22 PLUS, nr 343: Chestiunea rusă

Jean-dominique Giuliani | 05.03.2013

Pe aceeași temă

Se poate oare zice că, pentru Europa, „ches­tiunea rusă“ se pune în aproape aceiași ter­meni, în ciuda bulversărilor recente? Într-adevăr, sărbătorim 20 de ani de la sfârș­i­tul URSS; într-adevăr, lu­mea s-a schimbat mai mult în ultimii 20 de ani decât din 1945; într-adevăr, criza economică relansează in­certitudinile asupra vii­to­ru­lui Europei. Însă începând cu Ecaterina cea Mare, Ru­sia continuă să oscileze me­reu între Est și Vest, între europeniști și slavofili, oc­cidentaliști și, de acum, „eurasiatici“. Ce este Rusia? Este ea, așa cum spunea Chur­chill, o „enigmă în­vă­luită de mister“? Pentru a adopta aici expresia folosită de Hélène Ca­r­rère d’Encausse, aș spune că „Rusia este o țară europeană a cărei putere este asi­atică“. Uniunea Europeană este prin ur­mare preocupată de evoluția acesteia.

Pentru Uniunea Europeană, chestiunea re­lațiilor cu Rusia este esențială și foarte im­portantă:

- este cel mai mare vecin al său și cea mai mare țară din lume din punct de vedere al teritoriului,

- este o țară în declin, care se străduiește să stopeze acest declin cu dificultate,

- este un factor de destabilizare a Uniunii Europene și a mai multor state - membre de la frontierele europene,

- este astăzi aproape un obstacol în calea realizării anumitor obiective de politică ex­terne ale Uniunii Europene.

 

Aș dori să fac trei serii de observații:

1) Pe de o parte, avem o putere rusă și, pe de alta, avem din ce în ce mai mult in­terese comune între Uniunea Europeană și Rusia.

2) Asta duce la un fel de dialog al surzilor între Uniunea Europeană și Rusia.

3) Ceea ce duce la întrebarea următoare: este posibil să stabilizăm și mai apoi să dez­voltăm cu Rusia o relație pe termen lung, durabilă, stabilă și de încredere, deci productivă?

 

1) O putere determinată să stopeze declinul rusesc

Declinul rusesc e o evidență, ca și voința de a-l stopa. Însă rezultatele nu sunt mereu certe.

a) Declinul rusesc e o evidență

Sfârșitul Uniunii Sovietice a reprezentat o adevărată bulversare, similară celei a unui mare conflict. Rusia a pierdut 20% din teritoriu și aproape 50% din populația sa, care număra atunci 246 de milioane. Rusia are astăzi 142 de milioane de lo­cuitori. Evoluțiile demografice sunt ca­tastrofale, iar această țară pierde 1 milion de persoane active pe an. Speranța de viață se ridică la 60 de ani pentru bărbați și 73 de ani pentru femei. Îmbătrânirea populației este considerabilă. Proporția pensionarilor din electorat este astăzi de 37%. Ea va fi probabil 50% în 2050. Punctele slabe ale economiei rusești, care este o economie de rentă, sunt cunoscute: 40% din rețetele fiscale ale statului provin din petrol și gaze. În fine, bulversările sociale care animă societatea rusă, printre care figurează, în primul rând, ine­ga­litățile foarte puternice și cleptomania unei părți a clasei politice, fac din aceasta o entitate politică nestabilizată. Coe­fi­cientul lui Gini, care măsoară inegalitățile, este unul dintre cele mai ridicate din lu­me, 45%.

b) Voința de a stopa de­cli­nul este și ea evidentă

Vladimir Putin, care este la putere de 14 ani - pen­tru că este fals să vorbim despre „revenirea“ sa la pu­tere, după ce a fost prim-ministru - îl are ca model pe Alexandru al II-lea, ța­rul reformator (1818-1881) și pe prim-ministrul Stolî­pin (1906-1911). El a an­gajat reforme reale pe care nu trebuie să le subes­timăm, în materie de­mo­grafică, în materie eco­nomică, în materie de echipare a țării. Fără a emite pentru moment vreo ju­decată asupra metodelor, trebuie să re­cunoaștem eforturile legitime și reale ale puterii ruse pentru a restabili un stat „eșuat“ (état failli). Pe de altă parte, fie că vrem, fie că nu vrem, asistăm la pro­grese relative ale democrației, pentru că încetul cu încetul se dezvoltă o conștiință politică a societății civile deschisă lumii grație Internetului, care numără deja mai mult de 70 de milioane de utilizatori.

