22 PLUS, nr. 349 - Un mandat în plină criză

Ați fost ales deputat european în 2009. În Parlamentul European (PE), sunteți membru în Comisia de afaceri externe și supleant în alte trei: drepturile omului, petiții și dezvoltare. Ce bilanț aveți?

Cifrele seci sunt următoarele: am inițiat 397 de rezoluții ale Parlamentului, am avut 275 de intervenții în ședințele plenare, ca și 24 de rapoarte redactate în numele Grupului PPE.

Am fost raportorul Parlamentului pentru aderarea Islandei la UE, fiind singurul deputat din România care a gestionat un dosar de extindere. Am redactat, de asemenea, 7 avize ale unor comisii parlamentare și am adresat 18 întrebări Comisiei și Consiliului. Am o prezență de 99,99%, fiindcă am lipsit o singură zi de la Parlament, în iulie 2012, pentru a participa la mitingul de susținere a statului de drept de la București. Am fost pe lista scurtă de 3 nominalizări la MEP Awards acum doi ani. Cam astea ar fi cifrele, dar poate e bine să lămurim ce acoperă ele din punct de vedere instituțional, dar și politic.

Structura şi organizarea Parlamentului European

Bun, atunci să începem cu începutul: care-i logica după care se formează grupurile și comisiile parlamentare din PE și cum se aleg conducerile lor?

Ca și în parlamentele naționale, deputații europeni sunt grupați în funcție de afinități politice. În cazul PE, acest lucru are însă o semnificație aparte, fiindcă deputații nu sunt organizați, cum cred mulți, în funcție de naționalitate. Pentru a constitui un grup politic, este nevoie de cel puțin 25 de deputați care provin din cel puțin un sfert din statele membre. Este, deci, vorba despre o reprezentare politică transnațională, care a fost decisă, de altfel, de la începuturile instituției. În Grupul PPE, din care fac parte, sunt reprezentate acum 48 de partide politice din 27 de țări membre. Până nu demult, Grupul PPE era singurul care includea toate statele membre. Conservatorii britanici, care făceau și ei parte din PPE în legislatura precedentă, au părăsit însă grupul nostru pentru a crea altul. Logica reprezentării naționale nu este, pe de altă parte, cu totul absentă, pentru că, în sânul grupurilor politice, deputații se coordonează în cadrul
așa-numitelor „delegații naționale“.

Deși numărul de partide reprezentate nu a încetat să crească din 1979, când a avut loc prima alegere directă a deputaților europeni, numărul grupurilor politice a rămas relativ stabil. Există astăzi șapte grupuri politice în Parlament; înainte de 1979, erau șase. În ordinea descrescătoare a numărului de membri, este vorba despre: Grupul Partidului Popular European (Creştin-Democrat), Grupul Alianţei Progresiste a Socialiştilor și Democraţilor, Grupul Alianţei Liberalilor şi Democraţilor pentru Europa, Grupul Verzilor/Alianţa Liberă Europeană, Conservatorii şi Reformiştii Europeni, Grupul Confederal al Stângii Unite Europene/Stânga Verde Nordică, Grupul Europa Libertății şi Democrației.

Acestor șapte grupuri li se adaugă 32 de deputați care alcătuiesc grupul neafiliaților, adică al extremiștilor care nu au fost primiți în niciuna dintre familiile politice enumerate. Resursele de care dispun grupurile politice - nu numai financiare, ci și de personal -, ca și atribuirea rapoartelor depind de ponderea avută în Parlament. Este vorba despre aplicarea faimosului algoritm d’Hondt, așa că neafiliații au o influență neglijabilă. Insist asupra acestui aspect pentru că, dintre europarlamentarii români, trei se numără printre neafiliați. Pentru România, asta se traduce practic printr-o pierdere de influență în PE, fiindcă sunt 3 din 33. Sper să nu mai fie la fel în următorul mandat...

Grupurile politice își definesc singure organizarea internă și își aleg structurile: președinte (sau președinți, cum e în cazul Verzilor), birou, secretariat. Pentru Grupul PPE, din care fac parte, președintele și cei 10 vicepreședinți sunt aleși la începutul, dar și la jumătatea mandatului.

Pentru constituirea comisiilor, avem de-a face cu o logică parlamentară clasică. Numărul și atribuțiile comisiilor sunt definite în cadrul Regulamentului de procedură internă. PE își adaptează organizarea la evoluția competențelor Uniunii și luând în seamă dinamica relațiilor cu celelalte instituții. În sesiunea plenară din ianuarie, am votat modificarea atribuțiilor comisiilor parlamentare, care vor începe să lucreze după alegerile din mai, iar dezbaterile au fost aprinse.

În prezent, funcționează la nivelul Parlamentului 20 de comisii permanente (față de 12 în 1958), acoperind toată paleta de acțiune a Uniunii Europene. În cursul acestui mandat, au fost create și trei comisii speciale temporare privind (a) mizele politice majore, (b) criza economică, financiară și socială și (c) crima organizată, corupția și spălarea de bani. Pot fi create și subcomisii permanente, așa cum este cazul Comisiei de afaceri externe în cadrul căreia funcționează două subcomisii, cea pentru drepturile omului (unde sunt membru supleant) și cea privind securitatea şi apărarea.

Trebuie remarcat și că numărul comisiilor permanente actuale e mai mic decât numărul comisarilor europeni. O comisie parlamentară poate acoperi astfel un câmp de acțiune care ține, la nivelul Comisiei, de competența mai multor comisari. Comisia pentru dezvoltare, de exemplu, în care sunt membru supleant, urmărește activitatea din curtea a doi comisari: Andris Piebalgs, de la dezvoltare, și Kristalina Georgieva, care are portofoliul cooperare internațională, ajutor umanitar și reacția la crize. Conflictele de competențe dintre comisiile parlamentare rezultă și din dificultatea de a defini uneori „granițe“ clare între subiecte care țin, de exemplu, de piața internă, de economie, mediu, industrie etc. Nu trebuie uitat nici că Uniunea Europeană abordează din ce în ce mai mult dosare complexe, subiecte transversale.

Fiecare comisie dispune de un birou compus din președinte și patru vicepreședinți, care sunt în mod formal aleși de către membrii acesteia. În realitate, alegerea lor se efectuează în amonte, fiind negociată între grupurile politice, prin aplicarea regulii d’Hondt.

Cât de influentă poate fi acolo o comisie, de vreme ce PE nu are puteri prea mari? Sau are?

Comisiile parlamentare au o importanță fundamentală, pentru că aici se realizează munca de fond și se elaborează compromisurile între grupurile politice. Spre deosebire de politica națională, caracterizată de confruntarea între putere și opoziție, logica urmată de PE este diferită. E vorba despre ceea ce teoria politică numește „democrație consensuală“. Mai precis, pentru fiecare dosar se caută realizarea unui compromis care să poată fi acceptat de cât mai mulți deputați. Voturile din plen ne oferă, de aceea, majorități care pot părea uluitoare din perspectivă națională. Foarte des, la Strasbourg consensul reunește 80 sau 90% dintre deputați.

Comisiile parlamentare pregătesc munca din ședințele plenare, în cadrul diferitelor proceduri prevăzute în tratate, ca și diferitele rezoluții și rapoarte elaborate de către Parlament din proprie inițiativă. Dacă această muncă e făcută cum trebuie la nivelul comisiilor, pentru multe subiecte, votul din plen nu reprezintă decât o simplă formalitate. Când un dosar ajunge în ședința plenară de la Strasbourg, în principiu, nu mai este vorba decât despre reglaje fine, și nu despre schimbări radicale ale materiilor tratate.

Nu trebuie uitat, pe de altă parte, că la nivelul comisiilor competente are loc etapa pregătitoare, adesea decisivă, a desemnării multor actori instituționali importanți, precum membrii Curții de Conturi Europene sau Mediatorul european. În cazul acestuia din urmă, candidații sunt audiați de Comisia de petiții - unde sunt și eu supleant - înainte de a fi votați de plenul Parlamentului. Audierile candidaților desemnați de guvernele statelor membre pentru posturile de comisari europeni au loc, și ele, în comisiile competente ale PE. Chiar dacă instituția noastră votează în bloc întregul colegiu de comisari și nu poate, prin urmare, respinge individual un candidat ce nu ar fi agreat, o audiere ratată e suficientă pentru a pecetlui soarta unui comisar desemnat.

