Pe aceeași temă
Tratatul de la Lisabona - mai multe drepturi pentru Parlamentul European şi parlamentele naţionale
Uniunea Europeană este puternică în lume doar când vorbeşte cu o singură voce. Tratatul de la Lisabona este o bază bună în acest sens.
În momentul de faţă, Uniunea Europeană funcţionează pe baza Tratatului de la Nisa, semnat de către cele 15 state membre pe data de 11 decembrie 2000. Această bază instituţională este insuficientă pentru ca o uniune cu 27 de state să poată funcţiona coerent şi răspunde provocărilor globale cu care ne confruntăm.
Prin Tratatul de la Lisabona, Uniunea Europeană devine mai democratică, mai apropiată de cetăţean şi îşi sporeşte capacitatea internă de a lua decizii. Începând cu anul 2014, în Consiliul Uniunii Europene majoritatea deciziilor vor fi luate pe baza dublei majorităţi: pentru ca o iniţiativă legislativă să obţină avizul Consiliului, va fi nevoie de votul a 55% dintre statele membre, reprezentând 65% din populaţia Uniunii. Paralel, va scădea numărul sectoarelor politice în care deciziile pot fi luate doar în unanimitate, ceea ce dă Uniunii Europene o capacitate sporită de a acţiona.
În ceea ce priveşte Parlamentul European, intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona duce la sporirea numărului sectoarelor în care se aplică procedura de codecizie (o iniţiativă legislativă are nevoie, în egală măsură, de acordul Consiliului şi al Parlamentului), ceea ce echivalează cu creşterea influenţei Parlamentului European – singura instituţie aleasă direct de către cetăţeni, adică singurul nostru mod de a influenţa direct procesul decizional de la Bruxelles. Tratatul conferă, de asemenea, mai multe drepturi parlamentelor naţionale, fiind primul Tratat care reglementează rolul acestora. Conform Tratatului, parlamentele naţionale „contribuie activ la buna funcţionare a Uniunii“. Parlamentul României, împreună cu parlamentele altor state membre, va trebui să supravegheze delimitarea competenţelor între statele membre şi instituţiile comunitare, având dreptul de a fi informat de către instituţiile comunitare. Mai precis, parlamentele vor veghea ca instituţiile comunitare să nu afecteze domenii ce sunt de competenţa naţională. Aşadar, parlamentele naţionale capătă mai multe drepturi, care aduc însă cu sine şi mai multă responsabilitate. Astfel, cooperarea în cadrul COSAC (Reuniunea Comisiilor pentru Afaceri Europene ale Parlamentelor Naţionale) va deveni mai importantă.
Tratatul de la Lisabona pune, de asemenea, principiul subsidiarităţii în centrul acţiunilor la nivel comunitar. Conform acestuia, nivelul superior de administrare are voie să intervină doar în acele cazuri unde poate reglementa mai eficient decât o poate face nivelul inferior. Adică, Uniunea Europeană poate reglementa un domeniu doar dacă dovedeşte că o poate face mai eficient decât statele naţionale. În acest caz, parlamentele statelor naţionale evaluează dacă iniţiativele Comisiei Europene sunt în contradicţie cu principiul subsidiarităţii şi pot împiedica implementarea acestora. Am convingerea că, în acest domeniu, state precum România trebuie să caute să transfere experienţe de la republici federale în care acest mod de lucru este adânc înrădăcinat. Constituţia Germaniei, de exemplu, prevede o relaţie între nivelul federal şi landuri similară cu cea pe care o vom avea între nivelul comunitar şi statele membre.
