Pe aceeași temă
TANIA RADU
Vedere de pe margine
Teatrul romanesc de azi se coace incet. Un ciclu s-a incheiat - primul fara constrangerile malformante ale cenzurii - si as zice ca se incheie cu bine. Cei care au trait incandescenta vietii teatrale din anii ‘80 ar putea socoti ca ne aflam mult mai jos, dar, sub aparenta placiditate a stagiunilor din ultimii ani, se vede, mai degraba, normalitatea. Trei fenomene, pana nu demult absolut incompatibile, se suprapun pasnic: noul val, format din promotori, dramaturgi si regizori, s-a stratificat. Notorietatea celor mai cunoscuti regizori ai generatiei de mijloc (Dabija, Maniutiu, Purcarete, Tompa) s-a concentrat ca vinul vechi. In fine, un desant, altadata crispant, cum este cel al lui Andrei Serban, e acceptat cu curiozitate, daca nu cu entuziasm. Tensiunile s-au domolit, senzatia de lupta sufocata pentru "spatiu vital" a disparut, gruparile par sa-si fi ocupat locul pe piata si se ingrijesc tot mai bine de publicul lor. Neindoielnic, acest peisaj idilic tine de miopia celui de pe margine, asa ca nu prea tin sa-mi verific impresiile in breasla specialistilor…
In jurul anului 2000, fenomenele Green Hours si DramAcum treceau inca drept provocare iconoclasta. Galagia intretinuta de tinerii jurnalisti reclama statut de victima pentru gruparile de artisti nonconformisti, care nu mai voiau teatru in spatii conventionale si nici texte clasice care sa-l favorizeze pe regizor. Ceea ce parea, la un moment dat, o ruptura severa arata azi ca o sciziparitate benefica: teatrul de scena isi vede pe mai departe de treaba lui, iar tinerii artisti se plang tot mai putin de lipsa banilor si a debuseelor. Si-au cam gasit si spatii, si bani, si regizori, si dramaturgie, dar mai ales public. Deschideti orice revista de informatie culturala si, daca aveti macar patruzeci si cinci de ani, o sa constatati ca se joaca teatru in de doua ori mai multe sali si ca multe, multe nume va sunt necunoscute.
Noul val nu mai e insa o grupare compact-furioasa. Un regizor precum Radu Afrim a decolat deja din zona experimentului provocator spre teatrul pur si simplu, cu un succes inclusiv international (la Avignon, in aceasta vara). Gianina Carbunariu, fondatoarea proiectului DramAcum, de pe urma caruia s-a nascut o noua dramaturgie - ca nu era sa ramanem la D.R. Popescu! -, e deja un trainer in domeniu. Amandoi au avut parte de remarci acrisoare, chiar din tabara partizanilor, ca s-ar fi dat cu establishment-ul. Asta-i viata! La start, cu mai putina adrenalina ca altadata, s-au aliniat deja altii (categoria Stefan Peca, Nicoleta Esinencu), cu schemele lor de soc, mai mult sau mai putin surprinzatoare, si cu asta basta.
Intre timp, regizorii generatiei mele - Mihai Maniutiu, Alexandru Dabija, Tompa Gabor, Silviu Purcarete - se afla in apogeul carierei lor. Montari in alte tari, turnee, premii, presa si o anume postura - care inca ii incomodeaza - de "clasici in viata". Au deja dreptul la autocitari si la abordarea unor texte-scenariu, li se trec pana si capricii uneori. Contestati pe infundate de mai tinerii confrati, livrati adesea criticii dramatice "adulte", ei continua sa faca sali pline, cu public bine condimentat elitar.
Iar daca despre Tanacu si despre Lear-ul cu distributie feminina s-a vorbit in acest sfarsit de stagiune ca pe vremuri, adica fara apel la conflictele cronice ale lui Andrei Serban cu lumea teatrala din Romania, mi-e teama ca - asa, printre gropi si marsavii - ne cam intoarcem la cultura.
