Pe aceeași temă
O experienţă personală. Prezent acum o săptămână la un seminar al Fundaţiei „Konrad Adenauer“ în Chişinău, am fost întrebat de către unul dintre participanţi: „Care este, în opinia dvs., cauza proastei funcţionări a Alianţei din Republica Moldova?“. Erau de faţă treizeci de tineri, de orientări diferite, care se pregăteau în cadrul unor „Comisii Oglindă“ pentru o carieră în politică. Un răspuns: întrebarea purta în ea o îngrijorare larg răspândită cu privire la viitorul ţării şi căuta o confirmare din partea mea. Cine se aşteaptă ca între Prut şi Nistru să domnească entuziasmul unui nou început va fi dezamăgit.
Orice analiză a situaţiei politice actuale ar trebui, de aceea, să înceapă cu o constatare: lucrurile stau acum cu mult mai bine decât în perioada guvernului comunist, pentru că actualul Executiv a înregistrat, fără doar şi poate, destule succese importante.
A deschis calea unei apropieri a ţării de Europa şi a reuşit să comunice foarte bine opiniei publice începerea negocierilor pentru Acordul de cooperare cu Uniunea Europeană. Relaţiile cu România, tensionate în mandatul fostului preşedinte Voronin, s-au îmbunătăţit mult. România ar putea juca astfel un rol important de partener în dezvoltarea ţării şi în apropierea ei de UE.
Republica Moldova a urcat câteva poziţii pe agenda politică – de exemplu în Germania. Există un nou interes pentru această ţară, cunoscută până de curând mai degrabă din relatările negative ale presei. Nimic nu demonstrează mai bine preocupările recente decât vizitele dese ale unor politicieni germani de rang înalt la Chişinău şi ale unor politicieni moldoveni la Berlin, care vor culmina cu discuţiile oficiale dintre premierul Vlad Filat şi cancelarul Angela Merkel, programate pentru 12 mai. La nivel internaţional, se manifestă o disponibilitate ridicată de a sprijini Republica Moldova.
Dar de ce nu se (mai) poate vorbi de entuziasm? Cel puţin trei motive se observă lesne:
1) Criza e în continuare stăpână pe economie. În anul 2009, PIB-ul a scăzut cu 9 procente. Deficitul bugetar a atins şi el nivelul de 9% din PIB. Fără ajutorul FMI, guvernul ar fi trebuit să reducă salariile şi pensiile, fără a scăpa de riscul de a nu avea deloc bani pentru plata lor. În contextul sprijinului FMI însă, Executivul s-a angajat să reducă treptat deficitul bugetar începând cu acest an, recurgând la măriri de taxe şi impozite şi concedieri în sectorul public. Astfel, pentru populaţie, subiectiv vorbind, situaţia economică s-a înrăutăţit. Fostul guvern al PCRM a reuşit să evite sacrificii economice mai mari din partea populaţiei, apelând la creşterea datoriei publice. Guvernul trecut promisese, din motive electorale, chiar şi creşteri de pensii şi salarii, imposibil de acordat de către actuala putere. Alianţa a găsit, la preluarea răspunderii guvernamentale, o situaţie financiară dezastruoasă, dar PCRM dă vina pe Alianţă pentru urmările propriilor acţiuni trecute, acuzând-o că ar fi „incapabilă“.
2) Ţara se află într-o criză constituţională, care limitează foarte mult posibilitatea guvernului de a acţiona, în special în privinţa unor inţiative de reformă cuprinzătoare şi orientate către viitor. Incertitudinea duratei mandatului actualului Executiv şi a coaliţiei care l-a format subminează autoritatea guvernului asupra propriilor structuri. Capacitatea de acţiune, şi aşa redusă, a celor din urmă afectează oricum punerea în practică a legilor şi hotărârilor de guvern. Ar fi deci cu atât mai important ca, prin depăşirea crizei constituţionale, guvernul să dispună de un orizont strategic mai larg. De altfel, criza declanşată de eşecul alegerii unui preşedinte al republicii de către parlament s-ar fi putut depăşi de mult, dacă partidele reunite în coaliţie ar fi cooperat, iar Curtea Constituţională ar fi fost dispusă să ofere o soluţie constructivă a problemei.