Comisiile sunt, prin urmare, coloana vertebrală a PE. Din 1979, când a început alegerea directă a deputaților europeni, și până în prezent, puterile PE au crescut constant, după fiecare revizuire a tratatelor. Colegislator cu Consiliul într-un număr din ce în ce mai mare de domenii, datorită extinderii sferei de aplicare a procedurii de codecizie, având puteri bugetare sporite în urma Tratatului de la Lisabona, dotat cu arma – deocamdată doar amintită din când în când – a moțiunii de cenzură la adresa Comisiei Europene, Parlamentul este în momentul de față un actor redutabil în peisajul instituțional european. Și e normal să fie așa, pentru că el trebuie să încarneze, la nivelul supranațional, „interesul public“ european emergent.

În fine, dacă privim și dincolo de puterile legislative propriu-zise, Parlamentul își face auzită vocea în deciziile europene. De exemplu, chiar dacă logica interguvernamentală continuă să domine sfera afacerilor externe și politica de apărare, iar statele membre adoptă, în ultimă instanță, deciziile, Comisia și Consiliul trebuie să informeze Parlamentul în avans, iar deputații îndeamnă sau nu la acțiune, în confruntările politice despre aceste teme foarte prizate. Prin rapoarte, rezoluții, recomandări, interpelări ale diverșilor actori ai Uniunii, ei își exercită influența, presând Comisia și Consiliul să adopte măsuri, mai ales în sfera drepturilor omului. PE e unica adunare supranațională aleasă. Influența ei e, de aceea, considerabilă și dincolo de frontierele Europei. Nu întâmplător, una dintre cele mai influente comisii din PE, care e și cea mai vânată de către deputați, este Comisia de afaceri externe, din care fac parte din 2009 încoace.

Dar cum funcționează o comisie a Parlamentului European?

În momentul de față, comisiile PE sunt alcătuite din 24-76 de membri plini sau supleanți, care se reunesc o dată sau de două ori pe lună, în general la Bruxelles și numai în mod extraordinar la Strasbourg, unde se țin plenarele. Ele funcționează, în mare, într-un mod similar celor din parlamentele naționale. Câteva aspecte sunt, însă, definitorii și merită să fie subliniate.

În primul rând, ponderea politică a diferitelor grupuri își pune amprenta asupra lucrărilor comisiilor, de la componența acestora și atribuirea diferitelor rapoarte și avize ce urmează să fie redactate, până la structurarea dezbaterilor. Ordinea de intervenție a vorbitorilor este dictată de importanța grupului din care provine fiecare, iar deputații nu ezită să atragă atenția președintelui de ședință, dacă acest criteriu nu este respectat. Nu e vorba despre orgoliu, pur și simplu algoritmul d’Hondt este omniprezent.

Toate deciziile importante legate de activitatea comisiei (calendar, atribuirea rapoartelor, poziția în negocierile cu ceilalți actori instituționali europeni, audieri și studii, inițierea unor rezoluții, componența delegațiilor) sunt luate în cadrul reuniunii coordonatorilor. Membrii fiecărui grup politic își aleg, la începutul și la jumătatea mandatului, colegul care va coordona activitatea lor într-o comisie dată. Nici președintele unei comisii nu poate impune o decizie dacă acești coordonatori ai grupurilor politice sunt împotrivă. Influența lor este, deci, considerabilă nu numai în sânul comisiei, ci și în cadrul grupului lor politic și chiar la nivelul întregului Parlament. Coordonatorii sunt cei ce veghează, asemenea whip-ului din sistemul britanic, asupra coerenței poziției grupului. E un lucru de care trebuie să fim conștienți, pentru că este unul dintre criteriile prin prisma căruia ar trebui să apreciem influența delegațiilor naționale în PE. Dacă în alte state membre, acest lucru e urmărit cu atenție, în dezbaterile din România e un aspect cu totul neglijat. În ceea ce mă privește, am fost în 2009-2014 vicecoordonator în comisia de afaceri externe, secondându-l pe Ignacio Salafranca, un coleg spaniol foarte experimentat. În particular, am fost responsabil cu coordonarea pozițiilor PPE în dosarele foarte sensibile despre drepturile omului.

Trebuie remarcat, pe urmă, că dezbaterile din cadrul comisiilor sunt mult mai structurate decât ceea ce vedem în Parlamentul României. În plus, calendarul reuniunilor e definit cu un an înainte și, sub rezerva unor modificări de ultimă oră, e puțin probabil să se schimbe. Asta înseamnă nu numai o anumită predictibilitate, ci și un spor de eficiență, într-un context în care deputații europeni sunt într-un permanent du-te-vino între Bruxelles, Strasbourg și circumscripțiile în care au fost aleși.

Respectarea diversității lingvistice este un alt aspect important. Deputații se pot exprima în limba lor maternă, iar documentele relevante trebuie și ele traduse în toate limbile oficiale. Pe de altă parte, întrucât există constrângerea interpretării în toate cele 24 de limbi oficiale ale Uniunii, deputații nu se pot pierde în elucubrații. Dimpotrivă, timpul de intervenție este strict reglementat și, chiar ca raportor pentru un dosar, nu poți spera să vorbești mai mult de câteva minute.

În fine, transparența lucrărilor din comisiile parlamentare e și ea de subliniat. Reuniunile comisiilor sunt, în general, publice și retransmise online, iar documentele, cu excepția listelor de vot stabilite în cadrul fiecărui grup politic și a amendamentelor de compromis, sunt și ele accesibile pe Internet. Reuniunile coordonatorilor se țin sistematic cu ușile închise, dar principalele decizii sunt comunicate la începutul următoarei reuniuni publice tuturor colegilor. Chiar dacă mai există lucruri ce ar putea fi îmbunătățite, comisiile PE sunt cu mult înaintea organismelor corespondente de la nivel național.

Relaţiile dintre PE şi celelalte instituţii europene

În ce măsură PE poate influența activitatea unui comisar? Poate, de pildă, cenzura unele dintre deciziile lui?

În mod tradițional, Comisia Europeană are o influență semnificativă, deoarece deține monopolul inițiativei legislative. În practică, însă, comisarii se consultă în prealabil cu deputații pentru că știu că vor avea nevoie de acordul acestora, precum și de cel al Consiliului în vederea adoptării legislației propuse. În majoritatea covârșitoare a cazurilor, Parlamentul este principalul aliat al Comisiei în lupta cu Consiliul, care apără interesele naționale. Pentru a cita un exemplu relevant, în negocierile referitoare la buget, de obicei, Comisia propune o cifră puțin peste ceea ce știe că sunt dispuse să accepte statele membre, Parlamentul cere şi mai mulți bani, iar Consiliul este supus acestor două presiuni, pentru a accepta o cifră mai ridicată decât ce își propuseseră guvernele naționale. Este un ritual rodat, care se repetă de fiecare dată. Așa a fost și în 2013, când s-a dezbătut cadrul financiar pentru 2014-2020.

Pe de altă parte, Parlamentului i-a fost recunoscut recent dreptul de inițiativă legislativă „indirectă“, adică dreptul de a propune Comisiei să inițieze o anumită legislație. În mandatul actual, Parlamentul şi-a folosit această prerogativă în 18 cazuri, majoritatea fiind legate de criza economică şi financiară şi de reglementarea sectorului bancar. Așadar, deși subtilă, influența PE asupra Comisiei este reală şi se face din ce în ce mai simțită. Astfel, în perioada care va urma alegerilor europene şi reunirii noului Parlament, comisarii propuși vor face probabil lobby pe lângă deputații din comisiile de specialitate în vederea audierii la care vor fi supuşi. Respingerea de către Parlamentul actual a comisarului propus iniţial de Bulgaria, care a silit guvernul de la Sofia să propună un nou nume, nu a trecut neobservată.

Care este raportul dintre Parlament, Comisie și Consiliu?

Așa cum am precizat deja, Parlamentul şi Comisia sunt instituțiile care apără în mod normal interesul european, în vreme ce Consiliul este cel în care sunt reprezentate interesele naționale. Din păcate, acesta este un aspect care nu este deloc sau aproape deloc perceput în România: la noi, toată lumea are impresia că deputații europeni, ca să nu mai pomenesc de Comisar, sunt trimiși la Bruxelles ca să apere interesele naționale, dar nimeni nu cere asta reprezentanților noștri în Consiliu.

