Pe aceeași temă
Este, aşadar, tradiţia teologică a Bisericii de Răsărit „predispusă“ la evazionism istoric? Stă cumva idealul spiritual al îndumnezeirii omului în contradicţie cu implicarea socială? Exclude vederea mistică viziunea socială? Este contemplaţia opusul angajării?
Ei bine, discursul evanghelic posedă o deseori ignorată ambivalenţă salutară care face posibilă „implicarea socială“ şi „implicarea cerească“ deopotrivă şi rezolvă deja de la bun început tensiunea, inevitabilă pentru modul limitat al gândirii raţionale, dintre acestea. Astfel, precizând foarte limpede şi de mai multe ori că Împărăţia Sa nu se identifică şi nici nu se suprapune cu această lume (cf. Ioan 18, 36), ceea ce îi va dezamăgi pe cei care sperau într-un Mesia exclusiv sau întâi de toate politic, Mântuitorul Hristos indică la fel de clar, în Predica de pe Munte (cf. Matei 5), virtuţile necesare obţinerii cetăţeniei spirituale şi care sunt toate cu implicaţii sociale nemijlocite: sărăcia cu duhul, în sensul dat de exegeza patristică, adică lipsa trufiei sau, în limbajul de azi, capacitatea de a comunica direct, de a-l lua pe interlocutor în serios, de a ieşi din limitele ego-ului; asumarea dificultăţilor vieţii, inclusiv sub forma tristeţii şi a plânsului, ca formă concretă de compasiune cu creaţia căzută, ceea ce înseamnă o solidaritate afectivă şi efectivă cu toţi cei aflaţi în situaţii critice; blândeţea, ca fundament al comuniunii; setea şi foamea de dreptate, de unde se vede că sărăcia cu duhul sau blândeţea nu sunt identice cu fatalismul sau resemnarea, că există un imperativ etic în orice atitudine spirituală; milostenia în cele mai variate forme pe care le poate cunoaşte, adică de la ajutorul material la cel sufletesc, ceea ce face şi din cuvântul bun spus la vreme tot o faptă a milosteniei; curăţia inimii sau onestitatea, ceea ce, mai departe, face din lucrarea socială a creştinului un fapt nonideologic, dezinteresat; vocaţia irenică, ceea ce arată că mandatul pacific al Bisericii nu este o invenţie a „luptei pentru pace“ din perioada comunistă; nădejdea eshatologică a împlinirii dreptăţii totale, fără rest, doar dincolo de orizontul istoriei, fapt care scoate dorinţa spirituală de justiţie din cadrele limitate ale legalismului; optimismul, în ciuda calomniilor şi a şicanelor de tot felul, atitudine care, departe de a încuraja iarăşi resemnarea, arată că întreg răul din lume, oricât de apăsător, este limitat, ceea ce, mai departe, contrazice tendinţa multora dintre contemporanii noştri de a absolutiza răul prezent şi de a vedea astfel împlinite condiţiile iminenţei sfârşitului lumii. Tot de natură socială, antropologică sunt şi faptele care, potrivit Mântuitorului, sunt gesturi faţă de El făcute însă prin asistarea celor flămânzi, însetaţi, străini, goi, bolnavi sau încarceraţi (cf. Matei, 25, 34-46).
Toate aceste fapte având în centrul lor omul dau măsura credinţei, având în centrul acesteia pe Dumnezeu. Altfel spus, în perfectă simetrie cu propria Lui întrupare, dar în sens invers, dinspre creaţie spre Creator, începutul mântuirii de dincolo se face aici, la Dumnezeu ajungându-se doar prin oameni.
