Pe aceeași temă
Înainte de a exista oraşul cu clădiri şi străzi, există „cetatea“: adică o comunitate – mai mare sau mai mică – de oameni.
Spune Tucicide în Războiul peloponeziac că, dacă oamenii din viitor (viitorul lui) ar putea privi Atena şi Sparta golite de oameni, şi-ar face o idee greşită despre puterea, în realitate relativ egală, a celor două cetăţi. Sparta, oraş mic, fără monumente, cu populaţia locuind răspândită în mediul rural, ar părea de două ori mai slabă politic şi militar decât era, în vreme ce acelaşi privitor ar judeca Atena, metropolă plină de monumente şi construcţii publice remarcabile, ca fiind de două ori mai puternică. Ce ne învaţă această pătrunzătoare observaţie? Că între oraş şi cetate există o deosebire importantă şi care se păstrează chiar şi mult după dispariţia cetăţilor-stat de tip antic.
Când spunem „oraş“, ne gândim de obicei numai la case, străzi, pieţe, poduri, bulevarde, muzee, monumente. Avem în vedere, de fapt, precum se gândea Tucidide, oraşul golit de oameni. Dar înainte de a exista oraşul cu clădiri şi străzi, există „cetatea“: adică o comunitate – mai mare sau mai mică – de oameni. Cum trăiesc ei, ce doresc, ce visează, ce aşteaptă, toate acestea înseamnă „cetatea“. „Oraşul“, chiar şi aşa, e nu numai un loc clădit, ci e şi un „stil“. Iar „Cetatea“, în mod paralel, înseamnă nu numai un număr de fiinţe omeneşti, ci şi o comunitate creatoare de stil.
„Cetatea“ presupune, aşadar, o comunitate. Dar oare, sunt sau mai sunt oraşele noastre comunităţi, şi nu doar simple aglomerări umane? Uneori da sau încă da, mai ales cele nu foarte mari, mai ales în Transilvania, unde spiritul occidental urban s-a implantat de sute de ani şi mai rezistă, pe alocuri, întrucâtva. Cu toate acestea, chiar şi acolo, şi mai ales în oraşele mari, comunitatea sau, dacă vreţi, „cetatea“ pare să fie tot mai mult o amintire. Comunismul, cu doctrina lui brutală de urbanizare, a contribuit mult la aceasta. Lucrurile se ştiu. O populaţie rurală, destul de primitivă în mentalităţi şi fel de viaţă, a fost transplantată brusc la bloc, fără a avea răgazul să se adapteze. Copiii sau nepoţii acesteia sunt astăzi citadini, fără a fi apucat să devină cu adevărat „cetăţeni“.
Rupţi de micile lor comunităţi rurale, acei oameni nu au reuşit să integreze „cetatea“, nici aceasta nu i-a integrat. Ea le-a rămas străină, un loc al nimănui, care poate fi pângărit şi insultat după voie, fără remuşcări sau ezitări. Spaţiul public, creat de-a lungul timpului printr-un efort comun, nu există pentru aceşti oameni care nu au păstrat din tradiţia rurală decât spiritul de clan, devenit în noile condiţii mentalitate de gaşcă. „Tranziţia“ a desăvârşit procesul creării de citadini necetăţeni. Ajutaţi să-şi uite responsabilităţile faţă de „cetate“ sau trecându-le pe seama unor autorităţi corupte şi ineficiente, citadinii noştri au la îndemână numai înjurătura drept mijloc de revoltă. Altminteri, ei aleargă bezmetic, se ciocnesc, se izbesc fără milă în autobuze şi tramvaie, se suduie. Consideră automobilul drept mijlocul principal de afirmare a forţei şi prestanţei şi circulă cu el în aşa fel, încât tot cartierul să i le cunoască şi să se teamă.
Probabil că o mare parte din problemele noastre politice generale – neîncrederea reciprocă, spiritul de clan, neglijarea intereselor generale, dificultatea cooperării, furia demolatoare, invidia în loc de emulaţie, orgoliul în loc de ambiţie – se explică şi prin dispariţia „cetăţii“ în lumea românească. Lipsa de interes şi de participare a unei mari părţi a populaţiei la politic şi la procesele electorale nu formează decât pandantul politic al neglijenţei individuale faţă de mediul înconjurător şi faţă de interesele şi sentimentele celorlalţi. Cineva care evacuează pe geamurile deschise ale apartamentului sau ale maşinii o muzică asurzitoare e un om pentru care „cetatea“ nu există. De ce s-ar duce el să voteze? Şi pentru cine?
Cât despre politicieni, ne-am făcut un obicei în a-i acuza pentru toate. Dar ei nu sunt decât noi înşine în oglinda societăţii. Iar aceasta e deformată şi reflectă monstruos propriile noastre defecte. De fapt, mai mult decât orice, ea reflectă un gol: o „cetate“ inexistentă.