Ca deputat european, dacă ai o viziune strict națională, nimeni nu te ia în serios. Ți se spune: ai greșit instituția, încearcă la Consiliu! Să luăm cazul Moldovei. Este normal să o sprijinim şi să ne dorim ca într-o zi să fie membră a UE. Pentru a apăra în mod inteligent această idee la Bruxelles, însă, oricare dintre cei 766 de deputați europeni trebuie să țină cont de niște realități: relațiile Uniunii cu Moldova sunt subsumate politicii Parteneriatului Estic, iar în statele occidentale apetitul pentru extindere e extrem de scăzut și reprezintă o temă electorală sensibilă. Deputații români nu vor avea niciodată o majoritate în Parlamentul European, dacă acționează singuri. Așadar, trebuie să lăsăm apărarea intereselor naționale Consiliului, iar ceea ce propunem ca deputați europeni să fie o viziune pentru Parteneriatul Estic în ansamblul lui, explicând că, după eșecul semnării Acordului de Asociere cu Ucraina, este necesar ca Uniunea Europeană să sprijine Moldova și Georgia.

Pentru a conta pe atenția celorlalți, trebuie să fii capabil să te pronunți şi în privința unor subiecte care nu sunt priorități pentru țara ta. Altfel, dacă de fiecare dată vorbești despre același subiect și vrei să transmiți același mesaj, în curând nu te mai ascultă nimeni. Un deputat credibil şi influent este un deputat care urmărește cu atenție şi se implică în toate subiectele importante tratate de comisia parlamentară din care face parte. Iar asta este cu atât mai important cu cât Parlamentul rămâne instituția cu cele mai puține puteri dintre cele trei.

Nu peste mult timp se vor nominaliza viitorii comisari europeni. Cine va numi comisarul din partea României? Va fi un nou motiv de gâlceavă politică între președinte și premier?

Mai întâi se va da bătălia pentru numirea președintelui Comisiei Europene: socialiștii mizează pe Martin Schulz, actualul președinte al PE, liberalii vor încerca din nou cu Guy Verhofstadt, fostul prim-ministru belgian şi federalist convins, care va face echipă cu Olli Rehn, verzii  mizează pe cuplul José Bové-Ska Keller, iar extrema stângă vrea să tragă profit din popularitatea lui Alexis Țipras, liderul partidului SYRIZA din Grecia. Popularii au lansat în cursă mai multe nume, printre care fostul premier luxemburghez Jean-Claude Juncker şi actualul comisar francez Michel Barnier. Vor mai fi probabil și alții, poate fostul premier leton sau primul-ministru finlandez. Candidatul de centru-dreapta al PPE va fi ales la Congresul de la Dublin de pe 6-7 martie, la care voi fi prezent. Voi face cunoscut cu cine votez după ce se depun toate candidaturile.

Decizia asupra președintelui Comisiei va fi luată de Consiliul European prin majoritate calificată, ținând cont de rezultatul alegerilor europene. Iată un motiv pentru care e important ca românii să fie prezenţi la urne! Prin votul lor, vor putea determina cine va fi și șeful Comisiei. Apoi, Consiliul propune comisarii europeni, nominalizările sunt făcute de fiecare stat-membru, dar respectând anumite criterii și cu acordul președintelui ales al Comisiei. Tratatul privind Uniunea Europeană stipulează că „membrii Comisiei sunt aleși, pe baza competenței lor generale și a angajamentului lor față de ideea europeană, dintre personalitățile care prezintă toate garanțiile de independență“. Vă amintiți, desigur, respingerea lui Varujan Vosganian din 2007. Să sperăm că nu vom ajunge din nou într-o situație la fel de delicată. Dacă nu va fi nominalizată o persoană competentă, independentă şi cu o viziune europeană credibilă, riscăm să primim un portofoliu secundar, fără impact asupra legislației europene. Cât privește alegerea numelui propus de România, chestiunea nu e în Pactul de coabitare, așa că nu e exclus să avem un conflict între premier și președinte. Eu sugerez să fie consultați și deputații europeni care vor fi aleși în mai, fiindcă ar fi bine să existe consens. Data trecută, socialiștii români au vrut să-l blocheze pe Cioloș, fiindcă îl susțineau pe Adrian Severin, care a condus lista pesedistă pentru PE.

Opţiuni de politică externă

Aș vrea să cunosc câteva dintre opțiunile dvs. din domeniul politicii externe. După Summit-ul de la Vilnius și toate dezbaterile care au urmat, cum s-a văzut Parteneriatul Estic din Parlamentul European?

Nu a existat o viziune unică asupra Parteneriatului Estic în PE nici înainte și nici după Vilnius. Pe de o parte, există un clivaj între diferitele grupuri politice și, pe de alta, avem deosebiri mari de opinie între deputații din același grup, dar din țări diferite. Spre exemplu, PE nu a putut lua o poziție clară față de abuzurile noului guvern din Georgia, deoarece grupul socialist și cel liberal au susținut partidele georgiene afiliate la rețelele lor internaționale. A mai existat o temă importantă care a divizat deputați din același grup, dar provenind din țări diferite, și anume oferirea unei perspective de aderare la Uniunea Europeană țărilor din Parteneriatul Estic. În vreme ce deputații din noile state membre s-au dovedit mult mai dornici să ofere o asemenea perspectivă, cei din vechile state membre sunt foarte reticenți, sub presiunea unor opinii publice defavorabile extinderii. Câtă vreme a fost campanie electorală în Germania, nu am găsit vreun neamț din PPE care să accepte citarea articolului 49 din Tratat, care spune că orice stat european poate solicita aderarea... Nici interpretările post-Vilnius nu au fost uniforme. Am încercat, de pildă, să-i conving pe membrii PE că Ianukovici nu poate fi tratat altfel decât ca un urmaș al Războiului Rece, încă influențat de această paradigmă, însă alți colegi au preferat să creadă în continuare în promisiunile lui. Unii încă perseverează în această eroare și caută să negocieze cu el. Din păcate, UE nu s-a decis încă să urmeze modelul Statelor Unite și să impună sancțiuni împotriva liderilor de la Kiev. În fine, sper că se va ajunge la un consens măcar în cazul Moldovei. Dacă sprijinul pentru Chișinău nu devine una dintre prioritățile europene de acum, mica republică ar putea să deraieze de pe parcursul european, fiindcă presiunile Kremlinului sunt mari.

Ucraina a renunțat să mai semneze, iar Armenia să parafeze Acordul de Asociere și DCFTA. S-a spus că la presiunea Rusiei. Are UE o linie politică în relația cu Rusia? E posibilă o politică comună în relația cu Moscova?

Relația cu Rusia ilustrează foarte bine limitările politicii externe ale UE. Pe hârtie, Moscova este unul dintre cei 10 „parteneri strategici“ ai Uniunii. În realitate, însă, așa cum se întâmplă adesea când este vorba despre relațiile cu marii actori mondiali, statele membre nu renunță la contactele și negocierile bilaterale. Dacă în anumite politici sectoriale, precum educația sau turismul, relațiile dintre Rusia și Uniunea Europeană au cunoscut progrese, noi, europenii, nu am reușit să impunem o viziune bazată pe valorile pe care le clamăm. Eșecul campaniei de impunere de sancțiuni (similare celor adoptate în Statele Unite ale Americii) împotriva oficialilor implicați în moartea în închisoare a avocatului Serghei Magnițki este o bună dovadă că, pentru anumite state din UE, interesele primează asupra retoricii democratice. Pe de altă parte, în Parlamentul European am reuşit să adoptăm o rezoluţie pe această temă, după cum am reușit să adoptăm o rezoluție referitoare la presiunea exercitată de Rusia asupra țărilor din Parteneriatul Estic. Pentru sesiunea plenară din 3-6 februarie 2014, am propus, alături de Elena Băsescu, adoptarea unei rezoluții de urgență despre situația școlilor românești din Transnistria, ca și despre găgăuzi și presiunile lor asupra Chișinăului. Sper să avem susținerea colegilor. Uneori, când pornești de la probleme concrete, este mai uşor să ajungi la un consens. Asta e una dintre lecțiile învățate în Parlament.

Nici în dosarul energetic discuțiile dintre Moscova și Bruxelles n-au fost tocmai calme. Statele din Europa Centrală sunt astăzi mai protejate în fața presiunilor Gazprom sau considerați că Moscova și-a epuizat potențialul de șantaj?