Pentru a putea răspunde însă iniţiativelor de la Bruxelles, Parlamentul României trebuie să le cunoască şi să le înţeleagă din vreme. În acest sens, propun următoarele două iniţiative:
1) Întărirea prezenţei Parlamentului României la Bruxelles. Acum, Misiunea Permanentă a României pe lângă Uniunea Europeană asigură legătura dintre Guvernul României şi instituţiile comunitare. Există însă dosare în care punctul de vedere al parlamentului este divergent cu cel al guvernului, iar, pentru aceste cazuri, parlamentul trebuie să îşi poată asigura necesarul de informaţii şi transmiterea poziţiei sale spre Bruxelles rapid, coerent şi pe un drum instituţional bine stabilit. În plus, astfel vom răspunde şi nevoii de a face auzită şi vocea partidelor aflate în opoziţie – care nu sunt reprezentate prin intermediul guvernului.
2) Parlamentarii români sunt cei care trebuie să transpună directive europene în legislaţia naţională. Pentru a îmbunătăţi cooperarea dintre parlamentarii europeni şi cei din parlamentul naţional, sugerez să acordăm unui număr limitat de europarlamentari români (proporţional cu puterea grupurilor politice) dreptul de a participa la şedinţele Comisiei pentru Afaceri Europene a Parlamentului României şi a lua cuvântul (fără a avea, desigur, drept de vot). Acest mod de lucru va duce şi la o mai bună ancorare a parlamentarilor de la Bucureşti la realitatea de la Bruxelles.
Atrag, de asemenea, atenţia asupra nevoii de a dezbate şi decide instituţionalizarea cooperării dintre Guvernul şi Parlamentul României în politica europeană şi modul cum parlamentul îşi exercită funcţia de control în acest domeniu. Cooperarea dintre Executiv şi Legislativ în alte state membre diferă foarte mult, în funcţie de specificul constituţional. În statele scandinave, de exemplu, miniştrii trebuie să obţină avizul parlamentului naţional, înainte de a prezenta poziţii în Consiliul Uniunii Europene, şi nu au permisiunea de a se abate de la mandatul încredinţat. La cealaltă extremă, includerea Parlamentului Franţei în luarea de decizii în politica europeană s-a făcut doar prin revizuirea Constituţiei din anul 2008. Cred că în România trebuie să analizăm experienţa altor state şi să elaborăm un mecanism în concordanţă cu rolul pe care Constituţia României îl prevede pentru fiecare dintre aceste instituţii, pentru a asigura României o prezenţă puternică la Bruxelles şi a profita de oportunităţile generate de Tratatul de la Lisabona.
România la Parlamentul European
Din păcate, în multe statistici, România ocupă ultimul loc între statele membre ale Uniunii Europene. Este important ca, prin atitudinea celor ce ne reprezintă în Europa, să nu ocupăm ultimul loc şi în mentalul colectiv european!
Aderarea României la Uniunea Europeană la 1 ianuarie 2007 ne-a adus în faţa unei noi realităţi: de a ne reprezenta interesele în mediul politic profesionist din Parlamentul European. Asta aduce cu sine oportunitatea de a promova proiecte importante pentru România ca parte a unui organ legislativ supranaţional. Pentru a fi însă un membru responsabil al Uniunii Europene, cred că e nevoie să privim dincolo de proiectele cu beneficii directe pentru România şi să avem o opinie despre priorităţile şi provocările Uniunii în ansamblu. Există proiecte europene a căror evoluţie nu o putem influenţa. În acest caz, cred că trebuie să fim un bun membru şi să ne rezumăm la a nu submina aceste proiecte (contraexemplul preşedintelui Cehiei, Vaclav Klaus, vis-à-vis de ratificarea Tratatului de la Lisabona). Există proiecte ale Uniunii Europene unde putem aduce valoare adăugată (migraţie, securitate energetică) şi există priorităţi ale Uniunii Europene unde ne putem asuma un rol de lider (politica de vecinătate, sinergia Mării Negre, strategia dunăreană). Trebuie să învăţăm să realizăm, nu doar să evităm!