c) Rezultatele nu sunt mereu certe

În materie de democrație și stat de drept, este evident că Rusia nu este nici un mo­del, nici un succes. Din 1.212 hotărâri ale Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO) privind Rusia, 1.140 au dus la o condamnare pentru încălcarea unui prin­cipiu fundamental al dreptului. În absența unei opoziții credibile și structurate, pu­terea rusă - este o tradiție - e o putere brutală, care se bazează azi esențialmente pe membrii vechilor sau actualelor organe de Securitate. Este o putere prin esență verticală, care se exprimă prin forță și care nu are nimic de-a face cu practica noastră democratică.

În fine, și mai important, în materie de politică externă, Rusia a revenit în prim-plan. Ea poate să afișeze numeroase rea­lizări: aderarea la OMC în decembrie 2011, dar și diplomația vetoului pe care l-a ex­primat recent în Orientul Apropiat, mai ales opunându-se condamnării puterii si­riene de către Consiliul de Securitate al ONU. În fine, ea a inițiat cu mai mult sau mai puțin succes relații noi de cooperare în Asia de Est și Asia Centrală, la fron­tierele sale.

Se știe că manifestațiile de protest din 2011, după realegerea ca președinte a lui Vladimir Putin, au surprins pe toată lu­mea, inclusiv puterea rusă. În realitate, ti­nerii și embrionul unei clase mijlocii ruse se consideră păcăliți de conducătorii lor. Dimitri Medvedev - lider tânăr, modern - suscitase speranța unei deschideri. Re­ve­nirea lui Putin a părut să fie un joc trucat, care traducea reîntoarcerea la rătăcirile trecutului, adică la confiscarea puterii. Cu ocazia protestelor de la sfârșitul lui 2011, s-au confruntat ruși a căror cultură po­litică este esențialmente televizuală - tele­viziunile fiind controlate de către stat - și ruși mai tineri, deschiși către inter­na­țional, a căror cultură este de acum cea a rețelelor sociale și a Internetului.

Concluzia acestei prime reflecții este că Rusia de azi respectă din ce în ce mai pu­țin idealurilor democratice, așa cum le împărtășim în Europa. În interiorul țării, o democrație căreia i s-a pus botniță, cu inegalități flagrante, care nu poate suscita decât pesimism în privința evoluției si­tuației politice interioare. În exterior, sun­tem confruntați cu o diplomație rusă esen­țialmente defensivă, o diplomație a niet-ului, provocatoare, chiar agresivă, așa cum am văzut în Georgia, o diplomație care nu participă nici la pacea și nici la stabilitatea internațională, care nu ezită să frecventeze state „paria“ (états voyous) și al cărei principal motor rămâne anti­a­mericanismul primar.

 

2) Interese strategice din ce în ce mai mult comune

Și totuși, între Uniunea Europeană și Ru­sia, complementaritățile sunt din ce în ce mai evidente. Acestea sunt economice, ge­o­strategice și politice.

a) Complementaritățile economice

Profunzimea strategică pe care o dă Eu­ropei, în materie economică, Rusia, „mic cap al continentului asiatic“, după cum o descria scriitorul francez Paul Valéry, este destul de evidentă. De altfel, schim­burile comerciale, în ciuda dificultăților politice, se ridică totuși la 264 de miliarde de euro pe an. Ele privesc în primul rând energia (80% din importurile europene ce provin din Rusia privesc petrolul și gazul, adică 156 de miliarde de euro). Se știe că Rusia posedă toate resursele minerale iden­tificate în tabloul elementelor fun­da­mentale. Rusia este al treilea partener co­mercial al Uniunii Europene și reprezintă 9,5% din schimburile noastre comerciale, în timp ce UE este primul partener co­mercial al Rusiei cu 47,1% din comerțul său exterior. Deficitul comercial al Uniunii este de 90 de miliarde de euro. Acesta a crescut cu 37% din 2007 încoace, în timp ce exporturile noastre europene nu au crescut decât cu 5%. Stocul investițiilor directe străine se ridică la 493 de miliarde de euro (sau 300 de miliarde, dacă facem abstracție de investițiile ce provin din pa­radisuri fiscale nontransparente). Trei sfer­turi din stocul investițiilor străine din Ru­sia provine din Uniunea Europeană, care afișează în acest domeniu un excedent de mai bine de 78 de miliarde de euro.

