traseu cu o serie de componente urbanistice şi arhitecturale, care, puse în operă în întregul lor, vor genera în sfârşit în Bucureşti o realizare exemplară. Proiectul prevede transformarea unei părţi a Str. Pictor Verona într-un traseu pietonal, pe mijlocul căruia o plantaţie de arbori va face legătura între zonele verzi ale Grădinei Icoanei şi Parcului Casei Universitarilor. O serie de lucrări de artă vor jalona acest traseu, de altfel în dreptul Bisericii Anglicane a fost deja montată o lucrare a sculptorului Virgil Scripcaru. Extinderea Librăriei Cărtureşti în casa de pe Str. Pictor Verona nr. 5 şi amenajarea cafetăriei din curtea acesteia sunt parte a acestui program de revitalizare urbană. În final, partea cea mai spectaculoasă a traseului presupune realizarea unei subtraversări a Bd. Magheru ce va lega scuarul Cărtureştilor – coborât şi el la cota pasajului subteran, scuar ce va fi decorat cu o lucrare de artă, bustul arhitectului Horia Creangă – cu malul celălalt al Bd. Magheru. Acest spaţiu subteran va primi o serie de dotări comerciale şi va fi legat printr-un pasaj de staţia de metrou Piaţa Romană. În fine, la nivelul solului, aproximativ în faţa blocului Eva, va fi marcat în parviul de piatră – pe locul unde s-a aflat până la începutul anilor 1960 – planul Muzeului Simu, gest de aducere aminte.
Se poate spune că Bucureştiul are o identitate urbanistică clară?
Pentru mine, da – mă refer la Bucureştiul secolului al XIX-lea şi al primei jumătăţi a secolului următor, cel cuprins în interiorul inelului principal de circulaţie. Acest Bucureşti este un oraş crescut organic, având o tipologie total alta decât cea a oraşelor occidentale sau central-europene, cheia lui de lectură este deci una complet diferită de a acestora. Pentru a-l înţelege este nevoie fie de o foarte mare sensibilitate, fie de o cultură urbanistică extrem de solidă şi dacă se poate ca ele să fie îngemănate ne-am afla într-un caz ideal. În această categorie rară s-a aflat Dana Harhoiu, care, la începutul anilor 1990, cu puţin înainte de a trece în nefiinţă, a scris un text remarcabil intitulat Bucureşti, un oraş între Orient şi Occident. Publicat postum în două ediţii (1997 şi 1999), autoarea face o analiză a istoriei devenirii Bucureştiului din perspectiva urbanistului, analizând cu acribie Planul Boroczin (1846), punând în evidenţă noi modalităţi de lectură şi interpretare, cum ar fi cea privitoare la locul Bucureştilor în sistemul de apărare al Ţării Româneşti. Puţin comentat la apariţia lui, textul este unul vizionar, chiar dacă pe alocuri, la o cercetare ulterioară – dacă ar fi avut norocul să o poată face –, autoarea ar fi retuşat unele afirmaţii.
Pentru mine, Bucureştiul este un oraş palimpsest, urmele lui şterse de istorie se străvăd până astăzi în structura sa, trebuie numai să vrei să le descifrezi. Interpretate, ele pot fi o sursă reală de inspiraţie pentru o arhitectură contemporană contextuală. Bucureştiul are deci o identitate. Singurele oraşe – toute proportion gardée – care, fiecare în felul lui îmi, aduc într-un anume mod aminte de el - fiind totuşi în final altceva - sunt Belgradul şi Cairo. Primul prin ductul străzilor, scară şi ceva mai puţin prin arhitectura construcţiilor, cel de-al doilea prin amestecul de arhitectură eclectică fin de siècle de factură Beaux Arts, pe care Kedivul Ismail a impus-o, ceea ce a făcut să fie numit „Parisul de pe Nil“, prin arhitectura modernistă a anilor 1930 şi, nu în ultimul rând, amestecul de Orient şi Occident.
Bucureştiul despre care am vorbit, cel pe care îl iubesc, este un oraş în care este încă loc de construit. Proiectele despre care am vorbit pun în evidenţă acest fapt. Ceea ce vom construi trebuie să se nască din dialogul cu locul, întărind identitatea oraşului, ceea ce, trebuie să recunosc, nu este întotdeauna uşor. De aceea cred în virtutea concursurilor, fiindcă, cu rare exepţii, ele dau răspunsul cel mai bun problemelor pe care le întâlnim în acest domeniu.
Pot arhitecţii să îi influenţeze pe decidenţi, pe autorităţi, pe oamenii politici?
