Pe aceeași temă
În ultimii patruzeci de ani, am fost un atent observator academic al României. La începutul anilor 1970, mi-am concentrat studiul asupra naturii sistemului comunist sub Ceauşescu, ca doctorand al Universităţii Johns Hopkins, iar, mai târziu, m-am concentrat pe observarea deteriorării regimului din România, delegitimarea regimului Ceauşescu şi eforturile pentru regenerarea unei democraţii europene, după decembrie 1989.
România a reuşit să se reîntoarcă la identitatea sa europeană, să continue cooperarea strategică cu SUA, dezvoltând, în acelaşi timp, oportunităţile antreprenoriale de afaceri. Sunt încă multe lucruri de făcut (de exemplu, corupţia endemică şi o încetinire a creşterii economice în ultimii ani), dar văd progrese imense. Astăzi, poziţia României este cu mult îmbunătăţită - o dezbatere democratică vibrantă (se poate spune, foarte activă), oportunităţi crescute, o integrare în spaţiul european şi un parteneriat strategic cu Statele Unite.
Acesta este contextul în care trebuie privit Tratatul dintre România şi SUA privind apărarea antibalistică. Ar trebui să aplaudăm dezvoltarea conexiunilor dintre strategiile de securitate ale celor două ţări şi colaborarea acestora pentru a apăra ţările NATO de potenţiale atacuri cu rachete. România a luat decizia de a se alătura Poloniei, Turciei şi Spaniei pentru a oferi o apărare globală împotriva rachetelor cu rază medie şi se alătură astfel unui efort al NATO, ce are beneficii asupra întregii Alianţe. Anunţul fostului premier spaniol Zapatero că acelaşi sistem Aegis va fi găzduit de ţara lui, la Rota, evidenţiază faptul că cele mai mari ţări din partea de est şi sud a NATO au înţeles contribuţia vitală a Alianţei în apărarea împotriva rachetelor balistice.
NATO s-a adaptat provocărilor apărute după Războiul Rece. Sistemul antirachetă European Phased Adaptive Approach (EPAA), prezentat la summitul NATO de la Lisabona, este cel mai recent exemplu al acestui proces de adaptare. EPAA este oferit tuturor membrilor NATO şi întăreşte rolul Alianţei ca actor global, afirmând că viabilitatea viitorului NATO depinde de îndeplinirea noilor angajamente (inclusiv cel de apărare împotriva rachetelor balistice), care nu au fost anticipate înainte de 1989.
Desigur, abordările SUA şi ale Rusiei referitoare la armele nucleare sunt, de asemenea, în tranziţie. Analiza preşedintelui Obama asupra politicii nucleare indică în mod clar faptul că astfel de arme şi diversele mecanisme de transport la ţintă (o „triadă“) vor rămâne în arsenalul SUA în viitorul apropiat. Cu toate acestea, preşedintele american a subliniat necesitatea de a ne gândi la o lume fără arme nucleare şi a aprobat ideea „reducerii către zero“. Mai mult, Washingtonul şi Moscova au negociat cu succes un nou tratat START, care va duce la reduceri semnificative, în dislocarea armelor nucleare strategice.
Administraţia Obama a încercat, de asemenea, în 2009, să „reseteze“ relaţiile cu Moscova. Acest efort a contribuit la noul tratat START şi la o mai bună cooperare din partea Moscovei, vis-à-vis de Iran şi Coreea de Nord. Având în vedere demonstraţiile de la Moscova faţă de o revenire a lui Vladimir Putin, nu ştim încă dacă „resetarea“ nu se va transforma în „nesetarea“ relaţiilor.
Totuşi, atât România, cât şi ceilalţi membri NATO au fost în siguranţă (chiar dacă nu neapărat mai prosperi) în ultimii ani. Terorismul rămâne o ameninţare omniprezentă, după cum am văzut în Madrid, Londra şi în alte locuri. Războaiele lungi din Irak şi din Afganistan au ţinut încordată Alianţa. Cu toate acestea, sunt de acord cu opinia fostului ministru de Externe Baconschi, că securitatea României nu a fost niciodată pe un teren mai ferm.
Acestea fiind spuse, se poate afirma că există controverse semnificative cu privire la Acordul româno-american de apărare antirachetă şi rolul României în strategia globală EPAA a ţărilor membre NATO. Problema nu este aprobarea parlamentară, ci mai degrabă percepţia publică a acordului.
Urmărind cu atenţie transmisiile prin satelit şi Internet ale presei române, am constatat că discuţia despre acord şi implementarea lui până în 2015 nu este de mare ajutor. Consider că Acordul privind baza de la Deveselu ar trebui să fie dezbătut în detaliu, dar tonul şi conţinutul dezbaterii trebuie să fie corecte. Până în prezent, cele mai multe comentarii apărute în presa scrisă, la radio şi în mediul on-line din România, cât şi raportările, ca să nu mai menţionez comentariile personalităţilor politice, nu au contribuit la acurateţea acestui subiect.