Oricare ar fi dificultățile politice și diver­gențele UE cu Rusia, complementaritățile comerciale și economice sunt foarte pu­ternice între cele două blocuri. Este, de altfel, adevărat că, pentru Uniunea Eu­ropeană, modernizarea Rusiei, cum­pă­rarea materiilor prime sau exploatarea re­surselor creează o relație de inter­de­pen­dență, care conține un potențial pentru viitor. Într-adevăr, mai mult decât de de­pendența Uniunii Europene, care importă 50% din energia sa și 60% din gaz, tre­buie să vorbim despre interdependență, din moment ce Rusia nu se poate lipsi de resursele rezultând din schimburile cu Uniunea Europeană.

b) Complementaritățile economice sunt și ele foarte puternice

Rusia se vede, într-un fel, ca o punte în­tre Asia și Europa, într-un moment în ca­re cele mai importante creșteri economice și cele mai importante mase demografice sunt în Asia. Rușii sunt însă tot atât de atrași de Uniunea Europeană, de modul său de viață, de cultura sa, de politica sa, de maniera sa de a trăi și de a concepe economia. Societatea civilă rusă este atra­să de Occident. Rusia trebuie să înfrunte o Asie foarte dinamică, ale cărei populații încep să ajungă în Extremul Orient rus. Pentru Rusia, Europa rămâne deci un par­tener indispensabil.

Pentru Uniunea Europeană, a avea le­gături stabilizate și normalizate cu Rusia ar fi un atu considerabil în relațiile sale cu Asia, pentru care ar putea să reprezinte un element relațional original.

În fine, pe plan geostrategic, ies la iveală noi potențialități. Deschiderea, grație în­călzirii globale, a rutelor maritime din Nord (pasajul din Nord-Est), utilizate deja pentru prima dată de 46 de nave în 2011, lasă să se întrevadă o puternică reducere a duratei, și prin urmare a costului trans­porturilor între Asia și Europa. Aceste transformări considerabile ale condițiilor economice ale comerțului între Asia și Europa replasează Rusia în centrul jo­curilor economice și strategice din care oarecum ieșise.

c) Interese politice adesea comune

Rusia încearcă să regăsească statutul de mare putere pe care l-a pierdut de fapt. Ea poate să o facă, grație capacității sale de a da bătaie de cap. Însă ea nu poate fi în mod durabil prietena intimă a statelor „paria“ și să se mulțumească să-i aibă drept oaspeți pe Hugo Chavez și Alexander Lukașenko, pentru a-și demonstra în­toar­cerea pe scena internațională. Ea va trebui și să aducă o reală valoare adăugată po­zitivă în relațiile internaționale, iar Eu­ropa îi poate oferi această posibilitate. E drept că principala motivare a politicii ex­terne ruse este cea antiamericană și că eșecul politicii de repornire (Reset Policy) a lui Barack Obama lasă deschise posi­bilități foarte importante pentru Uniunea Europeană care, în alianța cu Statele Unite, ar putea juca propriul său rol pen­tru a ajuta Rusia să se recicleze și să nor­malizeze revenirea sa pe scena inter­na­țională.

