Pe aceeași temă
„Eu aş vrea să marchez viaţa mea printr-un mare act şi să mor... fondarea Statelor Unite ale Europei... Să fim aceeaşi Republică, să fim Statele Unite ale Europei, să fim federaţia continentală, să fim libertatea europeană, să fim pacea universală.“ (Victor Hugo)
„Statele Unite ale Europei“, sintagmă folosită pentru prima dată de Victor Hugo, exprimă de foarte multe secole speranţa multor europeni. Ea conţine ideea de solidaritate şi de „unitate în diversitate“. Sintagma revine mereu în actualitatea dezbaterilor europene atunci când Europa parcurge câte o criză majoră, aşa cum este cea de azi, în care se vorbeşte de căderea „zonei euro“ sau de disoluţia Uniunii Europene. Soluţiile propuse de oamenii politici sau de elitele intelectuale sunt de cele mai multe ori de inspiraţie federală. Dacă parcurgem istoria construcţiei europene de la planul Schuman din 1950 şi până la actuala criză economică, vom putea constata că, în urma unei crize, deşi Europa părea în prăpastie, paradoxal, ea a ieşit mai întărită, iar solidaritatea europenilor mai consolidată. Nu întâmplător se vorbeşte din nou de revenirea la ideea de „Statele Unite ale Europei“ ca principiu salvator. Ce ar putea să însemne acest fapt azi nu am putea spune cu exactitate, deşi ideea de „guvern economic comun“ sau de „politică publică bugetară comună“ ar putea să însemne o reevaluare a statutului federal al Uniunii Europene.
Dezbaterea europeană s-a purtat de-a lungul timpului între imaginar („ideea europeană“) şi solidaritate („conştiinţa europeană“). De câte ori imaginarul s-a convertit în diferite formule de solidaritate, europenii au fost mai aproape de „Statele Unite ale Europei“.
Ideea europeană este expresia unui imaginar intelectual şi politic care s-a exprimat atât prin textele literare şi filosofice, cât şi prin proiecte de unitate politică, de confederare sau federalizare.
Alexandru Duţu considera că studiul conştiinţei europene, adică al formelor politice, al existenţei cotidiene, al solidarităţilor, este o întreprindere mult mai dificilă decât cea privind ideea europeană. Îmbinarea ideii europene cu cea a conştiinţei europene formează identitatea europeană. Identităţile sunt de două tipuri, considera Alexandru Duţu: „identităţi imediate“ şi „identităţi amplificate“. „Identitatea imediată“ este aceea care se construieşte pe baza „patriotismului organic“, în jurul spaţiului sacru (biserica) în care individul conştientizează legăturile sale cu „centrul lumii“, în timp ce „identitatea amplificată“ se dezvoltă la nivelul grupurilor cultivate, al elitelor intelectuale sau politice. Europa ca „identitate amplificată“ s-a cristalizat în jurul Bisericii creştine – formă de solidaritate organică durabilă -, al scrierilor umaniste şi al reacţiei în faţa primejdiei otomane. Ea s-a constituit apoi ca o „imagine magnet“ pentru celelalte Europe: Europa Centrală şi Europa Balcanică.
Conştiinţa europeană a evoluat mereu în decursul celor peste două milenii, neputându-se vorbi, aşa cum fac unii autori, doar de o Europă Occidentală. Centrul cultural şi politic al Europei s-a mutat din Roma la Bizanţ, apoi pe perioada Renaşterii din nou în Italia şi mai târziu pe malurile Atlanticului, unde au apărut state în căutare de noi teritorii. Acestea au fost capabile să construiască societăţi puternice şi să-şi impună modelul de viaţă pe alte continente.
Conştiinţa europeană s-a exprimat printr-un anumit tip de solidaritate începând cu Evul Mediu, îmbrăcând haina solidarităţii creştine manifestă prin monahism, a cărui arie de exprimare pornea din Valea Nilului spre Grecia, Balcani, Ţările Române, Kiev, Novgorod, Italia, Sudul Franţei, Irlanda. Călugării au fost cei care au înfiinţat primele şcoli superioare din Europa, precum cele de la Bologna (1119), Oxford (1264), Salamanca (1218), Paris (Sorbona, 1257) etc. Ideea europeană o găsim, în secolul al XIV-lea, în Divina Comedie, care oferă deja sensul solidarităţii europene: un grup uman solidar cu aspiraţii comune. Se formula astfel prima formă a conştiinţei europene, prin Cruciada târzie, al cărei sens a fost ilustrat excepţional de Aeneas Silvio Piccolomini (Papa Pius al II-lea), în scrierile căruia adjectivul „european“ se întâlnea alături de cel „creştin“.
Europa secolelor XVI-XVIII a fost o Europă a afirmării statului modern, în care imageria religioasă a Contra-Reformei a impus politicului „la raison d’état“ în sfera activităţilor cotidiene, iar barocul a făcut apel - cum spunea Alexandru Duţu - la emoţiile mulţimilor, confundând „imaginarul religios cu cel politic în favoarea celui din urmă“.
