Pe aceeași temă
Scutul antirachetă în versiunea Obama diferă fundamental de cel avansat de către Administraţia Bush. Acesta din urmă era o problemă sensibilă pentru Rusia: cele 10 interceptoare terestre desfăşurate pe teritoriul polonez ar fi putut doborî inclusiv rachete intercontinentale lansate dinspre Rusia spre SUA, peste Oceanul Arctic. Mai mult, proiectul Administraţiei Bush nu era tehnic configurat pentru a răspunde ameninţărilor pe termen scurt şi mediu provenite din Orientul Mijlociu. Este diferenţa esenţială dintre cele două sisteme. În versiunea Obama, sistemul este adaptat, croit în funcţie de iminenţa ameninţărilor. Programul în versiunea Bush nu era gândit să acopere Sud-Estul Europei, ci apăra Statele Unite şi doar anumite părţi ale Europei. Abordarea lui Obama este diferită. Scutul evoluează în măsura în care ameninţarea evoluează. Astăzi, iranienii au cel mai vast inventar de rachete cu rază scurtă şi medie de acţiune din Orientul Mijlociu. Şi îl extind atât cantitativ, cât şi calitativ. Ei au testat deja un număr de astfel de rachete cu rază medie de acţiune, printre care şi Shahab 3, care pot atinge părţi ale Europei şi chiar au dezvoltat capacităţi spaţiale. În designul său actual, sistemul Obama este configurat preponderent împotriva rachetelor cu rază scurtă şi medie de acţiune şi tehnic nu va fi capabil să doboare rachete intercontinentale lansate din zona Orientul Mijlociu înainte de 2020. Scutul american din Europa îşi propune să descurajeze un potenţial „şantaj“ pe care l-ar putea exercita Teheranul la adresa statelor europene şi a zecilor de mii de militari americani staţionaţi pe continent. Din 2012, se aşteaptă ca sistemul american să fie integrat în scutul NATO.
Un scut în 4 viteze
Prima fază (2011) a amplasării scutului american, consumată la 7 martie, are o dimensiune preponderent maritimă şi presupune desfăşurarea în Mediterana a unei nave Aegis dotată cu interceptoare SM-3 Block IA. Ea va fi completată de instalarea radarului AN/TPY-2 în Turcia, care va funcţiona ca un sistem de avertizare timpurie.
A doua fază (2015) este etapa românească, când în baza de la Deveselu vor fi amplasaţi 24 de interceptori de tip SM-3 Block IB. Primele două etape sunt configurate împotriva rachetelor cu rază scurtă (1.000 de km) şi medie (între 1.000 şi 3.000 de km) de acţiune.
A treia secvenţă a dezvoltării scutului american va continua în 2018, cu pilonul polonez, când interceptoare terestre SM-3 modernizate vor fi găzduite de statul central-european. La acest moment, se estimează că sistemul va fi capabil să doboare şi rachete cu rază intermediară (IRBM, 3.000-5.500 de km) de acţiune.Maturizarea scutului american este programată pentru 2020, când întregul sistem antibalistic trebuie să devină operaţional şi împotriva posibilelor rachete cu rază intercontinentală (ICBM - peste 5.500 de km) venite din Orientul Mijlociu.
Important de precizat este că sistemul balistic american programat pentru Europa foloseşte aceeaşi tehnologie deja desfăşurată în alte puncte sensibile ale globului: există un radar cu bandă X în Israel, altul în Japonia. Există nave Aegis în Extremul Orient şi Orientul Mijlociu.
Scutul Alianţei: o umbrelă antibalistică teritorială
Gândit să acopere întreaga Europă, sistemul de apărare antibalistică al Alianţei va fi format dintr-un pilon american (versiunea Obama desfăşurată în România şi Polonia) plus o componentă europeană. NATO va oferi infrastructura de comandă şi control necesară reţelizării şi managementului integrat al celor doi piloni. Alianţa în sine nu va achiziţiona propriu-zis interceptori sau radare, ci statele membre sunt cele care vor face contribuţii naţionale. În esenţă, rolul NATO este să ofere adezivul care, în cele din urmă, va conecta sistemele antibalistice naţionale (german, olandez, francez). Modernizarea sistemului de comandă şi control va permite statelor individuale, precum SUA sau Olanda, să-şi conecteze capacităţile naţionale în ansamblul sistemului NATO. De mai mulţi ani, NATO derulează un program experimental de dezvoltare a unui scut antibalistic limitat pentru protecţia trupelor desfăşurate într-un teatru de operaţiuni. Ulterior, la summitul de la Lisabona, din noiembrie 2010, s-a decis extinderea graduală a acestei capacităţi (aşteptată să devină complet operaţională în 2014) pentru a proteja nu doar trupele dintr-un teatru de operaţiuni, ci teritoriul şi populaţia statelor membre. Deşi aşteptată să fie declarată operaţională la summitul de la Chicago, din mai 2012, componenta NATO nonamericană ar putea fi întârziată pe fondul austerităţii care a lovit economiile europene. În trecut, când banii nu erau o problemă, programe esenţiale pentru dotarea NATO cu echipamente cheie au eşuat (DCI în 1999 sau iniţiativa Prague Capabilites Commitment în 2002). Ce ne face să credem că acum, când banii sunt o problemă, europenii îşi vor respecta angajamentul de a finanţa un sistem antirachetă care nu pare să fie pe lista de priorităţi a niciunui stat membru? Şi totuşi, Jamie Shea, adjunctul asistentului secretarului general al NATO pentru ameninţări emergente, rămâne optimist: „Atunci când vorbim de ameninţări de securitate, întotdeauna există bani pentru cele mai urgente lucruri. Şi trăim într-o lume în care 30 de state au capacităţi balistice, printre care şi Iranul, care testează sisteme de rachete cu rază de acţiune din ce în ce mai extinsă.