 

3) Un dialog al surzilor foarte neproductiv

Și totuși, relațiile între Uniunea Eu­ro­peană și Rusia sunt destul de deza­mă­gitoare.

a) Crizele și evenimentele recente de­mons­trează cât este de dificil să dialogăm cu Ru­sia și în ce măsură Uniunea Europeană și Rusia au fost mereu în tabere adverse, fie că este vorba despre dosarul sirian, un­de Rusia s-a opus oricărei acțiuni a ONU, fie că este vorba despre vecinătate, de­sigur în raport cu Georgia, dar și cu Ucrai­na și Belarus, unde vedem că Rusia în­cearcă să își păstreze o influență asupra vechii „zo­ne de influență“ din Europa Centrală, fie că este vorba despre relațiile bilaterale în­tre Uniunea Europeană și Ru­sia. De fie­care dată, cele două ansambluri nu reu­șesc nici să comunice, nici să sta­bilească relații de încredere stabile și du­rabile.

b) Relații nestabilizate cu Uniunea Euro­pea­nă: Acordul de Cooperare și Par­teneriat (ACP) care a fost încheiat în 1995 și a intrat în vigoare în 1997 nu reușește să fie reînnoit, pentru că Rusia nu își îndeplinește obligațiile și Uniunea Eu­ro­peană rezistă în privința propriilor sale revendicări. Summit-urile UE/Rusia sunt, de fiecare dată, foarte neproductive și constituie adevărate eșecuri diplomatice, pentru că nimic nu se întâmplă. Acestea provoacă, de altfel, diviziuni între statele membre ale Uniunii care au suferit din pricina imperialismului comunist sovietic și cele care au avut șansa de a scăpa. Rusia profită de pe urma acestor diviziuni, iar aici este poate loc pentru unul dintre pri­mele eforturi pe care Uniunea Europeană trebuie să le facă: e vorba despre punerea la punct a unei poziții unitare în privința Rusiei. Este dificil, dar este o sarcină pri­oritară. Instituțiile europene, și mai ales Comisia și Parlamentul, au fost nevoite să adopte poziții critice la adresa evoluțiilor interne rusești. Dar trebuie să re­cu­noaș­tem că ele au știut să adopte moderația necesară menținerii unui dialog cu marele ansamblu rus.

 

4) Este oare posibilă stabilizarea durabilă a relațiilor dintre Uniunea Europeană și Rusia?

Acest lucru este cu adevărat de dorit și trebuie fixate obiective clare și o metodă de lucru. Poate este necesar să distingem între rolul Uniunii Europene și al ins­ti­tuțiilor sale și rolul statelor membre.

a) Rolul instituțiilor și al Uniunii

Uniunea Europeană trebuie să continue să-și exercite rolul de putere soft (soft power) și de model pe care îl reprezintă re­gulile sale, fără a ceda deloc în ceea ce privește convingerile democratice și ata­șamentul față de statul de drept.

Însă ea trebui să știe să o facă fără pro­vocări. Nu este necesar ca UE să multiplice condamnările la adresa Rusiei, care tre­buie să aibă timpul necesar pentru a reuși propria sa evoluție către democrație. Și se știe că a restabili sau a stabili o democrație nu privește numai instituțiile, ci și cons­tituirea unei adevărate societăți civile di­namice, a unor contraputeri în opinia pu­blică, a unei opoziții structurate și cons­tructive, ceea ce nu este cazul azi în Ru­sia. Trebuie deci să avem răbdare, dar și dis­cernământ, distingând între guvernul și populația rusă.

În această privință, instituțiile europene și în primul rând Parlamentul European ar trebui să fie mai active pe tema vizelor, adre­sându-se direct poporului rus, tin­e­rilor ruși, întreprinzătorilor ruși, inte­lec­tualilor ruși, pentru a le spune că sunt bi­neveniți în Europa și că suntem gata să des­chidem frontierele, suprimând vizele pentru cetățenii ruși care ar dori să vină în Uniunea Europeană. Parlamentul Eu­ropean ar trebui să fie mult mai activ în această privință și să folosească mijloacele de care dispune pentru a ameliora relațiile cu Rusia. Mai mult, trebuie lansate sem­nale pozitive privind stabilirea unor relații durabile cu Rusia. Instituțiile europene, in­clusiv Comisia, în ciuda dificultăților și a caracterului imprevizibil și provocator al unora dintre luările de poziție ruse, tre­buie să dea dovadă de înțelepciune, te­na­citate și de o viziune pe termen mai lung pentru a menține o poziție deschisă și pozitivă față de Rusia, oricare ar fi ră­tă­cirile sale.

