22 PLUS, nr 343: Rusia, un partener sau o provocare pentru securitatea europeană?

În ultimii 14 ani, Uniunea Europeană a în­cercat să construiască o politică de se­cu­ritate și apărare, dar chestiunea relației sale cu Rusia în această zonă strategică ră­mâne fără un răspuns clar. Istoria (și în special cea co­mună cu statele membre din fostul Pact de la Var­șo­via), dimensiunea Rusiei, ca­pacitățile sale de apărare și forța sa diplomatică fac din ea un vecin foarte spe­cial pentru UE. Un partener potențial cu care nu poate exista o abordare unică, fie­care chestiune de politică ex­ternă și de apărare, de la Balcani la Iran, de la Siria la Caucaz, pentru a nu le men­ționa decât pe cele mai fier­binți, dovedindu-se foarte complicată.

Mai mult, chestiunile de securitate nu pot fi abordate fără a lua în considerare multe alte dimensiuni ale relației dintre UE și Ru­sia. Rusia este, ca importanță, al treilea partener comercial al UE (pentru că UE depinde foarte tare de Rusia pentru petrol şi gaz) și invers, UE este primul partener co­mercial al Rusiei. În cadrul Acordului de Parteneriat și Cooperare (semnat în 1994), UE și Rusia au definit în 2003 patru „spații comune“: chestiuni economice și de protecția mediului; libertate, justiție şi securitate; securitate externă; educație și cercetare.

Dincolo de legăturile istorice, UE și Rusia au multe interese în comun, când este vorba despre conceperea unui cadru stra­te­gic continental. Nu este numai o chestiune de vecinătate comună, pentru că tocmai în această privință relația pare mai curând dificilă decât una de coo­pe­rare. Crizele recente din secolul XXI au arătat că noi amenințări emergente vor afecta toți „marii jucători“ de pe scena internațională și că, prin urmare, o abor­dare comună este necesară pentru a găsi soluții. Rusia și UE sunt confruntate cu terorismul (extremismul islamic în par­ti­cular), proliferarea armelor de distrugere în masă (nucleare, biologice, chimice), re­țelele transnaționale de crimă organizată, pirateria... Aceste interese comune au con­dus uneori la un dialog fructuos și la coo­perare. Rusia participă, de exemplu, la mi­siunea Atalanta, operațiunea condusă de UE ce vizează stăvilirea pirateriei din Gol­ful Aden şi pe coastele Somaliei. În Afga­nistan, Rusia a susținut statele membre ale UE angajate în ISAF, coaliția condusă de NATO, furnizându-le ajutor logistic. În privința chestiunii nucleare iraniene, în ciuda anumitor reticențe ale Moscovei de a se arăta aspră cu Teheranul și în ciuda respingerii oricărei opțiuni militare pen­tru a bloca finalmente ambițiile Iranului de a poseda bomba nucleară, Rusia s-a ilus­trat printr-o participare constructivă la procesul de negociere și pare să fie per­fect conștientă de amenințarea pe care o reprezintă un Iran care s-ar impune mi­litar în regiune, mai ales dacă obținerea bombei nucleare este cuplată cu rachete balistice atât de aproape de teritoriul rus.

Proximitatea geografică cu Rusia și aceste provocări comune emergente în materie de securitate au făcut ca mulți lideri eu­ropeni să considere că UE și Rusia trebuie să se angajeze mai mult într-un parte­ne­riat strategic. Acesta ar răspunde fai­moa­sei propuneri a lui Med­ve­dev pentru o nouă ar­hi­tectură de securitate la ni­velul continentului, pro­punere care este acum dez­bătută în cadrul OSCE, dar care nu a stârnit mare en­tuziasm la nivelul UE. Este vorba aici despre o atitu­dine încă prudentă a UE, care poate fi însă explicată prin faptul că o viziune stra­­tegică pe termen lung mai pozitivă nu este în acord cu realitatea re­la­ți­i­lor noas­tre actuale cu Ru­sia.