Aceasta este una dintre cele mai urgente ameninţări de securitate pentru teritoriul european. Imaginaţi-vă ce s-ar întâmpla dacă o rachetă cu încărcătură chimică sau biologică ar cădea mâine într-un oraş european. Ar produce un haos de neimaginat cu efecte globale. Apărarea antirachetă nu era posibilă în urmă cu câţiva ani, acum este şi, sincer, având în vedere că americanii plătesc pentru cea mai mare parte a acestui sistem, nu este atât de scump, comparativ cu alte programe militare. În esenţă, europenii nu trebuie să pornească de la zero pentru a construi ei înşişi acest sistem“.
Propunerea Moscovei de a crea un singur scut antirachetă, comun, NATO-Rusia, este inacceptabilă pentru statele membre. Mai întâi, acest lucru ar presupune participarea şi accesul Rusiei la aranjamentele de comandă şi control ale scutului antibalistic. În esenţă, asta înseamnă nu doar crearea unui „buton comun“, ci şi partajarea sarcinilor, pe sectoare teritoriale, Rusia oferindu-se explicit să fie responsabilă de apărarea antibalistică a unor zone din Europa Continentală. Or, a acorda unui stat din afara Alianţei responsabilităţi defensive asupra statelor membre este fără precedent.
În plus, nicio garanţie juridică conform căreia scutul NATO nu este îndreptat împotriva Moscovei nu este acceptabilă. Frank A. Rose, consilier al subsecretarului de stat pentru controlul armamentului şi securitate internaţională, Ellen Tauscher, consideră garanţiile legale ca fiind „o limitare de facto a scutului. Iar preşedintele Obama a fost foarte clar asupra acestui aspect: nu putem accepta limitări“. Mai mult, acestea ar fi o premieră în istoria Alianţei.
Principial, NATO vrea să coopereze cu Rusia, dar nu poate permite accesul la infrastructura sa de comandă şi control sau transfera responsabilităţi de apărare colectivă a membrilor săi unui stat din afara Alianţei. În esenţă, propunerea NATO diferă fundamental de cea a Rusiei: dacă aceasta din urmă vrea un scut comun, cu cote de participare egale, Alianţa vrea două scuturi separate, independende şi autonome, dar care să dezvolte o cultură a colaborării bazată pe schimbul de informaţii.
Şi totuşi, sunt zgomotoasele proteste ale Moscovei îndreptăţite? Reprezintă interceptorii scutului american din Europa o ameninţare pentru Rusia? „Scutul, în sine, nu impune probleme de stabilitate strategică în primele două faze. Cei 24 de interceptori nu au cum să protejeze pe nimeni împotriva unui arsenal masiv de mii de arme nucleare tactice şi alte mii de arme strategice, amplasate pe rachete, submarine şi bombardiere. Ca să nu mai vorbim de faptul că Rusia deţine arme convenţionale care nu necesită un angajament nuclear pentru a putea, ipotetic, surclasa pigmeii militari din vecinătatea sa. În prezent, motivul principal al supărării Moscovei trebuie căutat mai mult în sfera politică, acolo unde ruşii nu sunt încântaţi de prezenţa unor baze ale SUA la câteva sute de kilometri de graniţa lor, de o prezenţă americană perpetuă în regiune sau de diminuarea puterii lor regionale. Totuşi, pe termen lung, experţii ruşi sunt sceptici. Un sistem antirachetă funcţional ar permite SUA să întreprindă un prim atac strategic, fiind în acelaşi timp sigură că poate intercepta orice rachetă cu care Rusia ar putea răspunde“, spune Liviu Horovitz, cercetător în domeniul politicilor nucleare la Centrul pentru Studii de Securitate din cadrul Swiss Federal Institute of Technology, Zürich.
Motivaţii poloneze
Mişcările din ultima vreme din Polonia legate de amplasarea pe teritoriul polonez a unei baterii americane de rachete Patriot şi a unei escadrile, tot americane, de avioane F-16 au legătură indirectă cu problema scutului. Dar, în sine, acestea nu fac parte din arhitectura propriu-zisă a scutului antirachetă. Dimpotrivă. Ele sunt mai degrabă un bonus strategic pe care polonezii l-au primit în schimbul găzduirii pe teritoriul polonez a sistemului antibalistic american. De altfel, Polonia va intra efectiv sub scut la trei ani după România, abia în 2018. Interesant este că atunci când analizezi explicaţiile oficialilor polonezi nu poţi să nu observi că Iranul şi capacităţile sale balistice nu prea reprezintă o îngrijorare iminentă. „Dacă mulahii au un target list, credem că ne aflăm undeva foarte jos“, declara pentru FP, în aprilie 2010, Radosław Sikorski. În schimb, dacă Polonia pare să nu se grăbească să devină parte din scutul Obama (să nu pierdem din vedere că, în versiunea Bush, Polonia era locaţia favorită), totuşi, Varşovia se grăbeşte să primească Patriot-urile americane şi escadrila de F-16. Ba chiar face presiuni să le integreze în sistemul său de apărare aeriană. Cablogramele poloneze confirmă şi ele faptul că polonezii sunt mult mai interesaţi de „bonusuri“ decât de produsul principal. Sławomir Nowak, şeful staff-ului premierului Tusk, este citat într-o cablogramă expediată în 2009 de Ambasada SUA din Varşovia cu declaraţia că Polonia nu o să sufere dacă SUA îşi retrag scutul, dar guvernul polonez „contează pe Patriot-uri, fiind cel mai important element al eforturilor noastre de modernizare a apărării“ şi aşteaptă ca americanii să-şi onoreze promisiunile.