ALEXANDRU MATEI
O sansa pentru comunitate
Filozofi francezi vorbesc, de la o vreme, despre "comunitatea absenta" - sau despre absenta comunitatii. Tema nu e noua in Franta - dureaza de fapt de dupa Revolutie, adica de cand Revolutia a trecut de pe strada in mintile intelectualilor si a ramas sa traiasca si sa se inmulteasca acolo. Comunitatea - realitate sociala romaneasca in perioada imediat urmatoare zilei de 20 decembrie 1989 - a redevenit repede doar cuvant, asa cum fusese inainte. "Inainte" - "strans uniti" era o catacreza, o metafora schioapa care-si iesea din pepeni in fata magazinelor alimentare si in unele tribune ale anumitor stadioane. "In timpul", comunitatea a reaparut, incurajata de numirea dusmanului - chiar daca nimeni nu stia, propriu-zis, cine e dusmanul. Presiunea fusese prea mare pentru a mai fi nevoie de vreun program de constituire si intretinere a comunitatii. De la securistii in rezerva la tinerii entuziasti, comunitatile au aparut si au urmat un anume destin. Si, desigur, o voce. Vocea era cu atat mai puternica cu cat puterea ei politica era mai mica. "Dupa", stim ce mai inseamna vocea: a-ti da foc pe-un picior de stalp de electricitate nu merita amintit, uneori, nici ca fapt divers intr-un buletin episodic de stiri. Vocea Pietei Universitatii a strigat, cea a Securitatii a tacut si cea care a tacut tacea pentru ca stia.
Managementul comunitatii a devenit o preocupare serioasa abia atunci cand a fost gandit ca o activitate lucrativa. Acesta este, de altfel, momentul din care comunitatea a devenit marfa. Marfa, adica fetis, obiect al dorintei - deci absenta de fapt. Exemple de comunitati-marfa: in primul rand, comunitatea privitorilor la televizor. O suta de mii de oameni inseamna un punct de audienta TV, care costa, in functie de un buchet de criterii, anumite sume de bani. Oamenii acestia nu se vad, in principiu, niciodata sau, daca se vad, nu se recunosc - este exact ceea ce ii exclude din comunitate. Alt exemplu: clientii unui club sau pensionarii unui hotel - acolo unde, odinioara, existau premisele unei comunitati si unde astazi exista doar pixelii frumos colorati ai imaginii globalizarii. Aceasta constatare - oamenii se vad, dar nu se recunosc - sufera anumite exceptii: in primul rand, stadioanele (nu trebuie sa mire, astfel, cresterea incidentelor violente: violenta e unul dintre producatorii, blamabili ce-i drept, de comunitate).
Astazi, ecranul televizorului si potcoava tribunelor intra in gestiunea administratiei culturale - vorbind in dialect intelectual american. Intr-o societate in care dusmanul e pretutindeni si nicaieri, carevasazica "schizofrenizanta", comunitatea e un slogan publicitar, iar noi, cei care mergem la hipermarketuri, stim foarte bine asta. Oamenii se vad astazi mai mult decat inainte, se vad anonim sau se intalnesc pe traseul acelorasi priviri, catre spectacol si sex, catre spectacolul sexului si, in mod exceptional, cand li se ofera, catre vocile spectacolului. Pentru un bun manager al comunitatii, singura sansa de a o reface ar fi sa ofere ocazia unor intalniri intre cei care se uita la acelasi lucru: cum sa faci ca 100 de oameni care privesc La Pietà de Michelangelo sa se priveasca si sa se recunoasca intre ei ca admiratori ai respectivei sculpturi din basilica San Pietro. Cu alte cuvinte, sansa comunitatii in democratie este comunitatea de sensibilitate. Este, de fapt, sansa de care trebuie sa profite esteticul pentru a nu rupe cu socialul - pentru a persista, adica, in lume, ca lume.
N-as vrea sa insist mult asupra filozofiei comunitatii estetice - comunitate reflexiva, daca tot am amintit-o - fara a reintroduce in ecuatie vocea. Muzica, daca vreti, dar mai mult decat atat: vocea este muzica prezentei. Astfel, orice orator, la tribuna, joaca teatru - mai prost sau mai bun. Vocea este muzica pentru ca exprima viul intr-o anumita gama, pe un anume ton si intr-un anume ritm; dar vocea care spune e mai mult decat atat - pentru ca ea rationalizeaza in acelasi timp viul punandu-l in discurs si inserandu-l in memorie - pentru ca fie propune auditoriului greutatea unei istorii, fie carnalul din interiorul cuvintelor, dincoace de semnificatie.
De cand tehnologia imaginii a produs, rand pe rand, fotografia, cinematograful si apoi toate (i)mediile vizuale, teatrului i s-a luat functia de "conotator de realitate". Ceea ce, pe timpul comunismului, nu se putea spune deloc in filme se putea sopti pe scena - si asta din simplul motiv ca fiecare reprezentatie este diferita de celelalte; "soparla" care trece doar o data poate fi iertata - in timp ce cinematograful importa repetitia (mecanicul) deasupra careia, invers ca la Bergson, s-a placat viul. Mai mult, dupa ce pentru reprezentarea banalului ca artistic n-a mai fost nevoia de protectia scenei, teatrul a ramas, astazi, unul dintre ultimele bastioane ale vorbei publice.
