Pe aceeași temă
Cultura naţională – cultura politică a diviziunii naturale a umanităţii – poate fi depăşită prin Federaţia europeană, prin instaurarea culturii politice a unităţii umanităţii.
Între naşterea federalismului – odată cu fondarea Statelor Unite ale Americii, primul exemplu de stat federal din istorie – şi realitatea de fapt a sistemului politic european există un raport crucial. Observaţia e decisivă pentru studierea federalismului, deoarece respectivul raport a rămas constant şi atât de strâns, încât legitimează ipoteza lui Mario Albertini, conform căreia firul conducător al dezvoltării doctrinei federaliste ar rezida în însăşi alternanţa evenimentelor istoriei europene1. Considerând acest raport, el identifică trei faze în evoluţia federalismului, corespunzătoare fiecare unui ciclu al acestei istorii: prima, de la Revoluţia Franceză la primul conflict mondial, caracterizată de apelul la idealităţile federalismului pentru a da expresie valorilor de civilizaţie negate sau comprimate de naţionalism; a doua, interbelică, în care recurgerea la criteriile federaliste e necesară pentru înţelegerea crizei Europei; a treia, în fine, încă în curs, în care se utilizează tehnicile federalismului pentru a o rezolva.
În cea de-a treia şi ultima sa fază, federalismul, graţie raportului său nu doar parţial cu procesul istoric în curs, a dobândit acel nivel de autonomie conceptuală care i-a permis atât să recunoască natura federalistă a unei părţi importante a gândirii europene începând de la Kant, cât şi să recupereze, odată cu ideea unităţii europene, posibilitatea proiectării viitorului.
În întreg secolul al XIX-lea şi până la cel de-al doilea război mondial n-au existat în Europa decât federalişti izolaţi. Ignorând comportamentele federaliste din aria statelor federale, s-a putut prezuma că ei nu erau decât un grupuscul dispersat de himerici, a căror gândire nu era decât o utopie cu perspectivă irelevantă, un produs al imaginarului.
Dar de la indivizii izolaţi şi minusculele grupuri antebelice s-a trecut, odată cu anii Rezistenţei, la veritabile mişcări federaliste, dovadă că există în prezent un număr socialmente relevant de persoane care fac din federalism propria atitudine concretă în faţa statului, a societăţii şi a dinamicii istoriei.
Problema Europei a devenit în acest mod, de o jumătate de secol, mişcarea istorică de la diviziune spre unitate, un proces în curs, care are ca punct de plecare statele-naţiune, elemente instituţionale ale dezunirii prin excelenţă; un proces care nu poate genera, în desfăşurare, decât instituţii provizorii, precum aşa-numitele Comunităţi, şi care la punctul de sosire, dacă va exista unul, le va înlocui cu un proces supranaţional ce-şi consumă propriile instituţii, mai puţin una: federaţia.
În urma distrugerii în cel de-al doilea război mondial a puterii statelor continentului, curentul supranaţional dezvoltat în partea sa occidentală a făcut posibilă, cu acoperire americană, o apărare comună, extinzând economia la dimensiuni europene, sporind lealismul cetăţenilor şi formând o societate federală. Această societate constituie, prin unitatea ei de fapt, baza politică a confederaţiei economice – piaţa comună – şi a primelor tentative confederale în materie de politică externă şi de apărare. E legitim să se considere că ea va continua să alimenteze în sânul ei, în termeni de iniţiativă politică şi adeziune populară, energiile necesare realizării unei organizări federale. Odată cu federaţia ar apărea în Europa primul guvern al unei autentice societăţi a naţiunilor, ulterioara creştere a interdependenţei umane, stimulată de dezvoltarea producţiei materiale, fiind destinată să unifice în timp continentele şi să le depăşească în unificarea umanităţii.
Europa, reşedinţa istorică a modelului naţional, a formării culturii politice a diviziunii umanităţii, e şi aceea a primei apariţii a culturii omului. Cultura europeană în extraordinara ei unitate a devenit de fapt cultura mondială. Umanitatea, activă ca o unitate, s-a pus în mişcare prin gândirea ştiinţifică, politică şi socială creată în Europa. Prin cultura europeană, cultura pentru toţi oamenii, cultura omului, a ajuns la prima sa formă de maturitate.
Dar Europa îşi ascunde încă sieşi şi lumii esenţa universală, general umană a acestei culturi, prin cultivarea modelului naţional, modelul care subordonează umanul naţionalului. Pentru a supravieţui, Europa trebuie să unească acum naţiunile şi să le dezarmeze, apărând unitatea lor prin Statul federal al poporului naţiunilor europene, pe care încearcă să-l realizeze. Realizarea sa ar pune capăt erei naţiunilor, cum preanunţa Mazzini cu mai bine de un secol şi jumătate în urmă.
Apariţia modelului multinaţional, a modelului cu adevărat uman în însăşi reşedinţa istorică a modelului naţional şi a primei manifestări a culturii unităţii umanităţii, s-ar constitui într-un grandios fapt cultural. Esenţa universală a culturii s-ar găsi reflectată atunci şi în identitatea politico-culturală, deschisă în fine şi ea umanului. În acel moment n-ar mai exista cultura europeană, ci pur şi simplu cultura tuturor, cultura umană universală, în cea de-a doua etapă a apariţiei ei.
Prezentarea culturii universale ca europeană ar înceta, dar ar exista Statul european, cetăţeanul european, identitatea istorico-socială europeană. Această identitate istorico-socială – cetăţenia europeană – s-ar afla în contrast atât cu universalitatea culturii şi a transcendenţei, cât şi cu identitatea politico-culturală, elevată la nivelul de cultură politică a umanităţii.
În modul acesta, Europa, după ce va fi înlăturat, prin depăşirea culturii politice a diviziunii umanităţii, baza prezentării ca europeană a culturii umane, realizându-şi cultura ca universală, s-ar afla în faţa misiunii de a se suprima pe sine spre a se realiza în lume.
Acesta este sensul afirmaţiei lui Mario Albertini, conform căreia Federaţia europeană va deschide calea Federaţiei mondiale, sensul însuşi al identităţii europene: europeanul în conflict cu propria-i fiinţă socială pentru a deveni, împreună cu ceilalţi, ceea ce este, un om. Aşa cum calea către Federaţia europeană a fost şi rămâne baza pentru o primă formă de politică europeană, calea către Federaţia mondială poate constitui, în aceeaşi viziune, baza pentru o primă formă de politică mondială, altfel de neconceput.
Cultura naţională – cultura politică a diviziunii naturale a umanităţii – poate fi depăşită prin Federaţia europeană, prin instaurarea culturii politice a unităţii umanităţii. Când un număr foarte relevant de persoane se vor recunoaşte în această cultură, va putea fi susţinută şi prima formă de politică mondială, prima formă de politică făcută de toţi pentru toţi, făcută de raţiune, şi nu de forţă, va putea fi proiectată organizarea politică a umanităţii.
(Fragment din volumul Geneza Europei. Mesajul democraţiei de inspiraţie creştină, Editura Paideia, Bucureşti, 2004)
