Pe aceeași temă
Rachete, roboţi şi submarine atomice nu produce chiar orice ţară. Cercetarea proprie, pentru a conduce la asemenea rezultate, presupune o civilizaţie, un întreg sistem în care competenţa ştiinţifică uneori nici nu este determinantă. În lipsa acestora, importul sau pilotajul din partea unui agent extern este uneori suficient pentru a atinge rezultatul scontat. În cultură însă, lucrurile au părut să stea frecvent invers. A face literatură de performanţă pare a veni dintr-o disponibilitate naturală a fiecărei naţiuni. Un romancier bun nu are nevoie de radiotelescop, de navetă spaţială sau de accelerator de particule.
Iar un poet genial este chiar mai nepretenţios: uneori îi este suficientă o cămaşă de forţă, de-o tehnologie joasă, la-ndemâna oricărei culturi naţionale. În performanţa literară, investiţia societăţii poate fi minimă, nulă sau chiar negativă, iar randamentul poate să întreacă uneori orice aşteptări. Cu cât sunt mai prinşi (la propriu şi la figurat) în magma culturii naţionale, cu atât scriitorii par a fi mai preţuiţi, studiaţi, perpetuaţi. Ei vorbesc în limba locului şi-n spiritul timpului. Interdependenţa şi schimbul permanent pe care le presupune cercetarea ştiinţifică par să nu se regăsească în cultura literară, unde cel mai grav lucru este să nu fi înţeles de „ai tăi“. Din acest motiv, scriitorii devin adesea victimele momentului: operele lor sunt idiomatice, riscă să fie datate, închise, netransmisibile şi netraductibile în esenţa lor. Iar atunci se închistează într-o bulă daurită, cu relevanţă pur locală. Folclorul autohton are chiar o formulă pentru a snoba alteritatea şi a consacra refuzul celuilalt: a jindui la fructele din grădina vecinului, cele care doar pentru că sunt alături par mai mari, mai coapte, mai gustoase.
Tipic românesc, proverbul condamnă năzuinţa, aventura, riscul şi recomandă consumul „fructelor“ proprii, rămânerea în spatele gardului, adică autocenzura, autarhia, etnocentrismul. La fel de tipic românesc, această morală a fost rareori urmată, şi nu de cele mai bune minţi şi nici în cele mai bune timpuri. Sămănătorismul, poporanismul, arta cu specific naţional şi toate curentele care au bătut monedă doar pe ce-i al nostru au lăsat puţin, extrem de puţin, tocmai pentru noi, pentru români.
Iar asta pentru că proverbul cu grădina vecinului este cel mai adesea neadevărat. Peste gard se întâmplă să crească uneori cele mai exotice fructe, iar atracţia pentru ele nu este un miraj, ci o realitate, o nevoie. Fără a culege, cu riscurile de rigoare, fructele din grădina vecinului, nu există aventură culturală reală, pentru că, în mod firesc, într-o cultură dată nu sunt atinse toate resorturile intelectuale şi existenţiale care sunt declanşate în alte culturi. Ca atare, ca şi în ştiinţă, materialul radioactiv trebuie importat, adus din altă parte. În literatura noastră, genul picaresc modern extrem, precum Călătorie la capătul nopţii de Louis Ferdinand Céline, nu are un echivalent. Aventura maximă în literatura noastră este aceea a Vitoriei Lipan, care nu parcurge nici 100 de kilometri şi-n a cărei fiinţă şi comportament nu se produce nici un dram de schimbare pe acest traseu.
Neschimbat ca piatra este şi Ion, neschimbată este şi Mara, neschimbat este şi Ladima, iar Pirgu, Paşadia & co. sunt apostoli ai complacerii în şederea pe loc, în timp ce Dinu Păturică ori Tănase Scatiu par maşinuţe întoarse cu cheia. Céline este un model tocmai pentru o literatură în care aventura extremă a limbii materne, franceza, şi aceea a culturii proprii, occidentale, este dusă până la degringoladă, paroxism şi abisal, până la perfecţiune stilistică şi tragism, pe de-o parte, şi până la un şovinism delirant şi anarhism politic, pe de altă parte. Prin Céline irumpe în conştiinţa fiecăruia posibilitatea libertăţii totale şi categorice, a lumii ca orizont deschis experienţei până la limita intolerabilului, în care cinismul personajului său, Bardamu, este coaja subţire sub care se ascunde o anxietate fără margini, o nestare şi o negăsire ajunse epifanie ultimă (terminală chiar) a unei transcendenţe absente, comparabilă, poate, doar cu rătăcirea disperată, sub semnul Fortunei, a personajelor din Satyriconul lui Petronius.
Fără un reper precum Céline, gândirea, cultura, literatura nu-şi pot reprezenta riscul autentic, pierderea, debandada, nu pot decât să cocheteze cu tragedii de redacţie şi cu revoluţii de catedră. Fără autoficţiunea sa dezarmantă, caustică, romanul confesiv nu poate depăşi pragul şoaptelor de alcov, sofisticate sau vulgare, lipsite însă de aplombul cosmic al scriitorului francez. Influenţa sa strivitoare asupra unor autori universali cu mare trecere actualmente (Henry Miller etc.) poate să umbrească impactul decisiv pe care l-a avut asupra unora dintre romancierii români de frunte, de la Marin Preda (al cărui Cel mai iubit dintre pământeni este de neconceput şi rămâne de neînţeles, dacă nu este raportat la opera celiniană, în special la Călătorie la capătul nopţii şi Moarte pe credit) până la Radu Aldulescu (al cărui Amantul colivăresei este o operă de profundă extracţie celiniană, în care se regăsesc nu doar procedeele narative şi construcţiile caracteriale celiniene, ci şi ambiţiile stilistice ale autorului francez).
A refuza să te aventurezi în grădina altcuiva nu înseamnă neapărat că îţi păstrezi neprihănită ograda proprie şi conştiinţa de sine. Înseamnă la fel de bine ca, uneori, să nu realizezi că merele de sub mărul tău sunt, de fapt, portocalele din pomul vecinului.