Abordarea media a avut tendinţa de a crea senzaţional şi de a tulbura, mai degrabă, decât a clarifica, ascunzând beneficiile reale şi oportunităţile pe care le are România, bulversând publicul cu privire la costuri şi îngrijorările reale ale publicului.
Înrăutăţirea problemei este cauzată de incapacitatea de a dezbate problema transparent. Între anunţul iniţial al preşedintelui Obama, în 2009, la summitul NATO de la Lisabona, în care menţiona o „înţelegere“ între Washington şi Bucureşti, în primăvara anului 2011 şi momentul semnării Acordului, pe 13 septembrie 2011, a fost o perioadă de doi ani de incertitudine. Acest lucru a permis tot felul de speculaţii atât de mult, încât mass-media din întreaga lume au preluat acest subiect şi au răspândit zvonuri exagerate. De exemplu, o publicaţie indiană sugera că scutul antirachetă ar putea aduce un nou Război Rece.
Alte comentarii şi rapoarte au sugerat în mod fals că interceptoarele SM-3 (Aegis) sunt dotate cu un focos nuclear, că nu ar fi fost testate, că mii de trupe americane o să îşi stabilească baza în România, că România a renunţat la suveranitatea teritorială şi că, în final, România ar fi mai puţin sigură. Adevărul este că interceptoarele sistemului Aegis nu au niciun focos exploziv, ci distrug ţinta prin lovire. Sistemul Aegis a fost testat de mai multe ori, cu o rată mare de succes, pe parcursul multor ani - iar sistemul de la sol va fi testat în continuare.
Acest acord nu a fost o obligaţie impusă României, ci, mai degrabă, o negociere purtată atent pe parcursul unei perioade mai lungi de un an, la care au luat parte participanţi români care reprezintă, în mod obligatoriu, interesele naţionale. Acordul spune clar că legile din România se vor aplica întregului personal american şi că baza aeriană, precum şi oricare alte structuri se află în proprietatea României.
Personalul american, dintre care o mare parte va fi civil, ar putea fi în număr de 300, într-o bază permanentă, iar acordul stipulează că personalul român va fi instruit de către Statele Unite pentru a lua parte la funcţionarea sistemului. Beneficiul economic al României va fi semnificativ, nu numai pentru că Statele Unite vor plăti noua construcţie, ci şi pentru că firmele româneşti şi forţa de muncă vor fi intens implicate, iar judeţul Olt va beneficia de o mulţime de achiziţii publice locale. Acest lucru va constitui o investiţie americană substanţială în economia românească.
Dar există riscuri şi costuri. Să nu uităm de reacţiile Rusiei sau de sporirea ameninţărilor teroriste. În primul rând, sistemele de interceptare - şi baza în sine - ar putea deveni o potenţială ţintă pentru terorişti. România va trebui să sporească vigilenţa, eforturile contrainformative şi să consolideze securitatea în zona Deveselu.
În al doilea rând, odată cu foarte probabila realegere a lui Vladimir Putin, disconfortul Rusiei va fi exprimat prin ameninţări - deja evidente -, iar apoi prin recurgerea la „arma energiei“. Cu cât se apropie data de implementare a Acordului, retorica va deveni mult mai intensă. Cu toate acestea, Moscova nu va dori să afecteze profiturile provenite din exporturile de energie pentru mai mult de o săptămână şi nu există nicio ameninţare pe care ruşii o pot crea ca fiind credibilă, realistă şi livrabilă - fără o contraameninţare NATO.
În al treilea rând, Iranul, ştiind foarte bine că reprezintă motivul existenţei unui astfel de scut de apărare antirachetă, poate profera diverse ameninţări. Cu toate acestea, principala lor „armă“ este închiderea Strâmtorii Ormuz, lucru care a fost deja sugerat, dar care ar putea fi contracarat imediat de către forţa militară americană, cu asistenţă din partea altor ţări din NATO şi din regiune.
În concluzie, sistemul american EPAA şi participarea României la punerea sa în aplicare ajută securitatea României şi integrarea europeană, extinde capacitatea NATO de a apăra Alianţa şi reduce capacitatea teroriştilor şi a regimurilor teroriste de a ameninţa democraţii. Desigur că există riscuri şi costuri. Românii ar trebui să dezbată aceste probleme. Dar, în cele din urmă, decizia ar trebui să fie pozitivă.
DANIEL NELSON
Senior Fellow, Centrul pentru Controlul Armelor şi Neproliferare, Washington DC, SUA
