22 Plus, nr. 283: Funcţii urbane - Cultura, o afacere fără investitori

Lidia Moise | 13.10.2009

Pe aceeași temă

Afacerile şi cultura par întreprinderi paralele în România. Direct sau subliminal, a fost chiar indusă ideea că nu se vinde bine cultura, lucru infirmat de toate marile capitale europene. Dar ele au ştiut să-şi păstreze istoria şi să-şi creeze noi repere culturale.

România a îmbrăţişat economia de piaţă şi asta a însemnat abandonarea industriei neprofitabile, dezvolarea serviciilor şi a comerţului. Acolo unde schimbarea s-a petrecut, faţa oraşelor este alta. Fabrici plasate în zone atractive din perspectivă imobiliară au fost rase de pe faţa pământului pentru a se planta în locul lor cartiere rezidenţiale. Legislaţia europeană de protecţie a mediului aproape că obligă firmele să-şi mute activităţile industriale în afara oraşelor, dar dezvoltarea urbană a marilor spaţii rămase după închiderea fabricilor este treaba autorităţilor locale. Ele se mulţumesc însă să ştampileze planurile urbanistice ale aşa-numiţilor dezvoltatori imobiliari, fără să planifice vreun obiectiv cultural. Edilii oraşului nu au avut o viziune a dezvoltării culturale a noilor cartiere pe care le-au aprobat în devălmăşie. Nu şi-au pus problema integrării unor părţi din fostele ansambluri industriale în proiecte urbane cu funcţii sociale sau culturale.

Cultura nu este considerată o afacere în Capitala României şi poate nu va deveni una până în momentul când edilii oraşului şi oamenii de afaceri cu apetit de mecenat vor intra în joc. Criza actuală a arătat că România nu are o cultură a economiei, iar oraşele sale descriu, în mare parte, absenţa unei economii a culturii. Sibiul este un exemplu fascinant despre cum poate o moştenire culturală puternică, în care s-au investit grijă, efort şi bani, să aducă apoi bunăstare unui oraş. Bucureştiul preferă să sacrifice un parc, să-şi silească locuitorii să calce în picioare iarba din el atunci când ies bani dintr-un concert. La ultimul spectacol dat de Madonna, parcul despre care vorbesc nici nu prea mai avea iarbă. În ce priveşte afacerile culturale, mai întâi trebuie să apară banii, cererea şi apoi improvizăm soluţii. Asta dovedeşte absenţa unei viziuni complexe, economice, sociale şi culturale despre viitorul Capitalei.

Popularea şi eşecul unor afaceri industriale au alungat fabricile din oraşele europene. În Essen însă edilii şi investitori privaţi au preferat să articuleze un proiect arhitectural ambiţios în jurul a ceea ce a rămas dintr-o mină, pe care l-au transformat într-un obiectiv turistic, cu funcţiuni de centru pentru conferinţe. Complexul industrial Zollverein a menţinut complet infrastructura industrială, cu maşinăriile ei complicate, căreia arhitecţii i-au conturat o nouă imagine, modernă şi prietenoasă. Argumentul în favoarea ideii de păstrare a complexului industrial a fost ideea că acesta este o mărturie a evoluţiei şi a declinului unei industrii esenţiale pentru Germania în ultimii 150 de ani. Complexul industrial al minei de cărbuni din Zollvereign face parte din 2001 din patrimoniul cultural mondial definit de UNESCO, deci o ţintă precisă pe harta oricărui turist care ajunge în Essen.

La noi, unul dintre proiectele mai vechi ale Bucureştiului a fost transformarea platformei fostei uzine Semănătoarea în parc industrial de 16 hectare, pe un teren de 40 hectare, care a aparţinut fostei uzine. Pe planşete, parcul avea clădiri de birouri, o zonă comercială şi una rezidenţială, un hotel şi un minicartier de peste 1.200 de apartamente. Ansamblul ar fi trebuit să coste 750 de milioane de euro şi, cândva, în acest an, ar fi trebuit să se inaugureze hotelul şi mall-ul aferent cartierului. Proiectul a îngheţat şi afacerea constă în încasarea chiriilor de la numeroasele firme înghesuite în fostele hale. Pe planşetele acestui proiect ambiţios nu a existat vreo rămăşită de istorie a locului, vreo combină expusă între pereţi de beton şi sticlă, după cum lipseau repere culturale.

Uzina Semănătoarea ar fi trebuit să fie relocată, undeva, în preajma Bucureştiului, aşa cum s-a întâmplat în Cluj cu Napolact şi cu Fabrica Feleacul sau în Bistriţa cu Teraplast.

La un alt capăt al Bucureştiului se întinde platforma industială Republica, unde nu se întrezăreşte încă o imagine clară a modului cum va arăta fosta zonă industrială.

Pe platformă funcţionează încă producători de materiale de construcţie, echipamente şi haine. În esenţă, Bucureştiul are o istorie industrială bogată, iar istoria recentă a ras fabrici de pe suprafaţa oraşului. Tentaţia de a scoate bani din tranzacţii imobiliare a ecranat complet folosirea inteligentă a unor eventuale relicve ale trecutului industrial.