Dacă s-ar putea stabili un dialog cu domniile lor, poate că da, deşi experienţe de ultimă oră mă fac tot mai sceptic. Totuşi, în timpul mandatului său de primar general, domnul Videanu a venit la foarte multe dintre întâlnirile săptămânale ale Comisiei tehnice de urbanism, probabil între 75 şi 80%. Mi-a lăsat impresia cuiva care vrea mai ales să înveţe, ceea ce probabil a şi făcut. Este singurul dintre primarii postdecembrişti care a făcut acest lucru şi dialogul cu el era nu numai posibil, dar de cele mai multe ori cu urmări pozitive. Este însă un caz unic.
Dar legislaţia le permite arhitecţilor să aibă un cuvânt important de spus în aceste chestiuni urbanistice?
Legislaţia românească este ambiguă şi îmi este frică că nu întâmplător. În general, oamenii politici evită implicarea specialiştilor în luarea unor decizii, ei vor să aibă mâinile libere – nu vorbesc numai de relaţia cu arhitecţii şi urbaniştii, ci în general lor nu le plac specialiştii, argumentele lor sunt de multe ori greu de combătut numai cu un discurs politic. Asta nu înseamnă că specialiştii au întotdeauna dreptate, sunt oameni şi deci şi ei sunt subiectivi. Dialogul este astăzi singura modalitate de a ajunge la luarea deciziilor în interesul comunităţii, dar, cum am văzut, el este greu de stabilit.
În alte ţări legislaţia le permite arhitecţilor să se implice mai mult?
Eu cunosc mai bine cazul Parisului, a cărui devenire am cercetat-o mai atent. De-a lungul istoriei, începând cu secolul XVII, arhitecţii au avut un cuvânt important de spus în devenirea oraşului. Astăzi însă, în marile capitale europene, arhitecţii şi urbaniştii au voci care se aud.
Vorbiţi-mi, vă rog, despre proiectul pe care l-aţi coordonat, Calea Victoriei – axa culturală a Bucureştiului.
Premiza proiectului pleca de la constatarea făcută lucrând la proiectul de restaurare şi extindere a Muzeului de Arheologie, situat în zonă, anume că în lungul acestei artere se află cele mai multe dotări culturale ale oraşului şi că ele au încă un important potenţial de dezvoltare. Mă refer nu numai la marile instituţii situate mai ales în jumătatea de sud – Muzeul Naţional de Istorie, Fundaţia Carol, Muzeul Naţional de Artă, Ateneul – sau ceva mai la nord, Academia. Sunt instituţii de dimensiuni mijlocii sau mici: Muzeul Colecţiilor, Uniunea Scriitorilor, Uniunea Compozitorilor, Muzeul „George Enescu“, Fundaţia „Ion Ghica“, Institutul de Arheologie, Muzeul Oraşului Bucureşti (sediul din Casa Cezianu), Muzeul Literaturii, Institutul de Istorie a Artei, Colecţia Dr. Severeanu, teatre: Odeon, Tănase, Act, numeroasele galerii de artă etc.
Bucureştiul ar avea enorm de câştigat dacă ar juca această carte.
Pe de altă parte, Calea Victoriei are încă părţi care nu sunt terminate şi pentru care trebuie găsite soluţii arhitectural-urbanistice contemporane, care să dialogheze inteligent cu ceea ce există. Prezenţa multor calcane, vizibile în zona de sud, între Piaţa Senatului şi Bd. Regina Elisabeta, pe frontul de est şi în zona de nord, între străzile Grigore Alexandrescu şi Orlando atât pe latura de est, cât şi pe cea de vest, este o problemă care trebuie pe cât posibil remediată.
Pentru frontul de est al ultimei zone menţionate, unde în perioada interbelică s-au ridicat aleatoriu câteva blocuri având 7–8 nivele, am propus completarea frontului cu imobile de aceeaşi înălţime. Cum pe terenurile situate între blocuri există construcţii cu parter sau parter+1 etaj, am propus supraînălţarea lor cu păstrarea faţadelor existente. Teoretic, metoda aceasta este acceptată în anumite situaţii speciale. Pentru noi, unele zone ale proiectului se află în această situaţie specială. Existau, în principiu, trei posibilităţi de abordare: păstrarea frontului cu arhitectura care există astăzi, demolarea şi reconstituirea şi a treia variantă, cea pe care am propus-o. Suntem conştienţi că realitatea construită va fi alta decât cea de astăzi. Ea va păstra – recunoaştem, într-o formă diferită – o parte a memoriei locului. Barcelona este un bun exemplu pentru acest tip de intervenţii făcute cu remarcabil succes.