Europa Luminilor (XVIII) a fost o Europă a savanţilor, a lojilor masonice, a locurilor de întâlnire a lumii cultivate, a corespondenţei dintre prinţi şi intelectuali, a dominaţiei limbii franceze şi a naşterii ideii de „societate civilă“ etc.
Spre deosebire de această „Europă“, secolul XIX a favorizat afirmarea conştiinţei naţionale şi implicit a ideii de naţiune gândită ca un tot, ca un organism viu, bazat pe limbă comună, tradiţii, obiceiuri, dar şi pe ideea solidarităţii politice. Modelul urmat de foarte multe comunităţi, mai ales în Europa Centrală, a fost cel iacobin, bazat pe o permanentă schimbare şi pe măsuri radicale. În relaţiile internaţionale, ideea de revoluţie a introdus „mesianismul politic“ şi instabilitatea.
Secolul al XX-lea a fost unul al revoluţiilor totalitare, al emoţiilor populare şi al unui tip de uniformizare opus unei Europe a diversităţii. A fost, însă, şi un secol bogat în proiecte de unitate europeană, în ciuda unei crize europene endemice, aşa cum susţinea Spengler în Declinul Occidentului. În ciuda faptului că Europa era văzută ca o formă de continuare şi manifestare a civilizaţiei antice, Oswald Spengler a remarcat diferenţa structurală între omul antic şi omul european, îndeosebi în ceea ce priveşte valorizarea trecutului, a istoriei.
Observăm în zilele noastre că ideea de naţiune îmbracă noi forme, că europenii erau, cel puţin până la criza actuală, din ce în ce mai convinşi că sensul etnic restrictiv al acestui concept trebuia să lase locul conceptului mai larg şi mai concret de „naţiune europeană“ (solidaritate şi conştiinţă comună europeană), condiţie necesară pentru a construi o identitate europeană (Recomandarea 1735/2006).
Dezbaterea asupra formei politice a Europei Unite a început în perioada modernă, când unii intelectuali au sesizat slăbiciunile statelor europene, incapacitatea acestora de a face faţă provocărilor unei lumi aflate într-o dinamică accentuată.
Europenii au de ales între mai multe „Europe“, fie că a fost vorba de „Europa patriilor“, „Confederaţie“, „Federaţie“, „Europa unitară“ etc . Fiecare dintre aceste posibile construcţii europene se baza pe logici proprii, astfel că Europa patriilor, al cărei principal protagonist a fost De Gaule, prefera un abandon limitat al suveranităţii naţionale, în timp ce, în cadrul unei Federaţii, guvernele şi instituţiile federale partajează competenţele, statele cedând din suveranitate în domeniile de interes comun.
Planurile de unitate europeană, de federalizare sau de confederalizare au o tradiţie istorică îndelungată. De la proiectul lui Pierre du Bois, din secolul al XIV-lea, la Uniunea Europeană de astăzi, istoria europeană a cunoscut mai multe propuneri unificatoare, fie că au fost politice, precum cele ale lui George Podiebrad, ale ducelui de Sully, ale lui Aristide Briand sau cele ale mişcărilor federaliste europene după al doilea război mondial, fie religioase, precum cea a lui Pius al II-lea, filosofice, ca cele ale lui Saint-Simon şi Proudhon, constituţionale, precum cele ale lui Altiero Spinelli şi Joschka Fischer.
Numitorul comun al tuturor acestor planuri a fost ideea de pacificare a continentului european şi găsirea unor soluţii pentru a răspunde provocărilor societăţii europene determinate, mai ales, de diferenţele religioase, lingvistice, juridice, de proprietate etc. În fapt, ideea europeană conţine în sine conceptul de federalizare a Europei. Problema majoră este de a alege între calea confederală şi cea federală.
Construcţia europeană a trebuit să facă faţă unei probleme delicate, legată de concilierea dintre suveranităţile naţionale şi principiile integrării supranaţionale. De aici au rezultat cele două concepţii opuse care au stat la baza proiectelor de unitate europeană.
Pe de o parte, erau cei preocupaţi de a menţine şi respecta suveranitatea statelor şi care propuneau o cooperare interguvernamentală în cadrul unor instituţii permanente, fără ca acestea să aibă putere de decizie. De cealaltă parte, se situau cei care susţineau o Europă federală şi supranaţională, insistând asupra transferului de suveranitate de la statele naţionale către o autoritate decizională superioară.
Cele două concepţii au stat la baza tuturor demersurilor de unitate europeană după 1945. Constituirea Consiliului Europei a fost expresia interguvernamentalismului, în timp ce Comunităţile Europene şi Uniunea Europeană (1993) pot fi caracterizate atât de elemente de supranaţionalitate, cât şi de principii care menţin rolul statelor naţionale în luarea deciziilor.
Inspiratorul curentului supranaţional la nivel european a fost David Mitrany. Acesta considera statul-naţiune ca o expresie a orgoliului identităţii construite în termenii etno-naţionalismului (herderianismului), ce a condus lumea europeană la două războaie mondiale. El propunea constituirea unor federaţii regionale, construite prin transferul de suveranitate de la naţional către supranaţional.