Cred că avem de-a face cu o combinație a celor doi factori: poziţia dominantă a Federaţiei Ruse s-a erodat în ultima vreme, dar nu e de neglijat nici faptul că statele din Europa Centrală au susținut ideea unei poziţii comune europene faţă de Rusia. S-a vorbit mult, în ultimii ani, despre securitatea energetică a UE şi cred că, într-o anumită măsură, am reușit să reducem dependența energetică de Rusia la nivel european. Anul trecut, Norvegia a depășit Rusia ca furnizor de gaz în UE. Importurile din Qatar au contribuit şi ele la reducerea poziției dominante ruse. De asemenea, s-au făcut eforturi considerabile pentru sporirea interconectivității între rețelele de energie ale statelor membre, un factor important în situații de criză. Pe de altă parte, negocierea prețurilor cu Gazprom se face în continuare la nivel bilateral, iar diferențele dintre ceea ce obțin statele-membre pot fi considerabile. Ținând cont de toate astea, PE şi Consiliul au ajuns la un acord privind instituirea unui mecanism de schimb de informații cu privire la acordurile interguvernamentale dintre statele-membre și țări terțe în domeniul energiei. Statele din UE sunt obligate acum să se consulte cu Comisia. Este un semn încurajator că Günther Oettinger, comisarul pentru energie, a fost mandatat să negocieze în numele UE, pentru a armoniza acordurile bilaterale South Stream cu Al Treilea Pachet Energetic. Stabilirea acestui precedent s-ar putea să determine o schimbare de atitudine a statelor membre, în ceea ce privește relațiile energetice cu Rusia. În orice caz, cred că România va fi avantajată de o asemenea poziționare a Comisiei. Pornind de aici, susțin o decrispare a relației noastre bilaterale cu Rusia. Din păcate, registrul în care a plasat Corlățean raportarea la Moscova e altul, nu cel european, fără a se putea înțelege prea bine care...

Afacerea Snowden a tensionat relația dintre SUA și importante capitale europene, tocmai când se negociază cel mai complex tratat comercial din istorie, între UE și SUA. Care sunt abordările din Parlamentul European față de Washington? E o diferență semnificativă între socialiștii și popularii europeni în privința acestui dosar?

Scandalul NSA a izbucnit anul trecut, într-un moment care era foarte sensibil pentru relațiile între Europa și Statele Unite. Dezvăluirile lui Snowden despre existența unui program masiv de supraveghere a cetățenilor europeni, a liderilor politici și a instituțiilor europene de către agenția americană au survenit în paralel cu angajarea negocierile asupra TTIP (Transatlantic Trade and Investment Partnership). Trebuie subliniat, de asemenea, că afacerea Snowden are implicații geopolitice importante. Snowden, urmărit pentru spionaj în Statele Unite, a primit azil politic pentru un an în Rusia, țară care nu ne vine, totuși, în chip spontan în minte, când este vorba despre protejarea apărătorilor drepturilor omului! Putin a exploatat cu cinism o situație delicată nu doar pentru americani, ci și pentru europeni.

Negocierile asupra TTIP se anunțau deja foarte grele, pentru că începeau într-un context, la rândul său, complicat. Pe de-o parte, încrederea americanilor în durabilitatea parteneriatului transatlantic a fost serios zdruncinată, după respingerea acordului privind transferul de date bancare prin rețeaua SWIFT de către PE în februarie 2010, ca și în urma dificultăților de ratificare a acordului asupra transferului de date privind pasagerii companiilor aeriene (acordul PNR). Pe de altă parte, la nivel european, chestiunea protejării datelor personale a devenit din ce în ce mai importantă, iar sfera largă pe care trebuia să o acopere acordul comercial transatlantic a devenit ea însăși obiect de contestare. Nu trebuie uitat, într-adevăr, că prima bătălie legată de negocierea TTIP a fost una internă, strict europeană, în momentul adoptării mandatului de negociere la nivelul Consiliului. Deși acest acord ar aduce beneficii - și economice, și strategice - pe care nimeni nu le poate nega, unele state membre, în frunte cu Franța, au susținut ideea introducerii unei „excepții culturale“, pentru a proteja sectorul audiovizual european. România a susținut poziția franceză, și la nivel guvernamental, și prin deputații europeni. Această temă a provocat dezbateri aprinse în PE, care a susținut în cele din urmă ideea excluderii serviciilor culturale audiovizuale, inclusiv cele online, din mandatul de negociere cu Statele Unite, pentru a proteja diversitatea culturală și lingvistică europeană.

De ce complică și mai mult lucrurile afacerea Snowden? Pentru că în PE au apărut noi clivaje. De pildă, în ancheta despre programul de supraveghere al NSA, realizată de Comisia de libertăți civile, justiție și afaceri interne (LIBE), PPE a pus sub semnul întrebării ideea audierii la distanță a lui Snowden. Ideea era că audierea asta ar putea pune în pericol negocierile în curs asupra tratatului comercial. Socialiștii și verzii au susținut, în schimb, participarea lui Snowden și au avut câștig de cauză. Un deputat socialist, britanicul Claude Moraes, este și autorul raportului de anchetă asupra supravegherii NSA, ce va fi prezentat în această lună. Raportul cu pricina ar urma să recomande reevaluarea acordului Safe Harbour, în vigoare între Statele Unite și Europa, care privește datele personale ale utilizatorilor europeni stocate de situri Internet bazate în SUA, de tipul Facebook, Amazon și Google. Socialistul Schulz a solicitat, la rândul lui, pe 24 octombrie 2013, suspendarea negocierilor comerciale cu Statele Unite.

Grupul PPE, care e un partizan constant al unei relații transatlantice puternice, a susținut de la bun început nevoia ca americanii să ofere explicații despre activitățile NSA, pentru a restabili încrederea mutuală între parteneri. Ulterior, PPE s-a exprimat și în favoarea renegocierii acordului Safe Harbour. Pentru moment, acest ultim acord pare să focalizeze majoritatea dezbaterilor din PE. Rămâne, însă, de văzut dacă negocierile comerciale cu Statele Unite vor putea continua într-o atmosferă calmă și de încredere, propice realizării unui acord. În acest sens, intervenția președintelui Barack Obama din 17 ianuarie, în care a anunțat reformarea sistemului de supraveghere NSA, trimite un semnal pozitiv partenerilor europeni.

În fine, trebuie remarcat că, așa cum se întâmplă adesea în cadrul construcției europene, care nu este deloc liniară și avansează în salturi, în reacție la evenimente politice recente, afacerea Snowden poate servi ca un catalizator pentru o coordonare mai strânsă între statele membre. Franța și Germania au avut astfel inițiativa stabilirii unui cod de conduită la nivel european pentru cooperarea în materie de intelligence, inclusiv cu SUA. Nu știu care e poziția României în această privință, dar eu aș susține inițiativa franco-germană. Mi se pare că trebuie să folosim orice oportunitate pentru a consolida relația cu americanii, nu pentru a o submina. În PE există un curent antiamerican puternic: ar fi o eroare majoră să creadă cineva că o identitate politică europeană puternică ar putea fi alimentată de țâfna antiamericană. Nu există o altă democrație în lume mai apropiată de europeni decât cea de la Washington.

UE rămâne un actor global, interesat de spații vaste, precum cele din Africa, America Latină sau Asia de Sud-Est. Care sunt prioritățile UE în aceste regiuni ale globului? Cât se mai implică UE în aceste zone, în condițiile în care asistăm de câteva decenii la o ofensivă chineză, nu doar în investiții, ci și în politică, în aceste zone?

Uniunea Europeană aspiră să rămână un actor global relevant, acesta fiind și sensul reformelor introduse de Tratatul de la Lisabona, care au dus la crearea postului de Înalt Reprezentant pentru Politica Externă și a Serviciului European de Acțiune Externă (SEAE), dirijat de lady Ashton. În contextul post-Lisabona, facem un efort de coerență și de raționalizare a acțiunilor întreprinse la nivel european în sfera afacerilor externe. Acest efort se traduce, în practică, printr-o relativă omogenizare a abordării UE față de diferitele spații geografice cu care întreține relații la nivel bilateral. Fie că este vorba despre Africa, despre America Latină sau despre Asia de Sud-Est, acțiunea Uniunii tinde să integreze din ce în ce mai mult diferitele aspecte ale cooperării (politice, economice, pentru dezvoltare) și să se organizeze în jurul apărării principiilor pe care le asumă și acasă: democrație, pluralism, stat de drept și drepturile omului. Buna guvernanță, cum se spune azi, ca și lupta împotriva corupției, sprijinirea dezvoltării capacităților locale, stimularea unei dezvoltări durabile și inclusive la nivel local sunt, de asemenea, axe majore ale acțiunii europene peste tot în lume. Această omogenizare nu înseamnă, bineînțeles, uniformitate absolută în abordarea europeană a țărilor din toate aceste zone geografice. La Parlament, am pledat mereu pentru discernământ și nuanțe. Susținerea pe care Uniunea o acordă diferiților parteneri depinde, în bună măsură, de prioritățile pe care ei le stabilesc la nivel național. În fine, în toate aceste zone, UE susține acțiunea organizațiilor regionale, și în special a celor care au în vedere integrarea țărilor membre.

