22 PLUS, nr. 314: 15 ani de când lucrez pentru Memorialul Sighet

În primăvara anului 1995, profesorul Gheorghe Ceauşescu, ale cărui cursuri de latină le urmam, ne-a adresat invitaţia de a participa la o întâlnire cu scriitorii Ana Blandiana şi Romulus Rusan. Amfiteatrul Facultăţii de Istorie a fost plin în ziua respectivă. Tema întâlnirii nu a fost una literară, deşi invitaţii erau doi cunoscuţi scriitori, ci una de istorie recentă, foarte incitantă pentru nişte tineri istorici în devenire: proiectul unui memorial al victimelor comunismului şi al rezistenţei pe care Fundaţia Academia Civică îl începuse în urmă cu mai bine de un an. Ana Blandiana şi Romulus Rusan ne-au făcut o prezentare a ceea ce urma să se construiască la Sighet, dar ne-au adresat în acelaşi timp şi invitaţia de a participa la unul dintre proiectele Academiei Civice, intervievarea foştilor deţinuţi politici. Ni s-a explicat atât urgenţa acestui demers (mulţi dintre supravieţuitorii închisorilor comuniste erau în vârstă), cât şi utilitatea lui (păstrarea acestor „conserve de memorie“, absolut necesare pentru studierea istoriei recente).

În cadrul Fundaţiei Academia Civică exista, încă din 1993, un Departament de Istorie Orală iniţiat de Romulus Rusan care, prin înregistrarea mărturiilor supravieţuitorilor Gulagului românesc, îşi propusese să creeze arhiva audio a Memorialului. Departamentul de Istorie Orală – al cărui custode era Georgeta Pop - funcţiona într-un mic birou din sediul Academiei Civice din Piaţa Amzei. Cele peste 100 de ore de interviu realizate în mai bine de un an de când acest program demarase se păstrau într-un mic fişet. Domnul Rusan, împreună cu doamna Pop, ne-au „pregătit“ pentru campania de istorie orală, pe care trebuia să o începem, în vacanţa de vară, fiecare dintre noi, în oraşele din care veneam. Am primit un chestionar pentru interviuri (chestionar care este şi acum folosit de către Departamentul de Istorie Orală) şi câte un aparat – un reportofon mare, cam cât o foaie de hârtie A4. Aceste reportofoane, aveam să aflăm mai târziu, fuseseră donate de un medic român din Germania, pentru că banii Academiei Civice erau extrem de puţini. Abia câteva luni mai târziu au fost achiziţionate alte reportofoane, mai mici, fiind mai uşor de mers cu ele în campaniile prin ţară.

Grupul care a acceptat în primăvara anului 1995 provocarea Academiei Civice a fost format din 15 studenţi din anul II al Facultăţii de Istorie din Bucureşti. În cursul vacanţei de vară din 1995 am mers fiecare dintre noi la sediile Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din ţară (din Galaţi, Ploieşti, Bacău, Râmnicu Vâlcea, Timişoara, Bucureşti), am strâns zeci de ore de mărturii extraordinare de la aceşti supravieţuitori ieşiţi la lumină din noaptea suferinţei lor necunoscute. Cred că pentru fiecare dintre noi a fost o experienţă nu doar profesională, ci şi umană. Ne-am întors la Bucureşti în octombrie hotărâţi să continuăm. Astfel, timp de mai bine de 2 ani, am realizat sute de ore de interviuri pentru arhiva de istorie orală a Memorialului Sighet. Îmi aduc aminte că eram aproape zilnic la sediul AFDPR din strada Mântuleasa pentru a înregistra mărturiile foştilor deţinuţi politici. Iar săptămânal ne întâlneam în micul birou din Piaţa Amzei pentru a „preda“ casetele cu înregistrări. În cei 18 ani de existenţă, Departamentul de Istorie Orală a avut aproape 100 de colaboratori, dar grupul format în 1995 a fost, cred, cel mai entuziast şi a muncit cu multă pasiune.

Dacă în 1995 arhiva de istorie orală deţinea în jur de 100 de ore de înregistrări, până în 2011 s-au strâns peste 6.000 de ore de mărturii. Micul fişet unde erau ţinute casetele a fost înlocuit cu câteva dulapuri masive, care încep şi ele să devină neîncăpătoare. Lucrăm acum cu reportofoane digitale, toate casetele audio au fost digitalizate de-a lungul anilor, fişele de interviu au fost introduse într-o bază de date.

Vorbind acum despre toate aceste transformări care reprezintă o parte din istoria Memorialului, nu pot să nu observ că vorbesc, implicit, despre propria mea viaţă, ca şi cum în micul fişet ar fi fost închise nu numai primele casete cu înregistrări de istorie orală, ci şi destinul meu de istoric.