Dialectica fundamentală de a fi în lume, dar nu ai lumii, de a face faptele credinţei, în vederea câştigării Împărăţiei, dar exclusiv prin implicare concretă, transformă porunca iubirii, filantropia dintr-un principiu teoretic într-unul nemijlocit, punct de plecare în apropierea de Dumnezeu prin şi cu cei creaţi de Acesta, oameni şi natură deopotrivă. Este, la urma urmelor, maniera cea mai directă de a concretiza acea imitatio Christi comună celor două emisfere creştine în egală măsură: asemeni lui Hristos luând chip de om şi asumându-şi toate cele ale umanităţii, mai puţin păcatul, tot astfel omul este chemat să îşi asume propria lui stare, în primul rând limitele păcatului, şi să o transfigureze în şi prin har. Cu alte cuvinte, vocaţia îndumnezeirii omului nu înseamnă abandonarea mediului concret în care aceasta are loc. Dimpotrivă. Consecvenţa hristologică a Întrupării face imposibil drumul spiritual autentic deasupra istoriei sau alături de ea. Doar prin istorie, asemenea învierii posibile doar prin moarte, se ajunge la orizontul de dincolo de aceasta. De aici provine caracterul profund inautentic al tuturor mişcărilor şi tendinţelor sectare de-a lungul timpului care au ambiţia de a se mântui în totală independenţă faţă de lume, ca şi cum aceasta nu ar avea nicio relevanţă în iconomia iubirii lui Dumnezeu faţă de propria Creaţie. Altfel spus, maturitatea spirituală este verificabilă, înainte de toate, în funcţie de maniera în care ne raportăm la cadrul nostru istoric, uman, la comunitatea religioasă şi civilă din care facem parte. Eminamente personală, mântuirea este în acelaşi timp încununarea comuniunii. Nu întâmplător subliniază întreaga teologie ortodoxă caracterul comunitar definitoriu al Bisericii, exprimat cel mai vizibil în slujbe, iar dintre acestea mai ales în Sfânta Liturghie. De maniera în care este trăită comuniunea depinde decisiv dezvoltarea statutului de persoană, ajungerea la maturitatea spirituală. Inclusiv asceza geografică, singurătatea este imposibil de înţeles fără rugăciunea permanentă cu şi pentru lume. În cele din urmă, doar împreună cu semenii putem reflecta în viaţa noastră întreita comuniune a lui Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.
Plecând de la credinţa că, în ciuda păcatului protopărinţilor, între lume şi Creatorul ei nu s-a instaurat o prăpastie ontologică, fapt care dă însăşi Întrupării hristice alt sens decât acela al simplei satisfacţii divine sau a restaurării unei ordini prestabilite, ca şi cum căderea omului nu ar fi avut loc, gândirea ortodoxă fundamentează abordarea istoriei în ceea ce aceasta are cel mai propriu, mai precis: spaţiul libertăţii totale a omului de a ajunge neştirbit de la chip la asemănarea cu Dumnezeu. Refondarea duhovnicească a lumii prin jertfa lui Hristos, noul Adam, nu face altceva decât să confirme acest statut privilegiat al omului de fiinţă liberă care îşi agoniseşte mântuirea prin iubirea în cunoştinţă de cauză, atribut definitoriu al unei relaţii interpersonale autentice. Or, dialogul permanent dintre Creator şi creaţie are urmări nemijlocite, filantropice. Astfel, lumea şi Împărăţia lui Dumnezeu nu stau faţă în faţă, precum două realităţi total diferite, imposibil de cunoscut una prin cealaltă. Cu riscul de a repeta cele spuse mai sus, „luarea în serios“ a lui Dumnezeu nu poate ignora o atenţie pe măsură acordată lumii create şi ţinute de El, implicarea socială a creştinului fiind parte inevitabilă a drumului spre transfigurare. Condiţionarea vocaţiei spirituale de cea istorică sau, mai bine formulat, includerea dimensiunii sociale în cea duhovnicească face explicabilă nu doar implicarea creştinului în cele ale lumii, ci, fapt deseori trecut cu vederea, o proiectează la orizontul real, eshatologic, arătând că binele făcut aici se va împlini cu adevărat şi fără rest abia în Împărăţia lui Dumnezeu. Doar în acest fel, cu o conştiinţă eshatologică trează, angajamentul public al creştinului sau filantropia generică a Bisericii nu degenerează în activism politic şi nici Evanghelia nu devine instrument pentru câştigarea puterii profane. Inspirând, corectând sau criticând deciziile diriguitorilor lumeşti şi fiind parte activă în dezbaterea normativă a societăţii, Biserica jalonează drumul umanităţii care depăşeşte de departe succesiunea ciclurilor electorale. Altminteri formulat, în loc de concluzie, asumarea cetăţeniei istorice nu se face cu preţul ignorării celei spirituale, aşa cum aceasta din urmă nu se poate câştiga fără asumarea celei dintâi. Slujind lumii, creştinul slujeşte lui Hristos în ipostazele cele mai umile ale Acestuia, de la cel flămând la cel gol, micile transfigurări parţiale astfel realizate, hrănirea gurii flămânde şi îmbrăcarea trupului gol, anunţând transfigurarea finală a întregii creaţii saturate de iubirea lui Dumnezeu şi îmbrăcate în slava Acestuia. Mistagogic, aşa cum biserica lăcaş de cult este un chivot pe altarul lumii, tot astfel fapta bună este o prefigurare în mic a bunătăţii care va inunda creaţia la sfârşitul tuturor timpurilor.
