Pe aceeași temă
La douăzeci de ani de la căderea comunismului, se pare că, chiar printre noile generaţii şi chiar în sfera unor servicii tipic ale economiei private, cum sunt restaurantele, cafenelele sau magazinele, fantoma comunismului nu a fost încă exorcizată complet.
Unul dintre punctele principale de atracţie ale oricărui oraş, dar mai ales ale unei capitale, îl constituie, fără îndoială, cafenelele şi restaurantele sau, mai pe româneşte spus, cârciumile.
Cum stăteau lucrurile pe vremea comunismului se ştie bine, iar amintirile sunt negre: mâncare oribilă, aceeaşi peste tot, când se găsea, varietate minimală, stingerea la 10 seara, ospătari îmbufnaţi, murdărie. Pe scurt, erai parcă poftit să pleci cât mai repede. La urma-urmelor, o socializare prea îndelungată devenea suspectă.
După 1990, s-a început, şi în domeniul gastronomic, drumul lung şi mai dificil decât se credea al normalizării. Oricum, cei care au sperat într-o rapidă reluare a tradiţiilor de convivialitate gastronomică de dinaintea comunismului s-au înşelat în bună măsură.
La urma-urmelor, era normal ca revenirea să fie lentă: majoritatea primilor patroni de restaurante se recruta dintre foştii chelneri şi mandatari din comerţul socialist, iar capacitatea lor de a recupera o tradiţie de eleganţă, bună-cuviinţă şi de corectă servire era mediocră. Dar vina principală cred că a purtat-o ignoranţa clientelei, crescute cu raţiile socialismului şi pentru care un simplu antricot bine făcut sau nişte mititei cuviincioşi, totul potrivit cu o carafă de vin nu tocmai acru reprezenta, la începutul anilor 90, împlinirea a aproape tuturor dorinţelor.
Cum stăm acum? Mai ales după 2000, de când a început să se trăiască ceva mai înlesnit, „cârciumile“ s-au înmulţit considerabil, aşa cum s-au înmulţit şi cafenelele. Destule dintre ele s-au instalat cochet în case bătrâneşti pe care le-au restaurat şi amenajat, uneori cu destul bun-gust. Într-un moment când atâtea case vechi ale Bucureştiului au fost demolate pentru a satisface pofta nemăsurată de câştig a „dezvoltatorilor“, aceste iniţiative ale patronilor de restaurante se cuvine a fi elogiate din toate punctele de vedere. Evident, între timp, şi clientela, plimbată deja prin cele străinătăţuri, ca şi patronii, mai tineri şi mai şcoliţi, s-au mai rafinat. Diversitatea meniurilor a crescut considerabil, la fel ca şi calitatea mâncării – deşi mai sunt destule carenţe şi aici. În sfârşit, curăţenia generală a localului şi aceea a toaletelor în particular ne face să recunoaştem că 20 de ani nu au trecut, totuşi, în zadar.
Stăm însă destul de rău la un capitol esenţial: serviciul. Adeseori, intri într-un restaurant sau o cafenea şi, după ce primeşti lista, eşti abandonat unei lecturi interminabile. Dar cel mai rău este că, atunci când te interesezi asupra felurilor şi vinurilor, de obicei băiatul (sau fata, după caz) te priveşte dezarmat: nu ştie, nu are idee ce anume să-ţi recomande, nu cunoaşte care e vinul cel mai potrivit cu mâncarea pe care ai comandat-o şi, în general, pare năuc. Asta când e amabil şi nu de-a dreptul îmbufnat şi când nu uită de jumătate din comanda luată. În niciun caz nu-i trece prin cap să-ţi facă conversaţie, cum se întâmplă în Franţa, Spania sau Italia, să-ţi propună feluri noi de mâncat, să laude sau să critice unele vinuri. În plus, te paşte boala fără leac şi scăpare a tuturor restaurantelor şi cafenelelor româneşti: muzica, de regulă dată cât se poate de tare, aşa încât orice conversaţie, fie ea cu chelnerul, cu prietenul sau cu iubita, să devină un chin! În unele locuri, am observat că se agaţă acum şi o „plasmă“, aşa încât clientul să uite eventual de cel sau de cea cu care s-a întâmplat să cineze.
Când ai noroc, te rogi de chelner sau de barman şi acesta îţi face un hatâr şi dă muzica mai încet, dar se întâmplă să-ţi răspundă arogant că pe alţi clienţi nu-i supără. Evident, de vină eşti tu! Şi, într-un fel, are dreptate: clientul român majoritar pare să se ducă la restaurant, la berărie sau la cafenea mai ales ca să „consume“ şi să-şi epateze prietena, consoarta sau un partener de afaceri, nu ca să socializeze autentic. Conversaţia se leagă greu, pesemne, oamenii înstrăinaţi unul de altul, dar şi de ei înşişi nu au ce-şi spune şi atunci muzica alungă o tăcere care ar putea deveni apăsătoare.
Cât despre morocănoşenia şi incompetenţa tinerilor ospătari (cu câteva excepţii notabile), pe aceasta o explic astfel: ei consideră, probabil, că a servi într-un restaurant e o degradare, mult sub imensele lor competenţe închipuite care i-ar fi hărăzit să fie bugetari bine plătiţi pentru a sta degeaba. Spre deosebire de confraţii lor francezi sau spanioli, pentru care meseria de ospătar e nobilă – întrecută doar de acea de bucătar – şi se cere făcută cu profesionalism, devoţiune şi aptitudini, tânărul ospătar român e trist şi frustrat. Atunci, ca să se decompenseze, n-are grijă de bietul client şi nici măcar nu-şi cere scuze când o face lată. Acesta, enervat de aşteptare sau de incompetenţa junelui sau junei, ca retorsiune nu-i dă bacşiş sau îi dă puţin, ceea ce îl face pe tânărul ospătar şi mai supărat pe viaţă, iar ciclul frustrărilor se reia. De altminteri, răul serviciu administrat de noua generaţie e de regăsit, nu doar în restaurante, ci şi în multe magazine. Nu o singură dată cred că vi s-a întâmplat să vreţi să intraţi în vorbă cu o vânzătoare, fără să reuşiţi, deorece fata vorbea aprins la celular şi nu părea să se sinchisească de prezenţa voastră. Şi ea era o frustrată, fireşte! Aţi renunţat probabil la intenţia achiziţionării produsului, neputându-vă reprima speranţa că, pentru curmarea unor astfel de servicii, o criză, ca cea de acum, e mană cerească.
La douăzeci de ani de la căderea comunismului, se pare că, chiar printre noile generaţii şi chiar în sfera unor servicii tipic ale economiei private, cum sunt restaurantele, cafenelele sau magazinele, fantoma comunismului nu a fost încă exorcizată complet.
