Pe aceeași temă
Noi nu avem loc pentru o artă care ne tulbură şi ne trezeşte îndoieli. Românii şi, mai ales, conducătorii lor vor certitudini şi linişte. În niciun caz nu vor să le fie deranjată comoditatea.
De câte ori oare ne gândim la un zid ca la un ecran? De câte ori este el altceva decât un element de arhitectură, care ne lasă indiferenţi? Iată însă că, pe 1 noiembrie, bucureştenii au fost invitaţi sau mai degrabă provocaţi să participe la un eveniment desfăşurat chiar sub deviza „A Wall is a Screen“, care a constat în proiectarea unor filme documentare pe zidurile unor clădiri din Bucureşti. Este, să recunoaştem, incitant să constatăm că zidurile oraşului se pot metamorfoza, în mod neaşteptat, în spaţiu de manifestare artistică.
Nu este, desigur, nimic nou aici, doar faptul că se întâmplă la noi. La New York, încă în 2007, Dan Perjovschi a făcut senzaţie desenând „în direct“ pe un zid de la MoMA. Era vorba de o combinaţie de caricatură şi graffitti cu un puternic mesaj politic, nu partizan, care răspundea, cu un umor ce exprimă realităţi tulburătoare, la întrebarea-strigăt „What happened to us?“. Aceasta este, probabil, întrebarea la care răspunde, într-un fel sau altul, orice operă de artă autentică, doar că desenele lui Perjo se referă la ceea ce ni se întâmplă şi ni s-a întâmplat în spaţiul public, sub acţiunea forţelor politice şi economice care domină acest spaţiu şi îl deformează, pe scurt, sub acţiunea puterii. Formula sa de succes a fost reeditată la Muzeul Taubman din Roanoke, Virginia, în urma întâlnirii cu fiica fostului ambasador american Nicholas Taubman, care este şi curatorul muzeului.
Acuma, ce să zic? Mă bucur că Dan Perjovschi realizează acolo douăzeci de metri lineari de „comentarii politice şi sociale despre lumea americană sau despre lume în general, despre criza economică, societatea de consum, clişee şi stereotipuri“, dar mă întreb de ce nu face acest lucru la Bucureşti, în locuri vizibile? Bine că, în schimb, a găsit RealitateaTV un zid cu ajutorul căruia să-şi facă reclamă, vânzându-le cetăţenilor iluzia că mesajele pe care le scriu acolo vor fi luate în seamă de cineva vreodată.
Este adevărat că, faţă de demersul de PR al televiziunii în cauză, demersul artistic nu ne-ar fi dat o stare de bine, ci, aşa cum scria Le Monde, ne-ar fi zdruncinat, ne-ar fi umplut de îndoieli şi ne-ar fi lăsat pradă îndoielii. În paranteză fie spus, jurnalismul autentic are acelaşi efect acolo unde este practicat. Aici însă este vorba despre arta în spaţiul public, care este artă implicată, cu mesaj politic şi social. Noi nu avem însă loc pentru o artă care ne tulbură şi ne trezeşte îndoieli. Românii şi, mai ales, conducătorii lor vor certitudini şi linişte. În niciun caz nu vor să le fie deranjată comoditatea.
Pe de altă parte, trecutul nostru recent, marcat de emblema secerei şi ciocanului pe fond roşu aprins, ne face extrem de circumspecţi faţă de acea artă socială care încearcă să ne educe.
Ultimii ani au adus pe străzile oraşelor noastre astfel de proiecte artistice, cu un puternic conţinut educativ. Aici, pentru mine cel puţin, filmul se rupe: ori e artă, ori e propagandă. Sunt de acord să fim zguduiţi de o radiografie nemiloasă, chiar şi plină de umor, a realităţii noastre profunde, dar sunt deranjată de pretenţia artei cu mesaj ideologic de a impune soluţii ideologice pentru probleme sociale. Aici nu mai avem de a face cu arta care naşte îndoieli tulburătoare, ci cu pretenţia artistului „angajat“ de a impune soluţii politice şi economice dictate de o ideologie, de regulă, de stânga. Acest gen de artă socială pleacă de la ideea că între public şi artist nu există graniţe şi că fiecare cetăţean poate fi artist şi orice act colectiv o operă de artă. Ei bine, eu nu cred că poate, pentru că atunci aş desconsidera artistul autentic. Ducând la extreme acest raţionament, ajungem la Revoluţia culturală din China. Poate părea deplasat ceea ce spun eu, dar în fond nu este, pentru că, în momentul în care artiştii nu se mai mulţumesc să ne provoace întrebări şi îndoieli şi ne îndeamnă la acţiune, ei ne impun o soluţie dictată de ideologia lor politică, iar activismul pe care vor să ni-l inoculeze este, aproape fără excepţie, de stânga.
Nu cred că artiştii pot impune soluţii economice şi sociale fie şi pentru faptul că nu au datele necesare, iar dacă le-ar avea,
le-ar trece printr-un filtru ideologic.
Mărturisesc că sunt influenţată de analiza lui Ludwig von Mises, care atribuie artei sociale a secolului XIX un rol nefast în definirea „destructivismului“ socialist. În spiritul libertarienilor aşadar, conchid că trebuie să le garantăm tuturor libertatea de expresie, inclusiv promotorilor „artei sociale“, dar să nu ne pierdem luciditatea şi spiritul critic. M-aş simţi, aşadar, mult mai confortabil, singură, în faţa unui zid desenat de Perjo, decât trasă de mânecă de activişti de stânga deghizaţi în artişti.