În continuare, între străzile Orlando şi General Manu – pe aceeaşi latură de est –, frontul, deşi de mică înălţime, parter şi parter+1 etaj, este compus aproape în întregime dintr-o suită de construcţii reprezentative, toate aflate pe lista monumentelor istorice: Casele Trubeţkoi, biserica Sf. Nicolae Tabaci, Casa Manu, Casa Dissescu. Am propus păstrarea frontului aşa cum este, face excepţie colţul de sud-est al intersecţiei cu Strada Orlando – unde se află o construcţie parter (depozit) fără valoare, care am propus să fie demolată şi pe locul căreia am amplasat un imobil cu parter şi 5 etaje, egal cu cel existent pe colţul de de nord-est al intersecţiei construit en retrait faţă de Calea Victoriei. El este legat de Casa Trubeţkoi cu un corp jos, având faţada în continuarea faţadei acesteia. O formulă similară am folosit cu câţiva ani în urmă la extinderea Hotelului Majestic, la joncţiunea cu Restaurantul Capşa.
Cum unele dintre casele mai sus menţionate au curţi adânci cu suprafeţe considerabile, am propus pe fundul de lot realizarea unor imobile de locuinţe, având parter + 3 etaje + 1 etaj retras.
Am descris mai sus două dintre zonele asupra cărora am propus intervenţii, soluţiile adoptate arată că răspunsul nostru a fost dat în funcţie de situaţia – foarte diferită – găsită în teritoriu.
Aş mai menţiona o situaţie aflată în zona de lângă Catedrala Sf. Iosif, pentru care noi prevăzusem completarea fronturilor pe Str. Berthelot cu clădiri ce se năşteau şi continuau frontul Căii Victoriei către vest. În anul 2007, din iniţiativa Universităţii de Arte – al cărei sediu central se află în această zonă – s-a organizat un concurs pentru extinderea acesteia. Câştigător a fost declarat proiectul echipei de arhitecţi condusă de Andrei Şerbescu, proiect remarcabil. El propunea, în opoziţie cu ceea ce propusesem noi, o intervenţie soft fără demolări, doar cu completarea interstiţiilor existente în teritoriu cu clădiri joase construite peste un subsol general, care făcea posibilă legătura între corpuri, într-o arhitectură contemporană realizată din oţel corten. Chapeau bas! Urez succes echipei care conduce acum Universitatea de Arte, precum şi mai tinerilor noştri colegi întru ducerea la bun sfârşit a proiectului.
Trebuie să precizez că Piaţa Palatului (Revoluţiei) nu a făcut obiectul studiului nostru. Pentru această zonă importantissimă a centrului Capitalei se desfăşurase un concurs de urbanism în 1997, concluziile juriului – din care făceau parte şi membri ai conducerii Primăriei de atunci – erau ca Primăria să finanţeze continuarea studiului de către cele patru echipe premiate, ceea ce nu s-a întâmplat. Ca membru al juriului concursului, am considerat că am datoria morală să evit orice echivoc şi să nu ne ocupăm de acest subiect.
Una dintre criticile aduse acestui proiect, în afară de concepţia arhitecturală, ţinea de un aspect foarte pragmatic: dacă acolo vor fi clădiri înalte de birouri, traficul de pe Calea Victoriei, care şi aşa este foarte îmbâcsit, o să se îngreuneze şi mai mult. Există soluţii?
În proiectul nostru nu am propus clădiri înalte de birouri. Singura clădire înaltă, având la cornişă înălţimea Palatului Telefoanelor, a fost amplasată la colţul Căii Victoriei cu Calea Griviţei şi avea funcţia de hotel. În rest, înălţimile propuse sunt între Parter + 3 etaje şi Parter + 8 etaje.
Dar à propos de construcţii înalte şi foarte înalte în Bucureşti, ele vor contiuna să apară, ceea ce trebuie făcut pentru ca dezvoltarea lor să nu fie haotică este stabilirea unui plan de amplasare a lor foarte atent studiat. În acest sens, reluarea Studiului de altimetrie, realizat la jumătatea anilor 1990 de către Catedra de Urbanism a Facultăţii de Arhitectură trebuie reluat şi adus la zi.
În ceea ce priveşte traficul de pe Calea Victoriei, el se va descongestiona prin lărgirea Străzii Buzeşti şi prelungirea ei până dincolo de Casa Poporului, creând o dublură pe direcţia N–S a axului principal al oraşului – suita de bulevarde – Lascăr Catargiu, Magheru, Bălcescu, Brătianu – prevăzut în PUG–ul Bucureştiului.
Dorinţa noastră este ca, în final, Calea Victoriei să ajungă o stradă cu acces predominant pietonal şi cu acces carosabil ocazional şi controlat, rezervat cu precădere riveranilor.
Interviu realizat de RĂZVAN BRĂILEANU