Singura voce românească ce ia constant poziţie faţă de marile provocări globale este preşedintele României. Dincolo de viziunea preşedintelui cu privire la securitatea energetică, schimbările de climă, migraţie, evoluţia demografică, schimbările aduse de tehnologia informaţiei sau necesitatea de a investi în educaţie şi inovaţie şi mijloacele prin care aceste obiective pot fi atinse într-un context internaţional, este însă nevoie de capacitatea de implementare a aparatului diplomatic şi implicarea europarlamentarilor. Chiar şi acolo unde, pe termen scurt, europarlamentarii români nu pot influenţa o decizie, aportul lor la formarea unui curent de opinie favorabil iniţiativelor asumate de şeful statului, pe termen lung, este necesar.
Procesul decizional de la Bruxelles este fundamental diferit de cel de la Bucureşti: elementul definitoriu este predictibilitatea! Naşterea iniţiativelor legislative este un proces de lungă durată, asupra căruia trebuie să avem impact cât mai devreme. În ultimul moment, nicio decizie nu mai poate fi influenţată. Trebuie să construim sustenabil majorităţi, iar opinia publică trebuie pregătită pentru a accepta un anumit curs. Pentru asta trebuie să învăţăm să colaborăm cu societatea civilă şi mass-media europene, dar şi să atragem informaţii de la parteneri din afara mediului politic (companii private, asociaţii profesionale etc.), fără însă a renunţa la capacitatea noastră de a raţiona şi a cumpăni deciziile pe care apoi ni le asumăm.
Influenţa europarlamentarilor români, din păcate, este afectată de mobilitatea mare între parlamentul naţional, cel european şi alte funcţii din administraţia locală. Doar o prezenţă neîntreruptă, pe termen lung în Parlamentul European poate asigura integrarea şi o bună cooperare, bazată pe încredere, cu ceilalţi colegi. Fără acestea, încredinţarea de către Parlament a unor rapoarte importante devine puţin probabilă.
Sesizez astfel nevoia specializării oamenilor politici între politica la nivel local, naţional şi european. Un argument în acest sens sunt chiar aptitudinile şi competenţele diferite de care ai nevoie pentru a fi un bun europarlamentar, faţă de cele de care ai nevoie pentru a fi un bun primar. Munca în Legislativul european reclamă o capacitate sporită de a negocia, de a construi punţi spre colegi din alte state sau grupuri politice.
Ca să poţi reprezenta (în) Europa, e nevoie să cunoşti şi să înţelegi proiectul de integrare europeană. Mai mult decât atât, munca în Parlamentul European este foarte specializată. De aceea, sugerez că un bun europarlamentar trebuie să îndeplinească simultan următoarele condiţii: să fie un bun specialist într-un domeniu, să fie dispus să reprezinte România în Europa pe termen lung, să cunoască istoria integrării europene, istoria statului din care vine şi a vecinilor săi, să aibă o viziune europeană, precum şi capacitatea sa de a se integra şi gândi internaţional, să fie credibil şi tolerant faţă de alte state.
Patriotismul este ceva sănătos, însă în Parlamentul European trebuie corelat cu deschiderea.
Integrarea euro-atlantică a României, deşi nu a fost înţeleasă în detaliu de majoritatea populaţiei, a fost acceptată ca obiectiv pe termen lung. Odată realizată – în viziunea mea, mai mai mult ca mijloc decât ca finalitate –, factorii de decizie trebuie să elaboreze o strategie pentru perioada de postaderare în jurul proiectului de modernizare a României. Acesta este singurul obiectiv fundamental în jurul căruia trebuie să ne unim cu toate oportunităţile pe care le aduce statutul nostru de membru cu drepturi depline al Uniunii Europene!
Grupurile politice din Parlamentul European
În ciuda unei situaţii economice globale dificile, determinate de excese şi lacune de reglementare, la alegerile europarlamentare din iunie 2009 stânga europeană nu a reuşit să convingă votanţii europeni că are cele mai bune soluţii pentru îngrijorările economice ale populaţiei. Cetăţenii au dovedit că au o mai mare încredere că partidele de centru-dreapta posedă competenţa şi răspunsurile potrivite la situaţia economică actuală. Astfel, Partidul Popular European a câştigat din nou alegerile europene şi şi-a consolidat poziţia de cel mai puternic grup politic din Parlamentul European.
