Pe aceeași temă
Ploieştiul aduce cu o casă în care au trăit trei generaţii: „mobilele vechi“, câte au mai rămas, sunt de departe cele mai atrăgătoare.
Există case în care trăiesc trei generaţii şi în care vedem convieţuind o comodă a bunicii alături de un televizor cu ecran plat, o vitrină cu ceşti de ceai din care nu s-a mai băut de mult, pentru că sunt valoroase şi trebuie păstrate, alături de un calculator.
Tot aşa există multe oraşe în România care, păstrând ceva din arhitectura de dinainte de comunism, au fost transformate prin construirea de cartiere de blocuri, dar şi prin demolarea imobilelor vechi, iar ultimii 20 de ani le-au adăugat clădiri de birouri şi de bănci. Ploieştiul face parte dintre aceste oraşe. El aduce cu o casă în care au trăit trei generaţii: „mobilele vechi“, câte au mai rămas, sunt de departe cele mai atrăgătoare.
Ce a rămas din oraşul interbelic, în care existau firme străine de exploatare a petrolului, englezeşti, olandeze, franţuzeşti şi altele? Dar din târgul cu negustori, din secolul XIX?
Au rămas câteva biserici care arată încă bine: Biserica Domnească Sf. Apostoli, ridicată de Matei Basarab (1639), Biserica Sf. Pantelimon (1819), Biserica Maica Precista (1820), Biserica Sf. Gheorghe-vechi (1832), Biserica Sf. Impăraţi (1831), Catedrala Sf. Ioan Botezătorul (1842), Biserica Sf. Vineri (1880), pictată de Gh. Tătărăscu, Biserica Sf. Gheorghe-nou (1846), ctitorie a lui Gh. Boldescu, cel care a construit şi un spital care îi poartă şi azi numele.
Oraşul a fost afectat în secolul XIX de o inundaţie (1837), apoi de un incendiu (1843), după care bombardamentele din 1944 şi cutremurele din 1940 şi 1977 au distrus şi ele destul. Cele mai importante construcţii se datorează familiei de arhitecţi Socolescu, din care cei mai prolifici au fost Nicolae G. (1820-1870), Toma N. (1848-1896) şi Toma T. (1883-1960). Cinci generaţii de arhitecţi care îşi fac studiile la Viena, apoi Paris, apoi Bucureşti şi care îşi lasă amprenta asupra unui oraş.
Găsim astfel o structurare prin axa nord-sud: fosta Calea Câmpinii (stradă boierească), acum Bulevardul Republicii, care se continuă în Bulevardul cu Castani. De pe fosta Calea Câmpinii rămân Biserica Sf. Vasile (1834), Şcoala primară de băieţi şi fete nr. 8 – azi Şcoala nr. 14 –, ajungând în centru, avem Halele Centrale (1929-1935), Palatul Culturii – fost Tribunal la finele anilor ‘30 –, Hotelul Central (1932), apoi, înaintând spre Bulevardul cu Castani, avem actualul Tribunal – fost Palat al Justiţiei (1936) –, în stil neoromânesc, fostul Palat al Prefecturii - actual Muzeu de Artă –, iar pe bulevard putem vedea Colegiul Naţional „Mihai Viteazu“ – fosta Şcoală „Despina Doamna“ (1874), Casa Elefterescu (sec. XIX) – actualul Muzeu al Ceasului –, Casa Căsătoriilor – fosta Casă Radu Stanian, primar de seamă al oraşului – sau Restaurantul „Bulevard“, de la sfârşitul sec. XIX, în stil neoclasic. Pe străzi colaterale centrului rezistă încă bine Casa Ergas (1870-1872), care închidea fosta Stradă Franceză - astăzi Teatrul de Păpuşi „Ciufulici“ –, aşa cum spre Gara de Sud, tot pe o stradă colaterală, se află Colegiul Naţional „I.L. Caragiale“ - fost Liceul „Sf. Petru şi Pavel“ (1864) –, fostul Liceu „N. Bălcescu“, devenit Inspectoratul Şcolar Prahova, sau Spitalul „Schuller-Sfetescu“, donaţie particulară, care e spital şi astăzi.
Dar „perlele“ oraşului cred că sunt Statuia Libertăţii şi Casa Hagi Prodan. Prima, cumpărată de la Paris, e dezvelită în Piaţa Unirii - piaţa centrală a epocii, care e şi cea de azi – la 21 iunie 1881. Menită a atesta „virtutea ploeştenilor în susţinerea drepturilor cetăţeneşti cu ocazia alegerilor din 1869-1870“ (cf. Timpul), ea o reprezintă pe zeiţa Minerva care ţine în mâna dreaptă lancea şi în cea stângă un pergament: „Constituţiunea şi Legea electorală“. Piedestalul din marmură, în stil doric, e asigurat de Toma N. Socolescu. Poreclită de ploieştenii vremii „Madame Grigorescu“, de la iniţiatorul ei pătimaş, C.T. Grigorescu, primar şi deputat liberal, fost revoluţionar la 1848, ea este azi loc de întâlnire pentru liceeni, care se sprijină de grilajul ce o înconjoară pe prestigioasa doamnă, fără să-i acorde vreo atenţie...
Cât despre Casa Hagi Prodan, ea se află pe o stradă lăturalnică, în centru, şi datează din secoul XVIII. A aparţinut unui negustor prosper şi putem admira în ea un tavan de lemn sculptat, în care se împletesc raze ce trimit la diverse forme geometrice. Arta arabă este astfel sursă de inspiraţie, împrumutată de altfel de la turci… Cerdacul are un capitel în formă de melc, iar decoraţiunile stucate abundente amintesc, cele exterioare, de arta brâncovenească, iar cele interioare, de arta turcească.
În fine, dacă-i întrebaţi pe ploieşteni, vă vor spune că oraşul lor nu face parte dintre oraşele „arhitecturale“ nu din cauza industriei petrolului, ci din cauză că e prea aproape de Bucureşti ! Şi poate nu e cu totul eronată această afirmaţie...