Pe bulevardul care se deschide din faţa fostei Case a Poporului colcăie afacerile, magazine, bănci, farmacii şi cârciumi. Nu există niciun cinematograf, nicio librărie, niciun muzeu până la Piaţa Alba Iulia. Pe traseu se lăfăie ruina a ceea ce ar fi trebuit să fie biblioteca naţională, pe care a pus ochii o mare companie imobiliară cu scopul de a ridica acolo un complex comercial şi rezidenţial. Tot pe ea a pus ochii şi Sorin Oprescu, pe vremea când candida pentru Primăria Capitalei şi, poate, a sucit multe minţi promiţând popularea viitorului proiect Esplanada cu căprioare aclimatizate. La căderea nopţii, bulevardul este lipsit de viaţă, pâlpâie ceva lumini de criză şi doar terasele restaurantelor mai înveselesc traseul.

Într-un alt spaţiu, în Constanţa, au dispărut librăriile din centru, locul lor fiind ocupat de negustorii de haine. Totuşi, Constanţa a moştenit un mic ansamblu arhitectural care integrează edificiul roman cu mozaic, unul dintre cele mai mari de pe întregul teritoriu al fostului imperiu. Însă lipsesc noile investiţii în cultură. Sursa de distracţie pare să se fi mutat, şi aici, la mall. Bancherii au ridicat sedii ultramoderne şi au înviorat piaţa de artă cumpărând tablouri pe care le-au expus acolo. Dar, cu excepţia decoraţiunilor interioare, ei au fost puţin implicaţi în expansiunea vieţii culturale a Capitalei.

Banca centrală a investit totuşi în renovarea clădirii sale istorice şi a amenajat chiar un muzeu interesant în interior. Totuşi, banca centrală nu prea este un spaţiu în care să se fâţâie turiştii şi poate nici nu este bine. Strada Doamnei, unde se găseşte sediul băncii centrale, a fost inima financiară a ţării. Acolo se găseau sediile marilor bănci, tot acolo era Bursa de Valori şi o mică biserică despre care se spune că era frecventată de bancheri şi brokeri, în căutarea inspiraţiei divine.

Pe Doamnei există şi palatul băncii Marmorosch Blank, acum părăsit de proprietari, din raţiuni de eficienţă, care caută, fără succes, să vândă clădirea. Amplasamentul, arhitectura şi interiorul său somptuos dau probabil o valoare consistentă clădirii, însă preluarea sa nu este o afacere. Edilii pun, poate pe bună dreptate, obstacole în calea unei eventuale alterări a palatului celei care a fost cea mai puternică bancă comercială din România înainte de Marea Depresiune. Evident, o soluţie interesantă ar fi preluarea sa de către Primăria Capitalei şi transformarea sa într-un centru cultural, care poate să includă şi un muzeu al finanţelor româneşti.

Nimeni însă nu cochetează cu un asemenea proiect, primăria preferă să plătească 400.000 de euro pe un studiu de fezabilitate pentru construcţia ulterioară a unei fântâni arteziene. Un proiect cultural care ar putea costa câteva milioane bune de euro şi ar putea atrage chiar banca proprietară în vreo sponsorizare sentimentală nu stă pe agenda primarilor. În Viena, grupul financiar Erste, care controlează Banca Comercială Română, a deschis un muzeu al economiilor, în care a expus istoria băncilor de economii austriece şi o impresionantă colecţie de puşculiţe. La noi, doar CEC Bank şi-a deschis tezaurul pentru public.

Afacerile şi cultura par întreprinderi paralele în România. Direct sau subliminal, a fost chiar indusă ideea că nu se vinde bine cultura, lucru infirmat de toate marile capitale europene. Dar ele au ştiut să-şi păstreze istoria şi să-şi creeze noi repere culturale. Sunt mai multe modele europene de finanţare a culturii şi a patrimoniului. Modelul britanic mişcă banii de la Loteria Naţională către proiecte culturale. Cu aceşti bani se renovează şi se întreţin muzee şi clădiri de patrimoniu. Muzeele au însă şi o listă lungă de sponsori.

Un alt model de finanţare este articulat de băncile de economii europene, care susţin financiar teatre, muzee şi săli de concerte. La noi, Loteria finanţează sportul, dă foarte puţini bani cinematografiei pentru ceea ce şefii ei numesc „promovarea culturii scrise“. Grosul sumelor câştigate de această maşină de făcut bani se duc la buget. Ea nu are însă o funcţie socială şi culturală bine conturată.

Nu a mai apărut însă în Capitală niciun proiect de anvergură culturală, care să contureze un profil de capitală europeană. Scuza momentului poate fi criza, însă nu pot să nu mă întreb ce a făcut primăria cu cele 500 de milioane de euro împrumutate din piaţa internaţională de capital.

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22