Aceleaşi idei le regăsim la Jean Monnet, care afirma că Europa nu se va face decât cu preţul unei „savante progresivităţi“, plecând de la realizări pragmatice şi precise, cum era cazul cărbunelui şi oţelului, pentru a construi în final o federaţie a statelor europene.
Expresia acestor idei este azi Uniunea Europeană, supranaţională şi în acelaşi timp interguvernamentală. Uniunea (după părerea profesorului nostru Dušan Šidjanski) are în acelaşi timp o vocaţie federală, dar şi una în care cooperarea interguvernamentală se menţine în politica externă şi afacerile interne.
Analiştii procesului de integrare europeană s-au complăcut, în anii din urmă, să găsească tot felul de formule pentru a caracteriza Uniunea Europeană. Unii au considerat-o putere soft („soft power“) capabilă să gestioneze crizele internaţionale precum cele din Kosovo, Afganistan, Irak etc., printr-un model social şi economic de solidaritate. În acest caz, ea demonstrează avantajele unei „puteri civile“, capabile să ofere la nivel global un model de guvernanţă multilaterală, superior statului. John McCormick o vedea, de asemenea, ca o superputere pregătită să surclaseze Statele Unite în sistemul internaţional. Autorul american este convins că valorile promovate de Uniunea Europeană (pacea, multilateralismul, soft power, mijloacele civile în rezolvarea crizelor internaţionale) corespund mai eficient societăţii postmoderne decât abordările „realiste“ ale sistemului internaţional, susţinute de Statele Unite.
Cum se poate uşor observa, dezbaterea asupra statutului Uniunii Europene şi mai ales a federalismului se concentrează pe raportul dintre state şi instituţiile supranaţionale. Guvernanţa europeană, o nouă metodă de analiză, ne aduce în discuţie un al treilea actor: societatea civilă.
Unii cred că integrarea europeană presupune expertiză şi corpuri tehnocratice recrutate nu din birocraţia specializată a Bruxellesului, ci, mai ales, din universităţi şi centre de cercetare. Sunt şi analişti care tratează Uniunea Europeană ca o polity, introducând administraţia publică şi politicile publice în cadrul studiilor despre UE.
Alţii consideră Uniunea Europeană ca fiind domeniul de studiu al guvernanţei regionale neofuncţionaliste. Pentru cei din urmă, neofuncţionalismul, apropiat de ideile funcţionaliste ale lui David Mitrany, a fost curentul unei veritabile guvernanţe europene. De ce? Pentru că acest curent de gândire propune o formă de autoritate europeană deconectată de la suveranitate şi politic, fondată pe nevoi, cunoaştere ştiinţifică, expertiză şi tehnologie. Uniunea Europeană poate fi văzută şi ca un veritabil laborator de regionalizare ce permite analiza tensiunilor, contradicţiilor şi modulărilor între concepte şi practici de guvernanţă şi guvernare, partaj de suveranitate şi suveranism, de comunitar şi interguvernamental, de organizare şi reglementare, de privat şi public.
Sursele de tensiune sunt date de caracterul hibrid al Uniunii Europene. Ele rezidă în „regimul politic“ al Uniunii, oscilaţiile sale între „guvernanţă şi guvernare“, preferinţa sa de a influenţa internaţional prin „normă“ mai degrabă decât prin jocul strategic al raporturilor de forţă specifice spaţiului internaţional. Tensiunile amintite erau inevitabile dacă ţinem cont de consecinţele procesului de integrare bazat pe transferul de suveranitate de la statele naţionale la Uniunea Europeană.
Ideea de „Statele Unite ale Europei“ nu este un scop în sine, nu este doar dorinţa părinţilor fondatori ai Comunităţilor Europene, nu este numai creaţia eurocraţilor sau a celor care doresc „Europa socială“, ci şi un răspuns la provocările lumii globale, la concurenţa din ce în ce mai accentuată dintre diferiţi poli de putere mondială.
Din punctul nostru de vedere, statul european nu trebuie să fie o creaţie artificială, de sus în jos, prin voinţa guvernelor sau prin abilităţile diplomatice ale tehnocraţilor europeni, ci rezultanta unei conştiinţe europene care trebuie să se valideze atât pe trecutul greco-roman şi iudeo-creştin comun, cât şi pe ideea de solidaritate comunitară largă, axată pe convergenţa de argumente în jurul valorilor europene: democraţie, stat de drept, apărarea drepturilor fundamentale ale omului şi protecţia minorităţilor naţionale, economie de piaţă funcţională, norme de drept comune etc.
Credem, de asemenea, că, în ciuda derapajelor sale şi a neputinţei de a se transforma major în primul deceniu al secolului XXI, de a delimita mai bine competenţele între ea şi statele care o compun în probleme majore precum energia, migraţia forţei de muncă, crima organizată, libera circulaţie a muncitorilor, traficul de droguri, combaterea terorismului, Uniunea este şi va rămâne un actor important al secolului al XXI-lea.