Sfarsitul unei anumite idei a literaturii - literatura ca o cunoastere sociala, biologica, genetica, filozofica si mai ales istorica - coincide cu prabusirea scenei limbajului scris. Multimile de astazi nu sunt comunitati tocmai pentru ca membrii lor tac. La televizor se tace, la hipermarket se tace, la muzeu asijderea (iarasi, stadionul e o exceptie, in bine si-n rau). Si la teatru se tace. Dar abia acolo vocea este cea care investeste spatiul si pune pe ganduri. Abia acolo stabilitatea decorului (pe care imaginea dinamica a filmului l-a desfiintat pentru a-l inlocui cu felii de lume) aduce pe scena vocea personajului sau - asa cum remarca Stanley Cavell intr-un eseu - vocea actorului mai degraba decat cea a personajului. Spectatorul de la teatru tace, e drept, dar ceea ce spectacolul din fata lui tematizeaza in fundalul oricarei aparitii dramatice este prezenta. Tacerea este, de aceea, tot o voce in teatru, un loc in care gestul este special guest star cu voia vocii - astfel ca prezenta este mereu acolo. Poate ca nu tot teatrul e la fel. Imi place sa cred ca spectatorul autentic de teatru este cel descris de Valère Novarina ca "cititor-spectator". "Teatrul este o forma incandescenta a lecturii: am venit sa vedem cum ard impreuna trupul si limbajul" sau inseamna "sa cobori in interiorul limbajului, sa scrii in franceza stratica, sa-ti placa sa te uiti in negrul fantanilor, sa faci din fiecare spectator un filolog-vizionar, sa-i redai trupul ascuns, pasiunea arheologica si cunoasterea arhitecturii lui de suflu". Impotriva oricarei critici a metafizicii prezentei - astazi, cand prezenta estetica a devenit un produs bio, foarte scump -, trebuie sa recunoastem in vocea pusa in scena una dintre incercarile de a pastra vie ideea de comunitate. Pentru ca vocea personajului este intotdeauna, oricat de solilocvica pare, polifonica; un fenomen al lumii. In societatea expunerii excesive, teatrul pastreaza, cu modestie, cadrul unei sali (camere, scene); in societatea inaltei fidelitati a imaginii, teatrul lasa personajul in voia toanelor unui actor obligat sa ramana in intervalul stramt dintre personaj si el insusi.
Desigur, teatrul suporta si el indexarea unei sociabilitati dezinhibate, libere - pentru ca trebuie sa existe si ca marfa. Scenariile pieselor interactive nu reprezinta nimic altceva decat asumarea exigentei realiste: arta suntem noi, detaliile; noi, cuvintele de pe strada; noi, cotidianul. Dar nu in succesul acestei comenzi realiste rezida importanta teatrului, pentru ca cel mai simplu de imitat e tocmai colocvialismul. Acolo unde imperfectiunea prezentei umane se poate retrage mereu in spatiul aseptic al imaginii de inalta fidelitate, pericolul autenticitatii poate fi evitat. La teatru, insa, te poti ridica si arunca cu oua. Sau, daca vreti, cu bricheta. E locul in care poti decide, poti juca, poti accepta sau poti refuza - in care n-ai nevoie de expertiza pentru a recunoaste, a iubi sau a fi dezamagit. Daca vrei.
Semne exista ca tot mai putina lume vrea. Asta poate si pentru ca teatrului-marfa ii este de preferat filmul-marfa sau orice alta imagine cinstita ca imagine. Poate si pentru ca actorul de teatru e o specie lasata de izbeliste - iar prestigiile prezentei pot fi inlocuite foarte bine, sprijinite de marketing - de atractiile imaginii.
ROBERT ADAM
Romani la Avignon: teatru sau targ?
Festivalul Off de la Avignon este intai de toate un imens targ de arta dramatica. Actori si companii vin aici sa isi plaseze spectacolele ori talentele. Regizorii vand uneori bilete, precum Radu Dinulescu, un veteran al festivalului, laureat, anul trecut, al Premiului Coup de cœur de la presse, cu spectacolul Himnus de Gyorgy Schwajda, alaturi de Teatrul "Fani Tardini" din Braila. Interpretii bat stradutele medievale pana la tocirea pingelelor. Canta in cor ori la saxofon, flaut sau chitara. Merg pe catalige, pe biciclete sau in masini de epoca, se dueleaza, toate acestea incarcati cu flyere pe care le impart trecatorilor, incercand sa ii atraga la propriul spectacol. Concurenta este acerba, peste 800 de spectacole si mii de flyere. Uneori poti primi 10 asemenea fluturasi la orele de varf si in zonele cele mai umblate.