În același timp, mai ales în contextul crizei economice și financiare pe care a traversat-o Europa în ultimii ani, a apărut ideea unui sprijin diferențiat dat de UE, în funcție de nivelul de dezvoltare al țărilor vizate. Asta înseamnă, în termeni concreți, că banii de care dispune Uniunea ar trebui să se îndrepte acum prioritar către țările cu venituri foarte reduse și țările fragile.

UE este, pe de altă parte, conștientă de „ofensiva chineză“, atât în termeni de investiții, cât și în termeni politici. Într-un fel, ar fi foarte comod ca Uniunea să lase lucrurile dificile pe seama altor parteneri. Problema apare atunci când, așa cum este cazul Chinei, partenerii potențiali nu împărtășesc aceleași valori cu Europa. Or, ăsta este un risc politic major. Iată de ce UE a căutat să asocieze cât mai mult noii donatori în eforturile internaționale de definire a unui cadru comun de acordare a ajutorului pentru dezvoltare. În fine, în dezbaterile pe care le avem în cadrul comisiei pentru dezvoltare, tema acaparării terenurilor din Africa, inclusiv de către China, revine în mod regulat pe agendă.

Ați fost implicat în mai multe misiuni de monitorizare departe de granițele Europei. Ce interese are UE în aceste țări?

Din 2009 încoace, am participat la misiunile de observare electorală trimise în opt țări. În șase cazuri - Moldova, Mozambic, Tunisia, Senegal, Iordania și Madagascar - am fost membru al delegației formate din parlamentari europeni, conducând misiunile din Mozambic, Senegal și Iordania. De două ori - la alegerile din 2011 din Coasta de Fildeș şi la cele din 2013 din Guineea - am avut onoarea de a fi șef al misiunii de observare a Uniunii Europene. În acest caz, a fost vorba despre misiuni alcătuite doar din experți, nu din parlamentari. Aceste misiuni sunt întotdeauna conduse de un membru al PE. Așa cum se poate observa, cu excepția misiunii din Iordania din 2013 și a celei din 2009, când am fost în Moldova, în restul cazurilor a fost vorba despre țări africane. Interesul meu pentru politica africană, construit deja în perioada în care eram la MAE în 2005-2007, a fost confirmat acum în PE.

Fie că este vorba despre misiunile de observare ale UE, fie că este vorba despre misiunile PE, obiectivele urmărite sunt aceleași: organizarea unor alegeri democratice, libere, transparente și credibile. Aceste misiuni nu vizează decât observarea procesului electoral, într-o manieră perfect neutră față de actorii implicați. UE aderă la standardele internaționale cele mai stricte privind observarea electorală și a dezvoltat ea însăși, de-a lungul timpului, o metodologie de observare foarte sofisticată. Este un sistem codificat care se bazează pe recrutarea unei echipe de experți foarte bine pregătiți și care monitorizează atent întregul proces electoral, de la stabilirea cadrului legislativ, trecând prin scrutinul propriu-zis și până la alcătuirea raportului final al misiunii, însoțit de recomandări foarte consistente pentru ameliorarea procesului electoral. Să fii în fruntea unei asemenea misiuni a UE înseamnă o investiție personală majoră pe parcursul mai multor luni de lucru intens. În plus, politic vorbind, a fost colosal să reprezint nu doar România, ci Uniunea în întregul său, peste tot unde am mers.

Singurul interes al UE în toate aceste țări e sprijinirea proceselor electorale, adică a tranziției politice către democrație. În Tunisia, de exemplu, era vorba în 2011 despre prima misiune de observare electorală pe care Uniunea a trimis-o în această țară, după căderea regimului lui Ben Ali, pentru a monitoriza alegerile pentru Adunarea constituantă. În decembrie 2013, am participat în misiunea Parlamentului pentru observarea alegerilor prezidențiale și legislative din Madagascar: aici era vorba despre un proces electoral de „ieșire din criză“, vizând restabilirea ordinii constituționale, după 4 ani de preluare a puterii de către Andry Rajoelina. Pe predecesorul său îl întâlnisem în reuniunile Francofoniei, chiar la Antananarivo, așa că aveam deja o cunoaștere a terenului. Uneori, ai surprize neplăcute. De pildă, atunci când am fost în Iordania, una dintre chestiunile delicate discutate cu autoritățile, ca și cu candidații, era cea a banilor negri băgați în campanie. Atunci când am întrebat un interlocutor cum anume explică fenomenul, mi-a replicat, pe un ton tăios, că întrucât vin din România, ceva-ceva trebuie să știu despre asta. I-am spus că eu cer corectitudine peste tot, și acasă, și aiurea, dar nu mi-a picat deloc bine observația.

La mijlocul lui ianuarie, am fost pentru a patra oară în Guineea, unde am prezentat raportul final al misiunii UE pe care am dirijat-o la Conakry. Era vorba despre organizarea alegerilor parlamentare, care ar fi trebuit să aibă loc în 2007. Chiar dacă, până la urmă, alegerile au fost corecte, spectrul violențelor a planat permanent asupra acestui scrutin.

Probabil, cazul cel mai dificil pe care l-am avut de gestionat a fost misiunea din Coasta de Fildeș. Președintele în exercițiu, Laurent Gbagbo, a refuzat să cedeze puterea în urma scrutinului în care opozantul său, Alassane Ouattara, s-a dovedit mai popular. Au urmat mai multe luni de conflict, iar președintele ales nu a putut fi învestit decât după o intervenție armată franceză. A fost un context foarte tensionat, în care am fost nevoit să decid evacuarea de urgență a observatorilor UE, la câteva zile după scrutin. Gbagbo e acum judecat de Curtea Penală Internațională.

Ați fost raportor pentru Islanda. De ce au renunțat islandezii la aderare?

Când Islanda și-a exprimat dorința de a adera la Uniune, pe 17 iulie 2009, primele reacții au fost de entuziasm. Iată, și-au spus responsabilii europeni, o țară dezvoltată economic, care se mândrește cu cel mai vechi Parlament din lume și care, în ciuda eșecului Tratatului Constituțional şi a greutăților reprezentate de aderarea țărilor ex-comuniste, dorește să devină membră a UE! Uniunea părea să fie, altfel zis, atrăgătoare. Olli Rehn, comisarul european pentru extindere, s-a grăbit chiar să declare că Islanda poate urma o procedură rapidă și că are șanse să adere în același timp cu Croația, care negocia de ani buni.

Ce a determinat această insulă, situată la întâlnirea plăcii tectonice euro-asiatice cu cea nord-americană, să facă pasul spre UE? Ideea aderării fusese până atunci mereu respinsă în Islanda, și chiar procesul de asociere cu UE, în cadrul Asociației Europene a Liberului Schimb, apoi a Spațiului Economic European stârnise multe dezbateri și ezitări. Pe de altă parte, Islanda nu este doar una dintre cele mai mici țări europene, profund atașată de ideea independenței naționale (până în 1944, ea a depins de Danemarca), ci și una dintre țările cel mai profund afectate de criza economică și financiară, începută în 2008. Un an mai târziu, la Reykjavik venea la putere stânga, care era profund atașată ideii de apropiere de Europa. Nu era o schimbare oarecare, fiindcă în 51 din cei 69 de ani de independență Islanda a fost condusă de guverne de centru-dreapta. Dacă ținem cont de faptul că în Islanda criza a început înainte ca ea să se facă simțită în UE, putem înțelege mai bine cum au decis islandezii să ceară aderarea.

Așa cum era de așteptat, negocierile au mers bine: pe 17 iunie 2010 Islanda a devenit candidat oficial și, până în ianuarie 2013, când guvernul a decis încetinirea negocierilor, din cele 33 de capitole de negociere, fuseseră deschise 27 și închise provizoriu 11. Nu e deloc rău, dacă ne gândim la numărul mic de membri ai echipei de negocieri islandeze sau la perioada de care a avut nevoie în negocieri România în vremea lui Adrian Năstase! Desigur, efortul de adaptare necesar a fost mult mai mic, inclusiv datorită faptului că, fiind membră a Spațiului Economic European, dar și a zonei Schengen, Islanda aplică deja o mare parte din acquis.

