Pe aceeași temă
Bucureştiul este un oraş lipsit de agora, un oraş care se descurcă singur, fără ajutorul celor aleşi să-l amenajeze.
Puţină lume îşi mai aminteşte că Piaţa Dorobanţi se întindea pe tot spaţiul ocupat acum de magazinul NIC, fiind despărţită în două de o piaţetă în mijlocul căreia se afla o mică arteziană. Pe bordura artezianei şedea adesea Andruţă Ceauşescu, adus la Bucureşti de feciorul său mai mic, şi-şi bea ţoiul cumpărat de la birt. Şedea şi Andruţă unde putea, căutând un spaţiu public în care să fugă de acasă (maşina neagră îl urmărea nelipsită), mai ales că pe atunci Piaţa Dorobanţi oscila între aspectul de cartier bucureştean fără pretenţii şi un fel de centru al satului.
Astăzi, dacă ar trăi, Ceauşescu senior nu ar mai avea unde să-şi bea ţoiul în cartierul „de fiţe“, invadat de nouveaux riches (sună mai bine decât „parveniţi“ şi „mafioţi“). Locurile de întâlnire sunt astăzi cafenelele care au ocupat trotuarul de vis-à-vis de piaţă, dar nu vechii locuitori ai cartierului se întâlnesc în ele, ci tinerii de bani gata, tot felul de creaturi dubioase, cu comportament ostentativ şi iz de interlopi. Mai vezi, e drept, şi oameni de afaceri serioşi. În concluzie – un amestec care exprimă destul de bine schimbările sociale ale ultimelor două decenii.
Un spaţiu public gândit de urbanişti cartierul însă nu are, cum nu are de altfel nici restul oraşului. Blocată de proximitatea malefică a lui Ceauşescu, cartierul Dorobanţi era sumbru înainte de 1989, pentru a deveni ulterior un spaţiu de manifestare a noii „elite“ politico-economico-mondene.Schimbarea s-a petrecut însă doar mulţumită dinamicii economiei de piaţă. Tot Bucureştiul s-a umplut de altfel de cafenele şi restaurante, care par a ţine locul unor spaţii de congregare a locuitorilor Capitalei.
Oraşul nu a fost gândit şi amenajat pentru manifestări colective, iar spaţiul în care se adună bucureştenii la momente importante, cum se adună de pildă londonezii în Trafalgar Square sau newyorkezii în Times Square, a ajuns să fie Piaţa Universităţii, care nu a fost gândită în acest scop, dar şi-a dobândit acest statut datorită încărcăturii sale politice: 21 decembrie, 1989, „golanii“, mineriada din iunie 1990, victoria preşedinţilor nepesedişti Emil Constantinescu şi Traian Băsescu, vizita lui Bill Clinton, intrarea în UE la 1 ianuarie 2007. Nici după toate aceste evenimente, care aduc lumea în Piaţa Universităţii, nu s-a gândit niciun edil că oraşul ar avea nevoie de o agora. Dimpotrivă, spaţiile sale deschise au ajuns să fie populate cu monstruozităţi estetice, cum este nefericitul monument al revoluţiei impus de Ion Iliescu în faţa Bisericii Kretzulescu, probabil pentru a distrage atenţia de la statuile lui Iuliu Maniu şi Corneliu Coposu.
Cum spuneam, întreprinzătorii privaţi au ţinut loc de edili – oricum, doar proiectele lor s-au bucurat de atenţia acestora din urmă –, iar poporul a înţeles că agora este la mall, mai ales că mall-ul a început să fie organizat ca un mic orăşel, cu străzi şi pieţe, cum este de pildă Feeria din Băneasa. Este artificial, kitsch, poate nesănătos, dar umple un gol pe care edilii nici măcar nu-l văd.
Nu este desigur spaţiul în care să se simtă bine cei cu interese culturale, mai puţin fascinaţi de strălucirea vitrinelor şi de magazinele de pe „glam street“ şi „fashion street“ şi nici măcar un spaţiu care să stimuleze interese diferite de achiziţia de bunuri denumită mai nou shopping. Aceştia au noroc tot de spiritul antreprenorial al librarilor şi se refugiază la Cărtureşti, care este mai mult decât o librărie, iar, o dată la doi ani, au şansa Festivalului Enescu, găzduit potrivit la Ateneu şi impropriu la Sala Palatului.
Nici vorbă de centre culturale de tipul South Bank Centre de pe malul Tamisei sau Kennedy Centre din Washington. În lipsă de spaţii dedicate, concertele pop se ţin în pieţe şi parcuri, spre exasperarea locuitorilor din zonă, a căror opinie nu o cere nimeni.
În concluzie, Bucureştiul este un oraş lipsit de agora, un oraş care se descurcă singur, fără ajutorul celor aleşi să-l amenajeze. Nimeni nu are o viziune pentru oraş, iar concursurile de urbanism au fost ţinute de formă, căci proiectele câştigătoare nu au fost niciodată puse în practică. Treptat, lumea a uitat de ele şi, pierzând orice nădejde, a ajuns să se consoleze cu mall-ul.