Avignonul are 10 teatre permanente si peste 100 in timpul festivalului. Scoala, biserica sau cinematograf, totul se transforma in efemer templu al Thaliei. Anul acesta au fost mai multe teatre romanesti. Care este rostul prezentei lor aici? "Sa vedem cum ne situam fata de altii si sa invatam sa functionam in conditii de concurenta, pentru ca teatrele din Romania sunt prea obisnuite sa depinda de stat", ne spune Radu Dinulescu. De altfel, impreuna cu Ovidiu Balint, presedintele Casei Municipale de Cultura din Arad, el este si promotorul proiectului Thespis, prin care teatrul francofon din Europa de Est va avea an de an o scena deschisa la Universitatea din Avignon in timpul festivalului.
Matei Visniec a fost jucat in Avignon Off 2008 de patru companii cu trei piese diferite. Mansarda la Paris cu vedere spre moarte, o productie a Centrului Cultural Luxemburghez Kulturfabrik ASBL, in regia lui Radu Afrim, a castigat Premiul I la sectiunea Coup de cœur de la presse. Jurnalistii au desemnat trei spectacole, din zece nominalizari, piesa romano-luxemburgheza fiind preferata lor. De altfel, cu ochii mei am vazut, intr-o dimineata, peste 100 de spectatori aliniati in asteptarea deschiderii usilor Teatrului Le Balcon.
Emil Cioran in lupta cu o memorie intermitenta, sau cum sa abordezi Alzheimerul intr-o nota ironica, presarata cu un praf de nostalgie si de atmosfera subtil romaneasca, fara a cadea in culoarea locala in tuse ingrosate pana la kitsch pentru un public international. Afrim reuseste acest tur de forta, servit de o echipa de actori romani, luxemburghezi si francezi, dintre care Constantin Cojocaru, interpretul sau emblematic, pe care tanarul regizor l-a dirijat deja in 8 spectacole, realizeaza o prestatie exceptionala. "M-am concentrat asupra lucrului cu actorii straini, pentru ca ma inteleg deja din priviri cu cei trei romani, cu care am lucrat de multe ori", ne marturisea Afrim, bravand putin in afirmatia ca lucrul cu actorii intr-o limba straina nu i-a pus nicio problema. Regizorul roman stapaneste, in mod clar, la perfectie limba Thaliei, montarea sa vizand, prin lumini, pasaje video sau de film, muzica, gadgeturi, marirea potentialului scenic al textului initial. Pentru Radu Afrim aceasta piesa conceptuala si oarecum intimista reprezenta o provocare, el fiind atras, in momentul actual, mai mult de opere polemice, violente. Unele inserturi, menite sa potenteze asertiunea sa, ca Emil Cioran ar fi un autor pop, sunt, insa, superflue si de efect indoielnic.
Proiectul premiat a fost sustinut de Institutul Cultural Roman, la fel ca si o alta montare a piesei lui Matei Visniec, aceea mai aproape de text a lui Radu Dinulescu pentru o coproductie intre Compagnie du Grand Desherbage din Franta si Teatrul din Constanta.
Frumoasa calatorie a ursilor panda a marcat debutul Teatrului Kaze din Tokyo la Avignon. Un teatru de repertoriu, cu peste 30 de angajati permanenti, printre putinele din Japonia care este si proprietar al salii in care joaca. Regizorul Fuminari Nagumo realizeaza o montare de mare impact vizual, in care actrita Ai Shibuya face o impresie puternica prin conturarea delicata, dar plina de nuante, a straniului personaj feminin. Nagumo avea sa ne surprinda cu o dezvaluire: Kaze a fost reorganizat la sfarsitul anilor ‘90 dupa modelul teatrului romanesc, in urma unor stagii la Tokyo ale lui Constantin Chiriac, directorul Teatrului "Radu Stanca" din Sibiu.
Istoria comunismului povestita pentru bolnavii mintal, o montare a lui Victor Quezada-Perez cu Compania Umbral, a avut un mare succes de public, cu mii de bilete vandute. Aparitia finala a unui Stalin-clown, precum si perspectiva asupra comunismului au iscat controverse, ba chiar si conflicte intre spectatori, spune Quezada-Perez.