Unii politicieni au ales calea mai uşoară, invocând Constituţia ca motiv al crizei şi afirmând ulterior că, de fapt, Comisia de la Veneţia ar fi impus restricţii ce îngreunează rezolvarea acesteia. Mai degrabă se cerea responsabilitate politică şi aplicarea criteriului interesului public, care trebuie să primeze în relaţia cu ambiţiile personale sau de partid. În martie 2010, Fundaţia „Konrad Adenauer“ a invitat la Bruxelles şi Berlin o delegaţie politică de rang înalt din Moldova. La Berlin, politicienii au discutat cu unul dintre cei mai cunoscuţi constituţionalişti din Germania şi l-au întrebat cum se poate ieşi din impas. Răspunsul juristului a fost unul de factură politică şi a surprins delegaţia: în Germania populaţia s-ar aştepta de la deputaţii pe care i-a trimis în parlament să găsească o soluţie politică, fiindcă pentru aşa ceva au fost votaţi.
Există într-adevăr un anume risc atunci când decizia politică este încredinţată de parlament Curţii Constituţionale – risc de altfel familiar politicienilor din România. Nu poţi să schimbi Constituţia de fiecare dată când alegerile democratice au ca rezultat majorităţi complicate.
Deja se conturează o a doua încercare a politicienilor de a se sustrage unei decizii şi de a o încredinţa de această dată populaţiei: se va încerca probabil organizarea unui referendum pentru modificarea Constituţiei. Dar ne putem îndoi de capacitatea unei mari părţi a populaţiei din Moldova de a discerne între avantajele şi dezavantajele diferitelor tipuri de Constituţie. Astfel se dă frâu liber populismului.
3) Conjunctura politică rămâne instabilă. Comuniştii reprezintă în continuare forţa cea mai numeroasă în parlament şi se bucură de un sprijin puternic în rândurile populaţiei. Oamenii în vârstă de la ţară votau cu PCRM pentru că, odată cu pensia, poştaşul le transmitea cele mai bune gânduri ale preşedintelui.
Eşecurile politice ale guvernului necomunist de dinainte de 2001 au rămas în memoria oamenilor. Cei care reprezentau o speranţă, precum Iurie Roşca de la PPCD, şi-au pierdut sprijinul popular sau, cum este cazul primarului din Chişinău, Dorin Chirtoacă, nu au reuşit să devină omul providenţial. Actuala coaliţie guvernamentală a avut ca scop îndepărtarea comuniştilor.
După ce acest obiectiv a fost - temporar - atins, se pune întrebarea dacă mai există şi alte elemente comune care să ţină Alianţa unită pe mai departe. Prea multe se pare că nu sunt, pentru că rândurile ei se clatină deja. Scrutinul viitor va fi un test serios pentru coeziunea Alianţei, fiindcă şansele electorale ale partidelor care o compun diferă major. Alianţei „Moldova Noastră“ îi va fi foarte dificil să treacă din nou testul urnelor.
Liberalii nu stau prea bine în sondaje, drept pentru care preşedintele Ghimpu nu este un mare susţinător al alegerilor anticipate. Social-democraţii ar putea obţine un scor mai bun decât până acum, dacă nu vor fi suspectaţi că vizează o coaliţie cu comuniştii. Şi liberal-democraţii şi-ar putea îmbunătăţi performanţa, dacă premierul Vlad Filat îşi păstrează simţul realităţii.
Succesul la vot al Alianţei, în ansamblul ei, în faţa comuniştilor depinde cu siguranţă şi de atitudinea în campania electorală.
Există riscul ca partidele care formează AIE să combată prea mult unele împotriva celorlalte şi să piardă din vedere adversarul comun PCRM. S-ar putea ca PCRM să câştige râzând disputa, să fie în continuare cea mai puternică forţă, în ciuda disputelor intestine. Aparent, nu avem nicio garanţie că schimbarea de anul trecut ar fi ireversibilă, iar atitudinea unora dintre actorii politici nu contribuie deloc la consolidarea încrederii în viitorul politic al ţării.
Putem spera că Republica Moldova va continua parcursul democratic şi al consolidării economiei, pe care s-a înscris deja. Numai atunci va reveni şi entuziasmul. Fără o susţinere constantă a ţării din exterior, este însă posibil ca această cale să fie prea anevoioasă.
Holger Dix este directorul Fundaţiei „Konrad Adenauer“ pentru România şi Moldova