b) Rolul statelor membre

Statele-membre sunt uneori prea divizate: avem, pe de o parte, temerile țărilor ocu­pate odinioară de URSS sau care au fost înrolate forțat în Pactul de la Varșovia și, respectiv, statele care nu au fost în această situație. Temeri sunt justificate prin imixtiunile ruse în politica internă a statelor membre, prin ingerințele sus­ți­nute cu ajutorul banilor din corupție, al agenților de influență și al provocărilor, inclusiv în procesele electorale din unele state membre. Toate aceste sunt inac­cep­tabile, dar nu trebuie să fie supra­es­timate: nu există azi riscul unei invazii a unei țări membre a Uniunii Europene de către Ru­sia. În această privință, trebuie salutată noua politică a guvernului polonez, con­dus de Donald Tusk, care a știut să facă pașii necesari pentru a privilegia viitorul, în detrimentul resentimentelor trecutului. Acest exemplu ar putea fi urmat de nu­meroase state membre care ar putea, mă­car unele dintre ele, să încerce să liniș­teas­că Rusia, care se simte mereu - este com­plexul ei fundamental - încolțită și ame­nințată, din cauza imensității unui te­ri­toriu greu de controlat și cu o geografie atât de particulară.

c) Este oare posibilă o „reset policy“?

O astfel de politică este dezirabilă. Ea este mai ușor de condus din partea statelor membre decât din cea a instituțiilor eu­ropene. Este mai ușor să fie condusă de câteva state membre, dacă nu sunt toate de acord. Ea ar trebui să vizeze un nou „deal“, un nou parteneriat, ce trebuie propus rușilor pentru a pune capăt sus­piciunii care s-a insinuat în relațiile dintre Uniunea Europeană și Rusia.

Pe ce baze? Cel mai probabil, Uniunea Eu­ropeană ar trebui să facă gestul de a su­prima obligativitatea vizelor pentru cetă­țenii ruși ce călătoresc în Uniunea Euro­peană.

În același timp, trebuie să fim foarte fermi în ceea ce privește respectul regulilor economice de transparență, în materie de schimburi, investiții și funcționarea eco­nomiei. Un parteneriat global și nu numai economic ar putea permite să se pună ca­păt ingerințelor rusești în sânul Uniunii Europene, garantând în același timp Ru­siei că are în UE și în principalele state membre parteneri fiabili, durabili și sta­bili, care nu vor repune relațiile în dis­c­u­ție cu ocazia alegerilor sau a unor eve­nimente particulare. Trebuie să alinăm îngrijorările Rusiei. Însă trebuie și să pro­gresăm, bineînțeles, în satisfacerea exi­gențelor noastre, în ceea ce privește statul de drept, justiția și drepturile omului, dar și în materie de transparență economică și financiară.

 

În loc de concluzie

Am putea spune, în încheiere, că Uniunea Europeană ar trebui să aibă o politică mai puțin declarativă la adresa Rusiei și mai strategică, adică o veritabilă politică pe termen lung cu obiective, calendar, în­tâlniri, o foaie de parcurs.

Trebuie să facem exact pe dos decât am făcut până acum, adică să „spunem mai puțin și să facem mai mult“. Trebuie să demonstrăm voința europeană de a ne an­gaja cu Rusia într-o relație durabilă și sta­bilă, și nu să ne mulțumim să lăsăm comerțul, schimburile de bunuri și de persoane să construiască de facto o relație de complementaritate evidentă.

Este, de asemenea, necesar ca Uniunea Eu­ropeană să știe să fixeze un cadru de acțiune în relațiile sale cu Rusia, cadru care să definească în mod clar limitele a ceea ce este acceptabil pentru ea și ceea ce este inacceptabil, mai ales în materie de drepturi fundamentale.

În relațiile sale cu marele vecin, Uniunea Europeană trebuie să deseneze un „eși­chier“ clar, linii drepte stabile și vizibile, pentru a reuși să asume un joc diplomatic cu reguli cunoscute.

Poate că există aici câteva piste de re­flecție pentru o nouă politică europeană la adresa Rusiei.

 

* Jean-Dominique Giuliani este președintele Fundației Robert Schuman, iar textul de față reproduce conferința pe care a ținut-o în ianuarie 2013 în fața deputaților PPE membri ai Comisiei de Afaceri Externe a Parlamentului European.

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2022 Revista 22