Exodul lui Beniamin Fundoianu (Benjamin Fondane) a fost prezentat de Théatre de la Mouvance in premiera mondiala. Realizat cu sprijinul Institutului Cultural Roman din Paris, spectacolul regizat de Yves Sauton are ca punct de plecare dramatizarea scriitorului Olivier Salazar-Ferrer, autorul unei monografii Fondane, si pasiunea lui Eric Freedman, presedintele Societatii de Studii Fondane. Actorii Erwan Alec, Geneviève Mancino, Manuelle Molinas, impreuna cu flautistul Jean Cohen Solal, ritmeaza acest poem al nesfarsitului exil.
Pribeagul Fundoianu, nascut la Iasi in 1898, emigrat la Paris in 1923 si mort la Auschwitz in octombrie 1944, a inceput sa scrie Exodul prin 1934, plecand de la Psalmul 137, La apa Vavilonului, si l-a rescris pana in 1944, topind in el si experienta exodului din 1940, cand armata germana ocupa Franta. Suferinta atemporala a evreului peste tot prigonit se ingemaneaza cu testamentul poetic al lui Fundoianu in aceasta opera sfasietoare. Sfarsitul spectacolului, cu zguduitoarea Prefata in proza si Rugaciunea evreiasca pentru morti, marcheaza puternic spectatorii teatrului Ateliers d’Amphoux. "Textul final devine mai puternic decat mine, nu eu il recit, ci el ma stapaneste pe mine", marturisea Yves Sauton intr-o dezbatere la Avignon pe marginea spectacolului.
Poet, filosof si eseist, Fundoianu/Fondane si-a scris operele fundamentale in limba franceza. Din 2006, ICR Paris a instituit Premiul Anual de Literatura Francofona "Benjamin Fondane", ajuns la a treia editie.
Exista si un off al Off-ului, companii care nu figureaza in programul oficial, un ceaslov cat toate zilele. Am descoperit printre acesti haiduci de scena o companie teatrala franceza, dar suta la suta romaneasca: regizor si actori, mai bine zis actrite. Theatre de l’Orme a prezentat la Avignon, in Sala Roquille, spectacolul Savannah Bay de Marguerite Duras, pus in scena de Laurentiu Azimioara si interpretat de Ada d’Albon si Liana Fulga. El a fost intemeiat acum cinci ani de Laurentiu Azimioara, fost profesor de arta dramatica si regie la ATF Bucuresti, si de sotia sa Ada d’Albon, actrita, regizoare si dramaturg. Nu este numai o companie, ci si un teatru, cu sediul sau creat de la zero si amenajat in nordul Parisului, cu mainile lor, de cei doi Sisifi damboviteni aclimatizati pe Sena. "Sotului meu i-au trebuit 27 de ani pentru a reusi sa aiba propriul sau teatru", ne spune Ada d’Albon, aflata la primul festival de la Avignon. " Si ultimul", adauga rapid, "pentru ca nu imi place deloc aceasta latura de targ de vite obligate sa se vanda".
Mai tanara sa colega Liana Fulga are si ea peste 10 ani de scena pariziana (teatrele Comedie des Champs Elysées, Mouffetard, Œuvre si Orme), cateva filme si telefilme in Franta, dar si mai multe editii ale festivalului provensal la activ. In minuscula sala Roquille, cu ambientul sau elegant demodat, cele doua actrite romance au creat un moment de magie. Textul lui Marguerite Duras, un dialog intre doua femei pe marginea absentei care le uneste, Savannah, fiica primei si mama celei de a doua, este o meditatie asupra limitei, uneori invizibile, dintre dragoste si moarte.
Ne-au impresionat finetea jocului, eleganta gestuala si registrul larg si subtil al celor doua interprete, care nu recurg la stridente pentru a capta atentia publicului. Dominique Fataccioli, directorul Teatrului Bourg Neuf din Avignon, remarca, la randul sau, sobrietatea si tehnica actoriceasca desavarsita, precum si profunda patrundere de catre regizor a textului durasian "in buna traditie a scolii romanesti de teatru". Tacerea este, in montarea lui Azimioara, o prezenta deplina, scenica, umpland spatiul cu greutatea reflectiei asupra vietii, suferintei si teatrului in sine. De altfel, Théatre de l’Orme va juca in stagiunea 2008-2009 trei piese de Marguerite Duras (Amanta engleza, Savannah Bay si Shaga), o autoare pe care Azimioara a cunoscut-o si a mai pus-o in scena la Bucuresti (1970) si la Paris (1985). Simultan cu prezenta la Avignon, teatrul gazduia la Paris un festival la care au participat 14 companii.