Motivele pentru care Rusia produce în­grijorare în Parlamentul European sunt cunoscute: chestiunea drepturilor omului, problemele sistemului judiciar și corupția. Peisajul cooperării în materie de securitate nu este nici el atât de promițător pe cât am putea spera. Conflictele înghețate de pe teritoriul fostei URSS rămân în con­tinuare o sursă de mare preocupare, iar progresul realizat în ceea ce privește Mol­dova nu poate ascunde dificultățile înre­gistrate în această regiune, ca și în Na­gorno-Karabah, și mai ales în Georgia. Chiar dacă poate părea un simplu detaliu din punct de vedere global, faptul că Rusia nu a pus încă în aplicare toate dis­pozițiile acordului semnat în septembrie 2008, sub auspiciile Franței, pentru a per­mite misiunii UE pentru monitorizarea armistițiului să patruleze pe partea abhază și sud-osetă a liniei administrative, de­mons­trează un anumit nivel de neîn­credere. Fără progrese tangibile în re­zol­varea conflictelor înghețate, este destul de dificil să ne imaginăm un parteneriat de securitate serios.

Modul în care UE și Rusia privesc vecinătatea lor co­mună este și el revelator pen­tru distanța care ne separă de o veritabilă cooperare. Op­țiunile politice susținute de Moscova în Belarus și Ucraina sunt departe de cele favorizate de vasta majoritate a statelor membre ale UE. Această dificultate de a împărtăși viziuni comune este reflectată și de dezbaterea asupra scutului antirachetă. Ambele părți cer un dialog, dar realitatea este încă departe de o veritabilă coo­pe­rare. Incapacitatea de a discuta această pro­blemă spune foarte mult despre neîn­crederea durabilă dintre statele membre NATO și Rusia asupra modului în care trebuie construită viitoarea arhitectură de securitate a Europei. Mulți dintre membrii NATO privesc încă Rusia ca pe o ame­nințare și își bazează această evaluare nu numai pe o istorie dureroasă, ci și pe doc­trinele militare și exercițiile recente ru­sești. În schimb, în Rusia, ambițiile de ex­tindere ale NATO alimentează un sen­ti­ment de izolare și restrângere care are mai mult de a face cu retorica și manierele Războiului Rece decât cu un parteneriat strategic!

În unele chestiuni urgente, apropierea este și ea limitată. „Primăvara arabă“ a luat aproape întreaga comunitate inter­națională prin surprindere, însă în tra­tarea consecințelor sale au prevalat ve­chile reflexe: principiul neamestecului în afacerile interne a condus Rusia să susțină regimuri foarte contestate, în timp ce UE şi SUA au avut o abordare mai flexibilă. Dacă situația din Libia a fost gestionată la nivel diplomatic într-un mod destul de consensual în prima fază, intervenția con­dusă de NATO a alienat Rusia, perpetuu preocupată de stabilirea unor precedente negative ce ar putea permite intervenții mai sistematice în viitor. Siria se do­vedește a fi în această privință un fel de „răzbunare“ pentru diplomația rusă. Sus­ținerea pentru un aliat economic și mi­litar, rezistența față de intervențiile stră­ine, vetoul în Consiliul de Securitate, aver­tizările asupra unei stări de haos ce va duce la o amenințare islamistă extremă - pe scurt, poziția Moscovei față de Siria con­centrează toate trăsăturile viziunii con­servatoare rusești care este adesea în contradicție cu cele europene. Poate oare exista un parteneriat real și autentic în chestiuni de securitate, fără a împărtăși aceeași evaluare a amenințărilor și fără a exista un acord asupra modului de a re­zolva crizele din vecinătate?

Modelarea unei Politici de se­curitate și apă­rare comune la nivel european s-a do­ve­dit a fi o mare provocare. 27 de țări cu tradiții, viziuni și capacități eterogene tre­buie să cons­tru­iască o abordare comună a chestiunilor strategice cu care lumea este confruntată. Printr-o combinație de in­terese și valori împărtășite, europenii construiesc încetul cu încetul o politică comună. Aceasta este bazată și pe o relație transatlantică pu­ternică, piatră fundamentală a apărării colective a continentului. În acest context, dezvoltarea relației cu Rusia poate fi vă­zută ca o necesitate strategică, datorită tuturor factorilor politici și geografici care ne leagă de acest uriaș vecin. Însă aceasta rămâne o provocare, în sensul că par­te­neriatul, în această etapă a istoriei, este departe de a fi evident și va necesita elimi­narea multora - dacă nu a tuturor - sur­selor de neîncredere.

* Arnaud Danjean, deputat PPE ales în Franța, este președintele Subcomisiei de Securitate și Apărare a Parlamentului European.