După alegerile de anul trecut, noul guvern a decis să stopeze negocierile și a promis un referendum pe această temă, dar fără a fixa vreo dată. De ce Islanda nu mai este un stat candidat decât cu numele? Erorile comise au fost de ordin politic. Și guvernul islandez condus de socialiști, dar și Comisia Europeană au greșit, prezentând o imagine mult prea optimistă asupra ritmului negocierilor. Când s-a văzut că negocierea nu se desfășoară chiar cu viteza luminii, adversarii aderării au comparat durata negocierilor cu ce se petrecuse în Finlanda sau Suedia, când cele două țări au negociat aderarea, și au susținut că islandezii au eșuat și că e mai bine fără europenii ăștia aroganți! Guvernul nu a convins cetățenii că, între mijlocul anilor `90, când intrau alți nordici, și 2010, UE a cunoscut transformări instituționale importante, precum dreptul parlamentelor naționale de a se pronunța asupra procesului de extindere, utilizat în cazul Islandei de Bundestagul german, și că în felul ăsta, deși ritmul e mult mai bun decât al fostelor țări comuniste, nu se intră în două săptămâni în UE. Islanda nu putea sări peste regulile impuse țărilor din Balcani, fiindcă în acest fel s-ar fi stârnit proteste și acuzații de discriminare. Nu mi s-a părut deloc întâmplător că una dintre primele întâlniri care mi-au fost solicitate, după ce am fost numit raportorul PE pentru aderarea Islandei la UE, a venit de la ambasadorul croat pe lângă UE, care se temea ca nu cumva Islanda să adere înaintea propriei țări!

În plus, Comisia Europeană a trimis un mesaj neclar privind noile reguli ale procesului de aderare. În 2007, Consiliul European a adoptat un așa-numit „consens reînnoit asupra aderării“, care stipula că, începând cu acea dată, capitolele dificile de negociere vor fi primele deschise discuțiilor. În cazul Islandei, s-a știut de la început că dificile vor fi capitolele care acoperă Pescuitul și Agricultura. În ciuda diferitelor declarații publice, aceste capitole nu au fost, însă, deschise. Au contat deosebirile de poziție din Uniune, dar și reținerile islandeze în privința acestor subiecte. Între 2009 și 2011, portofoliul Pescuitului și Agriculturii a fost deținut la Reykjavik de unul dintre cei mai vocali adversari ai procesului de aderare, Jon Bjarnasson, din partidul Verzii de stânga, partener al socialiștilor islandezi la guvernare, dar care, după ce și-a dat acordul pentru negocieri, a făcut totul pentru a le bloca.

Pe lângă asta, mai erau și partidele de opoziție, care au acuzat UE că e doar o agenție de propagandă, care vrea să răpească islandezilor prețioasa independență. Presa a publicat numeroase atacuri la adresa Centrului European de Informare, deschis în ianuarie 2012, ca și a utilizării fondurilor de preaderare. Noul ministru al Afacerilor Externe, adversar al integrării, a declarat de curând că UE a cheltuit mai mulți bani pe publicitate decât compania Coca-Cola! Confruntată cu aceste atacuri, Comisia Europeană a adoptat o strategie cât se poate de precaută, încercând să ofere doar informații despre Uniune și politicile sale, iar Centrul de Informare s-a prezentat ca un mediator al dezbaterii despre aderare. Dar despre ce fel de dezbatere poate fi vorba când una dintre părți este de 100 de ori mai puternică decât cealaltă?

Criza UE și mai ales a euro a făcut ca social-democrații islandezi să nu cucerească prea multe inimi pentru Uniune. Ei au încercat să evite dezbaterea în campania de anul trecut, strategie care s-a dovedit perdantă. Apoi, noul guvern de centru-dreapta a sistat negocierile. Cetățenii islandezi au, însă, reflexe democratice, deoarece cu cât guvernul se bâlbâie mai mult în privința referendumului promis, cu atât crește sprijinul pentru continuarea negocierilor în rândul populației! Povestea s-ar putea să nu se termine aici...

Cu ce v-ați ocupat în comisia de dezvoltare?

Unul dintre primele dosare la care am lucrat în PE, ca raportor din umbră, privea a doua revizuire a Acordului de la Cotonou, care reglementează relațiile dintre statele membre ale Uniunii și 78 de țări din Africa, Caraibe și Pacific. Relațiile dintre cele două blocuri rămân foarte importante și au contribuit, de-a lungul timpului, la edificarea unei autentice politici privind cooperarea pentru dezvoltare la nivelul Uniunii. Într-adevăr, UE și statele membre sunt astăzi furnizorii cei mai importanți de ajutor pentru dezvoltare la nivel mondial, contribuind la mai bine de jumătate din ajutorul oficial pentru dezvoltare (AOD) - 55,2 miliarde de euro în 2012.

În contextul aderării la UE, România și-a asumat obligația de a deveni donator internațional pentru dezvoltare și de a finanța, în fiecare an, proiecte în țările în curs de dezvoltare, cu scopul sprijinirii eforturilor europene și globale pentru eradicarea sărăciei. În conformitate cu aceste angajamente, România, la fel ca toate noile state membre ale UE, trebuie să atingă un volum AOD de 0,33% din PIB până în 2015.

Pentru moment, România este departe de a atinge acest obiectiv, ceea ce este paradoxal pentru că, potrivit sondajelor Eurobarometru, românii consideră că este foarte important (în proporție de 35%) sau destul de important (în proporție de 48%) să ajutăm țările în curs de dezvoltare. Există deci o tendință de racordare a opiniei publice românești la preocupările exprimate de opinia publică europeană.

Dacă suntem membri ai Uniunii, trebuie să ne comportăm ca atare și să avem o poziție coerentă cu logica europeană, inclusiv atunci când este vorba despre situații care se petrec dincolo de „ograda noastră“.

Unul dintre dosarele cele mai importante pe care le-am urmărit - care mi-a adus și nominalizarea pentru MEP Awards în categoria dezvoltare în 2012 - a fost ajutorul pentru dezvoltare în perspectiva celui de-al Patrulea Forum la Nivel Înalt organizat la Busan, în Coreea de Sud, la finele lui 2011. Raportul meu a influențat definirea poziției europene în aceste importante negocieri ce au dus la adoptarea, la nivel global, a unui Pact în vederea unei cooperări pentru dezvoltare eficace.

Am fost responsabil și pentru definirea poziției DEVE în privința garanției acordate de UE pentru operațiunile externe de finanțare ale Băncii Europene de Investiții. Dotată cu resurse financiare de aproape 30 de miliarde de euro, această garanție are un rol crucial, permițând BEI să susțină proiecte în afara Uniunii. Nu mi-a fost deloc ușor să fac în așa fel încât preocupările legate de dezvoltare să fie reflectate în mod judicios în mandatul extern al BEI. Tot în sfera finanțelor, am redactat avizul Comisiei DEVE privind revizuirea regulamentului stabilind Instrumentul de stabilitate, ca parte a importantei reforme tocmai realizate a instrumentelor financiare externe ale Uniunii.

Am abordat și o serie de teme transversale, printre care aș menționa avizul asupra raportului anual privind drepturile omului în lume în 2010 și politica Uniunii Europene în această privință, inclusiv implicațiile asupra politicii strategice a UE privind drepturile omului. Am putut astfel lega preocupările legate de drepturile omului și problema dezvoltării.

Unul dintre dosarele cele mai sensibile din punct de vedere politic a fost avizul, pe care l-am redactat în 2013, despre Protocolul la Acordul de pescuit cu Marocul. Precedentul Protocol fusese respins de plenul Parlamentului, iar chestiunea Saharei Occidentale a polarizat din nou dezbaterile. M-am ocupat, de altfel, și de primul acord de pescuit ca importanță al Uniunii, cel cu Mauritania. Aici dezbaterile din Comisia pentru dezvoltare au fost mai senine. Tot la nivelul politicilor sectoriale cu impact asupra cooperării pentru dezvoltare, am abordat, în numele Grupului PPE, politica europeană în materie de investiții. Pentru grupul din care fac parte, investițiile străine în țările în curs de dezvoltare au un rol major pentru dezvoltarea durabilă, ca și pentru a le ajuta să iasă singure din ciclul sărăciei.

În fine, am abordat în numele PPE tema coerenței acțiunii externe a Uniunii, nu numai la modul general, ci și pornind de la exemple concrete: în cazul reconstrucției și democratizării Republicii Mali, ca și în construcția statală a Sudanului de Sud.

Partidul Popular European

Care e relația dintre grupul parlamentar al PPE și partidele naționale? Cum se stabilește poziția PPE în diferite dosare? Partidele naționale, membre ale PPE, sunt obligate să respecte întocmai decizia grupului?