Piesa Ancai Visdei, Intotdeauna impreuna, este jucata de Compania Théatre sur le Fil, intr-o ambianta intima. Romanul epistolar a doua surori, legate de pasiunea pentru teatru, despartite de Cortina de Fier, danseaza pe marginea prapastiei dintre un umor taios ca un brici, flirtand cu autoderiziunea si tragismul existentei cotidiene in Romania lui Ceausescu, potentat de oglinda destramarii sufletesti a exilatei in Occident. Acel rasu-plansu’ romanesc, impregnat in fibra textului, se pierde uneori intr-o montare care pe alocuri uita contrapunctul comic sau nu pune in valoare intertextul shakespearian, mai pregnant valorizate in versiunea de acum cativa ani de la Théatre de la Huchette din Paris.
ANA SOVIANY
Metropolis - teatru si nu numai
"La Metropolis cand vii/Primul lucru tre’ sa stii/ca orice s-ar intampla/locul ti-l gasesti cumva".
Asa isi intampina vizitatorii blogul oficial al Teatrului Metropolis. Nu toate teatrele au blog, dar Metropolis se vrea a fi un "teatru al tinerilor de toate varstele, pentru a promova ideea de prospetime continua".
Cu o capacitate de 150 de locuri, Teatrul Metroplis, situat pe strada Mihai Eminescu, la numarul 89, a fost infiintat pe 1 ianuarie 2007, la initiativa actorilor George Ivascu si Romeo Pop. Metropolis inlocuieste Theatrum Mundi si functioneaza intr-o cladire colorata, cu elemente din arhitectura lui Hunderwasser.
Metropolis se mandreste a fi mai mult decat un teatru, un spatiu unde publicul poate regasi "de la texte de profunzime, pâna la musicaluri si concerte live. De la workshopuri de arta actorului, pâna la cursuri de specializare pentru top management. De la spatii de expozitie ori happeninguri, pâna la comedy show". Iar in iunie 2008 s-a lansat oficial si Metropolitan Caffé, cafeneaua din interiorul teatrului, "o cafenea sic care nu te lasa indiferent", prin care se doreste o mai mare apropiere de public.
Ce vrea sa transmita Teatrul Metropolis? Respectul pentru public, spune Monica Iancu Vladutu, purtatoarea de cuvant a teatrului, care continua: "E un teatru fara concepte prestabilite si, prin urmare, fara o definitie de gen. Important e publicul si ce ii place sa vada acestui public".
Metropolis este un teatru pentru tineri pe scena caruia joaca si actori consacrati. Monica Iancu Vladutu puncteaza: "Putem spune ca este o strategie profitabila, deoarece tinerele talente sunt promovate prin intermediul maestrilor lor. Este o comuniune artistica, si nu o concurenta interna. E normal asa, deoarece teatrul in sine este o institutie in cadrul careia publicul este singurul judecator".
Stagiunea 2007-2008 a fost dedicata dramaturgiei contemporane. Pe scena de la Metropolis au putut fi vazuti actori ca Olga Tudorache, Mircea Albulescu, Razvan Vasilescu, Oana Pellea sau Florin Piersic Jr. in Buzunarul cu pâine, Eseuri despre banalitatea raului, În rolul victimei, Opposites Attract, Jocul de-a adevarul, Celalalt, Crima la Howard Johnson, Agamemnon, No One, Jazzie Tarot ori Copiii la putere.
Dar cum Metropolis este un teatru de proiecte, pe langa productiile teatrului, spectactorii au putut vedea si piese gazduite.
Un asemenea exemplu este si piesa Avioane, trenuri si oameni in viteza, jucata de voluntarii ATRCN. Aceasta s-a bucurat de succes, astfel incat, dupa cum spune Monica Iancu Vladutu, "in urma colaborarii pe care am avut-o cu ATRCN, vom dezvolta un intreg program de sprijinire a tinerilor". De fapt, dupa cum spune purtatoarea de cuvant a teatrului, "Metropolis este o institutie care are ca scop principal sprijinirea tinerilor".
Pe de alta parte, stagiunea 2008-2009 va fi dedicata textelor clasice în viziune moderna, iar din septembrie publicul va putea urmari Visul unei nopti de vara în regia lui Dragos Galgotiu, Imnul, semnat de Alice Barb, Hamlet, în regia lui Laszlo Bocsardi si Final de partida, în viziunea lui Alexandru Tocilescu.