Aceste alegeri au dus şi la o reaşezare a grupurilor politice în Legislativul european.
În ciuda părăsirii de către conservatorii britanici a Grupului Parlamentar al Partidului Popular European, acesta a obţinut un număr mai mare de mandate decât în legislatura anterioară. La începutul acestui an, Hans-Gert Pöttering, preşedinte al Parlamentului European la acea vreme, argumenta că, în calitatea sa de lider de grup al PPE (între 1999 şi 2007), a făcut toate concesiile posibile conservatorilor britanici pentru a-i păstra în cadrul PPE. La un moment dat însă s-a ajuns în punctul în care ceea ce îi separa pe conservatorii britanici de restul popularilor era mai puternic decât ceea ce i-a unit. Astfel, alături de partide din Cehia şi Polonia şi recrutând câte un parlamentar din alte state, conservatorii britanici au fondat în urma alegerilor din iunie 2009 Grupul Parlamentar al Conservatorilor şi Reformiştilor Europeni. Viziunea mea este că, prin această decizie, conservatorii britanici şi-au diminuat capacitatea de a influenţa mersul Europei în Legislativul european. Dacă cetăţenii vor continua să dorească mai multă integrare (moneda comună euro, spaţiul Schengen etc.), britanicii nu vor putea opri această evoluţie şi limita Uniunea Europeană la o uniune economică prin vocea unui grup de 54 europarlamentari.
Al doilea grup politic din Parlamentul European este Grupul Alianţei Progresiste a Socialiştilor şi Democraţilor Europeni. Social-democraţii nu au reuşit să prezinte votanţilor europeni o alternativă coerentă la programul electoral al popularilor. În plus, popularii au decis în mod formal, înainte de începerea campaniei, să îl susţină pe José Manuel Barroso pentru un nou mandat la conducerea Comisiei Europene, în cazul victoriei în alegerile europarlamentare. Socialiştii nu au reuşit să aibă consens cu privire la un candidat propriu şi astfel au ratat să se profileze ca o alternativă la Partidul Popular European. Iată că în Europa nu este suficient să fii sceptic, pesimist şi împotriva celui mai bun pentru a produce schimbări. Politica europeană solicită idei, programe şi unitate!
Cel de-al treilea grup politic ca importanţă este Grupul Alianţei Liberalilor şi Democraţilor pentru Europa – aceştia oferă în multe cazuri voturile care înclină balanţa spre formarea unei majorităţi în jurul popularilor sau al social-democraţilor pentru diverse iniţiative legislative.
Este important să subliniem faptul că în Parlamentul European nu avem coaliţie de guvernare şi opoziţie, în sensul în care le cunoaştem dintr-un parlament naţional. La Bruxelles, fiecare iniţiativă îşi caută propria majoritate. Iar deoarece fiecare europarlamentar poartă simultan atât pălăria grupului politic căruia îi aparţine, cât şi pe cea a statului naţional în care a fost ales, este dificil de a avea întotdeauna poziţii unitare în cadrul unui grup politic (grupul PPE cuprinde mai mult de 40 de partide din 26 de state).
Pentru partidele din România, apartenenţa la familiile politice europene are o implicaţie directă asupra capacităţii lor de a-şi impune proiectele pe agenda europeană. În plus, în state precum Germania, Uniunea Creştin-Democrată (PPE) este percepută ca fiind partidul unităţii europene. Alegătorii germani cred că partidul lui Konrad Adenauer, Helmut Kohl şi Angela Merkel a contribuit decisiv la construcţia Uniunii Europene şi le poate reprezenta cel mai bine interesele în Europa. Astfel, UCD obţine mereu la alegerile europene scoruri peste media scorurilor pe care le obţine la alegerile naţionale. Puterea acestui partid în cadrul PPE şi dominaţia sa pe scena politică naţională reprezintă atât o oportunitate, cât şi un model de urmat pentru Partidul Democrat-Liberal din România (membru PPE).