Pe baza Tratatului de la Lisabona, parlamentele naționale au primit posibilitatea de a influența legislația europeană. În acest context, s-a dorit o apropiere între PE şi parlamentele naționale. Aceasta s-a tradus şi printr-o apropiere între partidele membre ale diferitelor familii politice şi grupurile corespunzătoare din PE. Există, în primul rând, o relație formală între grupul PPE și partidele naționale membre PPE. Aceasta se concretizează în întâlniri comune între liderii de comisii parlamentare sau între organizațiile de tineret. Din păcate, mulţi dintre deputații naționali nu cunosc modul de funcționare a Parlamentului European și preferă să abordeze subiecte domestice. Pe de altă parte, deputații europeni participă în număr redus la întâlnirile comune.

Partidul PPE este locul în care se coordonează pozițiile asumate de organizațiile politice naționale și, respectiv, de Grupul PPE din Parlament. Platformele politice adoptate de PPE sunt busola partidului. Însă, coordonarea legislativă pe dosare specifice se realizează în interiorul Grupului PPE, adică în Parlament. Avem, în acest moment, patru grupuri de lucru tematice: afaceri externe; afaceri interne şi legale; afaceri economice și mediu; buget şi politici structurale. Aceste grupuri adoptă poziții în diferite dosare, iar apoi acestea sunt dezbătute şi o decizie finală este luată în fracțiunea PPE din PE. Atunci când dosarul este controversat, polarizând grupul, decizia se ia prin vot; în general, însă, se caută consensul. Uneori, deputații din delegațiile naționale votează altfel decât grupul în plen - acest lucru se întâmplă însă extrem de rar şi doar atunci când există motive justificate; în peste 90% din voturile din plen, PPE votează împreună. Dar dacă nu te regăsești în poziția adoptată de PPE, ai dreptul să votezi altfel, fiind rugat să îți previi colegii. Nu se acceptă votul liber fără preaviz...

În mod normal, partidele naționale trebuie să îmbrățișeze pozițiile pe care PPE le adoptă la nivel european. Partidul Conservator din Marea Britanie a părăsit în 2009 PPE tocmai pentru că existau diferențe mari de poziționare. Acesta rămâne, însă, un caz singular. Sub conducerea lui Wilfried Martens, care a fost preşedintele PPE pentru 14 ani, popularii au reușit să fie solidari, iar atunci când au existat clivaje etice semnificative (avort, eutanasie etc.), partidele naționale au votat în acord cu propria conștiință.

Cum e cu afilierea la PPE a românilor?

Să reamintesc că partidele membre PPE din România sunt, în ordinea afilierii, PNȚCD, UDMR și PDL. Ultimele două au și deputați europeni. Mai sunt patru solicitări: Forța Civică, Mișcarea Populară, Partidul Popular Maghiar din Transilvania și, din câte se aude pe culoare, PNL, care e însă acum în Grupul ALDE. Poate că joacă la două capete, cum se zice. După alegeri, se va tranșa: va intra cine va aduce deputați europeni în grup. În orice caz, indiferent de numărul partidelor care vor trece pragul electoral, la PE deputații români din PPE vor trebui să lucreze împreună. Acum am fost 14. Câți vor fi după 25 mai?

E interesant de urmărit relațiile din delegația noastră PPE și din punctul de vedere al influenței politicii de acasă. Când am fost ales în PE, în iunie 2009, PDL avea guvern cu PSD (pesediștii erau prietenoși cu mine, dar eu îi atacasem totuși în campanie), iar UDMR era în opoziție, dar în aceeași delegație cu noi în PPE. La vreo șase luni, când s-au ținut prezidențialele, PSD tocmai îl picase pe Boc, așa că detesta PDL, UDMR îl susținea pe Geoană, doar Tökés votând pentru Băsescu. După 2010, PDL și UDMR erau în guvern, spre nemulțumirea lui Tökés. Când a picat MRU, udemeriștii au încercat să se lipească de USL, dar nu le-a mers. La Congresul PPE, erau cu noi în sală, inclusiv Frunda și Kelemen, ca să-i aplaude pe Merkel și Barroso, dar tot în zilele alea semnau cu Ponta promisiunea susținerii pentru un guvern anti-Băsescu! Din decembrie 2012 încoace, PDL și UDMR sunt în opoziție, dar nu colaborează prea des la București; în schimb, la PE s-au pus de acord să nu intre nimeni în PPE până la alegeri, nici partid românesc, nici minoritar.

Dar care e miza alegerilor europene din 2014?

Cred că vor fi două întrebări importante. Prima e legată de compromisul dintre populari și socialiști. Va fi el menținut după alegeri? Și dacă da, cât de amplu va fi respectivul compromis? Într-adevăr, în ultimii ani, clivajul principal din Europa s-a politizat mult, în sensul în care popularii sunt tot mai la dreapta, iar socialiștii - tot mai la stânga: asta e valabil și-n chestiuni financiare, și-n altele care privesc piața, imigrația etc. Nu cred că fărâmițarea spectrului politic va permite o formulă de majoritate în Europa - și, în particular, în PE - mai simplă decât cea care îi pune alături pe socialiști și pe populari. Întrebarea e dacă, după alegeri, distanța ideologică dintre ei nu va fi prea mare pentru a mai face posibil un compromis sau o „mare coaliție“. Iar întrebarea e pusă tot mai des, în condițiile în care avem de-a face, cum se știe, cu un asalt al populismului, dar și cu o încercare a partidelor guvernamentale, fie ele de dreapta sau de stânga, de a vâna pe terenul populiștilor: se-ntâmplă și în Olanda, și-n Franța, și-n Marea Britanie etc. Evident că partidele establishment-ului de dreapta reinterpretează temele populiste cu retorica dreptei, iar cele de stânga - cu instrumentele stângii. Cum vor coabita ele? A doua mare miză a alegerilor din mai 2014 va fi, cred, următoarea: e posibilă o Europă postcriză? Practic, de-a lungul întregului meu mandat în PE, adică din 2009 până azi, am trăit sub semnul unei Europe care luptă cu deficite, datorii, derapaje financiare, falimente bancare etc. Sfârșitul crizei nu a fost încă pronunțat. Mi-e greu să cred că mai sunt posibili alți cinci ani în care condiția europeană să fie redusă la confruntarea cu vicisitudinile crizei. Cetățenii nu și-au pierdut răbdarea, dar mulți sunt decepționați. Le vom putea reda speranța?

Carieră politică europeană

La Bruxelles ajung politicienii care ies la pensie, oameni care și-au servit țara ca miniștri, parlamentari pentru mai multe mandate. De ce ați preferat să mergeți la Bruxelles în locul unei cariere politice la București?

Ah, nu, vă înșelați! Parlamentul European nu este un palat aurit în care oamenii politici cu o lungă carieră la nivel național se retrag în momentul pensionării! Potrivit unui studiu publicat în revista Etudes européennes la sfârșitul lui 2012, despre profilul deputaților europeni din legislatura actuală, vârsta medie a deputaților în momentul alegerii era de 51,2 ani. Jumătate dintre europarlamentarii actuali au vârste cuprinse între 44 și 59 de ani. Acest profil middle aged contrazice, deci, ideea că PE este un azil de bătrâni! Pe de altă parte, dacă în anii `80, europarlamentarii aveau o experiență îndelungată la nivel național, în anii `90 și 2000, Parlamentul European reprezintă pentru mulți o cale de acces către profesia politică. Mandatul european este adesea primul mandat exercitat de deputații europeni: proporția e de 35% din total pentru ultimele două legislaturi. Asta înseamnă că, din ce în ce mai mult, traiectoriile politice ale deputaților europeni sunt mai puțin naționale și mai specializate în chestiuni europene. Pentru mulți deputați, PE este un spațiu de profesionalizare politică alternativ la profesionalizarea națională.

Acestea fiind spuse, am susținut de mai multe ori că nu poți să te duci să te inventezi la Bruxelles și Strasbourg, dar nici să fii un anonim acolo. Ne trebuie un profil foarte clar de reprezentanți, oameni care înseamnă ceva în politica românească și care pot să-și facă un bun renume și la Parlamentul European. Dacă ne uităm la eurodeputații români aleși din 2007 încoace, unii dintre ei sunt total necunoscuți acasă. Alții sunt cunoscuți acasă, dar au fost absenți la Bruxelles. Cred că nu e în regulă, un deputat exprimă o anumită sensibilitate, o valoare, o formă de comunitate. Dacă ești foarte cunoscut în România, dar te duci acolo și singurul lucru pe care îl constați e că sunt scaunele albastre și sunt din plastic, n-ai făcut nimic pentru țara ta. Nu mai menționez cine a spus trăsnăile astea, fiindcă acum e la închisoare după ce a fost ales în PE. Ne trebuie, deci, oameni care sunt capabili să reprezinte și România, dar și Europa.