Iar poezioara de pe blog se termina jucaus cu: "Mai am doar o rugaminte:/fa-ti o adunare-n minte/ca la tot ce-am zis eu suma-i/ca e teatru si nu numai!".
Comunicare, voluntariat si oameni in viteza
Asociatia Tinerilor din Romania pentru Cultura si Normalitate (ATRCN) a prezentat sambata, 19 iulie, la Teatrul Metropolis din Bucuresti, spectacolul Avioane, trenuri si oameni in viteza.
Spectacolul, jucat de tineri membri ai ATRCN, s-a dorit a fi o parabola a lipsei de comunicare. Format de fapt din mai multe scenete scurte fara legatura intre ele (compilatie intre mai multe sketchuri, cu autori diferiti), Avioane, trenuri si oameni in viteza a fost, dupa cum au spus organizatorii, un spectacol modern, de comedie, realizat de tineri pentru tineri, care sa atraga atentia asupra a tot ce este eronat in societatea in care traim. Regia a fost semnata de Alexandru Stefan si Sanziana Cojocarescu.
Desi spectacolul tinde, uneori, spre absurd, personajele sunt oameni obisnuiti, care se confrunta cu situatii la fel de obisnuite. Singurul aspect care-i particularizeaza este neputinta lor de a comunica. Striga, se stramba, gesticuleaza nervos, se ameninta sau vorbesc dupa propriul lor cod. Unul dintre personaje vorbeste ca si cum ar scrie fara semne de punctuatie: "A sunat fratele dumneavoastra, arde" (sarmanul ardea de nerabdare sa-si vada sora) sau "E in curte, taie un om" (un om taia lemne, iar subiectul il asista). Un alt personaj incearca sa-i vanda unei cunostinte icoane maramuresene si, pentru ca nimeni sa nu asculte detaliile afacerii lor, incearca sa-si promoveze marfa fara a pronunta cuvantul icoane. Potentialul client nu intelege nimic, iar asta-i atrage furia.
Un alt personaj, bolnav de agitatie, invinovateste pentru vesnica lui stare de nevrozitate orasul, cu tramvaiele si zgomotele sale de tot soiul. In realitate, insa, desi el parca nici nu observa, locuieste intr-o casa in care toata lumea tipa, iar vecina de dedesubt ameninta in stanga si in dreapta cu facaletul.
Singura legatura dintre toate aceste povesti este totala lipsa de intelegere, care marcheaza esential toate relatiile.
Spectacolul a facut parte din Campania de promovare a voluntariatului Bucuresti, care si-a propus "incurajarea dialogului intercultural, a tolerantei, solidaritatii si promovarea tinerilor cu capacitati deosebite". Comunicarea este intotdeauna importanta, pentru ca voluntariatul inseamna nu doar distractie, ci si sansa de a relationa veridic cu semenii nostri, devenind mai responsabili si mai constienti de implicarea in actiunile noastre. Avioane, trenuri si oameni in viteza s-a vrut un spectacol despre bucuria de a nu fi singur, de a avea alaturi o echipa, despre sansa de a castiga tot ce este mai important pentru tineri: experienta.
Dupa cum spune Edmond D. Niculusca, presedintele coordonator al ATRCN, "spectacolul a fost unul reusit, cu un public minunat, cu simt al umorului si, nu in ultimul rand, cu initiative. Spun initiative, pentru ca, in urma acestor doua ore in care am incercat sa materializam absurdul in arta si arta in teatru, am primit o multime de cereri pentru inscrierea in ATRCN."
De asemenea, Niculusca se declara onorat de colaborarea cu Teatrul Metropolis: "E o adevarata onoare pentru noi sa colaboram cu Teatrul Metropolis si tinem intai sa-i multumim si pe aceasta cale domnului George Ivascu pentru sansa oferita, de a ne ajuta sa promovam voluntariatul. In urma cautarilor, echipa de tineri de acolo a fost de acord in sustinerea acestui spectacol, in scopul popularizarii acestui curent, ce ar trebui sa aiba prioritate in randul tinerilor. Speram ca si in viitor sa existe astfel de colaborari, pentru ca sunt lucruri minunate ce se pot face, exista vointa, dar oamenii nu stiu toti cum".
Asociatia Tinerilor din Romania pentru Cultura si Normalitate s-a nascut, dupa cum spun membrii ei, ca urmare a interesului tinerilor pentru pastrarea culturii nationale, pentru recunoasterea valorilor autentice, pentru normalitate si toleranta, pentru promovarea si pastrarea pe teritoriul statului roman a tuturor acestor valori.