În ceea ce mă privește, am intrat în politica partizană abia în 2009, considerând că înainte de a fi făcută, politica trebuie gândită. Experiența mea intelectuală, și mai ales academică, angajamentul în societate, îmi dădeau deci un punct de plecare pentru acțiunea politică. Am ales să vin la Bruxelles și pentru că acumulasem o experiență consistentă în sfera afacerilor externe, ca secretar de stat în MAE, dar și consilier pentru doi președinți proeuropeni.

Politica românească, parte a politicii europene

Cum ați ajuns pe lista PDL pentru PE? Când ați fost anunțat erați încă la Cotroceni, alături de Traian Băsescu.

Și eu, ca și Monica Macovei și TRU, lucrasem cu președintele Băsescu, iar susținerea sa a contat în chip decisiv în plasarea pe listele PDL. Eu am rămas lângă el până azi. Nu e și cazul celorlalți doi colegi din PE.

Sunteți singurul român care a fost consilier pentru doi președinți, Constantinescu și Băsescu. Ce au în comun și prin ce diferă ei? Sunteți depozitarul unei experiențe de invidiat.

Am lucrat cu cei doi în situații foarte diferite. Cu Constantinescu, după ce îmi terminasem doctoratul în științe politice în Franța și sub influența mineriadei din 1999. Cu Băsescu - după ce organizasem Sommet de la Francophonie la București. Nu voi dezvălui nimic din culise, fiindcă nu se cade, și nici nu voi spune ce îi diferențiază pe cei doi. Voi sublinia un singur punct comun: ideea modernizării statului i-a animat pe amândoi. Sigur, fiecare a avut rolul său. Constantinescu a încarnat alternanța democratică și a împins dialogul cu Occidentul până în punctul decisiv al deschiderii negocierilor cu Uniunea și al unei primiri iminente în NATO, pe care prea puțini o bănuiau la începutul tranziției. Băsescu a fost al doilea președinte care a înfrânt un pesedist în 2004, apoi a repetat isprava în 2009, iar proiectul său principal a fost independența justiției și maturizarea statului. Acum ar putea începe a treia parte majoră a proiectului de modernizare, sincronizarea instituțiilor românești cu cele din Uniune.

Ați fost membru PNL sau doar apropiat de ei? Știu că participați la dezbaterile Institutului de Studii Liberale și erați un colaborator apropiat al lui Valeriu Stoica.

Nu am fost niciodată membru PNL! Am colaborat cu Valeriu Stoica și Thomas Kleininger la Institutul de Studii Liberale. Atunci când Stolojan a devenit președinte al PNL, m-am îndepărtat și de ISL, fiindcă a devenit marginal, cum e și acum. Am fost mereu liberal, dar niciodată penelist.

Dar de ce n-ați mers în politică în 2005 alături de PNL? Nu ați avut o bună chimie cu premierul Tăriceanu, care era și președintele PNL?

Am avut o excelentă colaborare cu premierul Tăriceanu atunci când era șeful guvernului, iar eu eram la Externe, adus de MRU. A și vrut să mă propună ambasador la Paris în 2006, ca „premiu“ pentru reușita acțiunii de la MAE. Am refuzat. Iar cel care m-a chemat să lucrez cu el a fost președintele Băsescu. Am mers la Cotroceni cu o lună înainte de prima suspendare, când cele două partide care se revendică de la centru-dreapta s-au despărțit. Cred că guvernul din 2005-2007 a fost unul foarte bun.

În PDL odată intrat ați fost un fel de atom liber…. De ce grupare erați apropiat?

Am spus că politica partizană nu-mi va schimba convingerile și m-am ținut de cuvânt. Am fost apropiat de puțini pedeliști, fiindcă am intrat în 2009, iar naveta la Bruxelles și Strasbourg mi-a dat prea puțin timp pentru rețelele de partid. Cum eram cunoscut înainte de a deveni membru PDL, opinia mea a contat public mai mult decât socializarea în interiorul organizației. Opțiunile mele pot fi descifrate văzând cum am votat în Convențiile PDL. În 2011 am votat cu Toader Paleologu, atunci când Boc a fost validat în fruntea partidului. În 2012 am fost ales
prim-vicepreședinte cu o săptămână înainte de a doua suspendare.

Ați fost vocea cea mai critică din PDL împotriva premierului Emil Boc. Acum, după doi ani de la plecarea lui Emil Boc de la Palatul Victoria, cum apreciați prestația guvernelor Boc, mai ales ale celor din perioada 2010-2012? 

Boc a fost un premier responsabil și curajos. Dar nu regret că am atras atenția când unele lucruri au șchiopătat. Am crezut că austeritatea nu trebuia înfățișată sub semnul reformei, ci al sacrificiului. Am considerat, de asemenea, că nu trebuia ezitat atunci când diverși impostori abuzau de pozițiile de putere, și era bine dacă se tăiau niște capete. Știu că nu există un alt premier care să fi avut, după 1989, un mandat mai greu. M-am bucurat foarte mult că Boc a fost ales la Cluj. El merită, de fapt, mai mult decât prețuirea clujenilor.

După alegerile din 2012, v-ați dat demisia din echipa Blaga și ați devenit unul dintre criticii săi cei mai activi. Multă lume aștepta să vă asumați conducerea unei moțiuni la Congresul PDL, dar v-ați încolonat cuminte în spatele Monicăi Macovei. A fost moțiunea respectivă decisivă pentru victoria lui Blaga, smulgând Elenei Udrea atâtea voturi câte avea nevoie Blaga ca să câștige președinția PDL?

Am demisionat în decembrie 2012, fiindcă ARD a obținut 16% și eu asumasem, alături de ceilalți, speranța că facem 30%. Doar eu și Sever Voinescu ne-am comportat ca democrați veritabili, adică responsabili, și ne-am asumat eșecul renunțând la funcții. Un conflict major a privit atunci și abandonarea ARD. Eu credeam că unitatea dreptei trebuie menținută. Uitați ce greu e acum să se acționeze solidar și cum toată lumea spune că vrea ce aveam deja în decembrie 2012! La Convenția din martie 2013, Macovei a vrut să candideze și am susținut-o. Inclusiv atunci când mulți apropiați i-au cerut să renunțe în favoarea mea. Asta mi se pare o istorie foarte veche, s-au petrecut atâtea de atunci... Nu pot specula ce s-ar fi întâmplat dacă Macovei ar fi renunțat la moțiune. Ce știu e că, la trei luni după acea Convenție, eram suspendat din PDL, în baza unui articol introdus pentru a nu-i mai ține pe corupți în partid, articol pentru care pledasem alături de ceilalți reformiști. Mulți zic că politica e crudă, eu cred că e doar ironică.

Cum vedeți poziționările diverselor partide din zona de centru-dreapta în acest moment în România? Urmează două scrutine importante, cel europarlamentar și prezidențiale.

Deocamdată, pentru alegerile europene avem anunțate șase liste care se revendică de la centru-dreapta - PDL, Mișcarea Populară, Forța Civică, PNȚCD, PNL, Noua Republică - și una de la stânga, adică PSD+PC+UNPR. La prezidențiale, stânga nu are candidat, deși domină guvernarea și stă cel mai bine în sondaje, iar cele șase formațiuni de centru-dreapta au livrat deja publicului ambițiile a patru candidați: Predoiu, MRU, Antonescu, Neamțu. Primul e susținut de jumătate din votanții PDL, al doilea are un scor de 5 ori mai bun decât al partidului care l-a propus, al treilea are printre simpatizanți mai mulți pesediști decât peneliști, iar ultimul e cvasinecunoscut. Marea problemă pentru centru-dreapta nu e fărâmițarea, ci neîncrederea. Iar cel mai credibil candidat e unul care nu vrea să... candideze, Isărescu, în a cărui echipă de campanie am fost în 2000. Incertitudinea va spori probabil participarea. Ar fi bine să nu avem după prezidențiale o putere monolitică, adică aflată sub controlul unui singur partid, așa cum s-a întâmplat până în 1996 și apoi între 2001 și 2004, perioade pierdute în istoria noastră recentă, dominate de violență și corupție. Misiunea dreptei e să asigure divizarea puterii. Mă tem că sunt puțini cei care pricep lucrul ăsta simplu.

Interviu cu CRISTIAN PREDA, europarlamentar român, membru al Grupului Partidului Popular European (PPE), realizat de ARMAND GOŞU