IOANA MOLDOVAN
Act - Teatrul unei generatii
Infiintata in 1995, Fundatia Teatrul Act este prima institutie cultural-artistica independenta din Romania. Scopul principal al Fundatiei a fost amenajarea unui spatiu propriu, multifunctional, destinat spectacolelor de teatru, muzica, film, dans si expozitii - spatiu pe care l-a inaugurat in septembrie 1998, pe Calea Victoriei la numarul 126.
Teatrul Act este primul teatru independent, de proiecte, din Romania, deopotriva producator de spectacole, coproducator si scena gazda, respectiv promotor de actiuni culturale - toate in incercarea de a-si diversifica oferta si de a-si atrage fideli din toate mediile, oferindu-si spatiul pentru orice exercitiu de cultura bine intentionat si de calitate.
Printre primii sustinatori ai Fundatiei se numara: Tom Cruise, Richard Eyre, Tom Stoppard, Dame Diana Rigg, Dame Judi Dench, Alan Bates, Alan Rickman, Ian Holm si Liviu Ciulei, iar membrii fondatori ai Fundatiei sunt: Marcel Iures - presedinte, Alexandru Dabija, arh. Octavian Neculai, Marina Constantinescu, Felicia Craciun, Doina Levintza si Alexandru Darie.
Inaugurarea spatiului din Calea Victoriei nr. 126 a insemnat fisurarea circuitului teatral de stat si aparitia miscarii freelancer in randul artistilor (actori, regizori, coregrafi, scenografi), respectiv reconsiderarea actiunilor culturale ca activitati cu potential de autofinantare. Din septembrie 1998, piata spectacolelor de teatru s-a diversificat si datorita exemplului dat de Teatrul Act, care a tras dupa sine un intreg curent de "independenti".
"Nu cred ca are importanta paternitatea acestui moment. Totul a pornit din noi, ca un raspuns la o brutalitate comisa in urma cu 14 ani - a fost un gest de brutalitate politica, iar noi, cei care am fost pulverizati de acest pumn primit drept in stomac, am dat raspuns - am infiintat primul teatru independent din Romania", descrie Marcel Iures circumstantele in care s-au pus bazele unui nou concept de a face teatru. Momentul invocat se refera la inlaturarea regizorului Alexandru Dabija de la conducerea Odeonului, institutie care trecea artistic printr-o perioada fasta, importanta si din perspectiva istoriei teatrului romanesc postdecembrist, realitate care nu justifica decapitarea.
Transformari
Scena Teatrului Act masoara doar 4x6 metri, avand o capacitate de 107 locuri - de cele mai multe ori insuficiente pentru numarul mare de amatori de spectacole.
Act este un teatru underground, dar numai ca spatiu, functionand la subsolul unei trainice cladiri aflata la intersectia dintre Calea Victoriei si Strada Piata Amzei, ridicata in prima jumatate a deceniului doi din secolul trecut, cam in acelasi timp cu Hotelul Athénée Palace. Cladirea, inalta de cinci etaje, a adapostit birouri, iar subsolul se pare ca ar fi fost folosit ca seif, pentru pastrarea valorilor.
Regimul comunist l-a transformat intr-un spatiu corectionar, unde erau tarati si educati vagabonzii nocturni de pe Calea Victoriei. Odata cu amenajarea spatiului, printre cele 7 tone de gunoi si moloz extrase din incinta, s-au gasit pancarte de partid dedicate zilei de 23 august, catuse si alt instrumentar asortat.
Si tocmai acest spatiu, ca un buzunar secret pe care se baza comunismul romanesc, a devenit cutia de rezonanta in care se striga procesul comunismului, un proces judecat in reguli artistice. Amalia respira adanc, spectacolul pentru care actrita Cristina Casian a fost distinsa cu Premiul UNITER pentru Debut in aprilie 2008, este o monodrama despre supravietuirea in comunismul romanesc al anilor ‘60-‘90. "Am urat atat de tare comunismul, incat Amalia... e o dulce razbunare. Faptul ca am putut sa o scriu face suportabil trecutul si ii da, oarecum, un sens", spune dramaturgul Alina Nelega. Si tot ea continua: "Nu am scontat pe succesul spectacolului de la Teatrul Act, pe faptul ca media de varsta a spectatorilor depaseste cu putin timpul trecut de la ’89 incoace (…)".
Publicul Teatrului Act
Nu oricine ajunge pe Calea Victoriei, acest amestec romanesc de Broadway, Pennsylvania si Fifth Avenue. Si dintre cei care treceau la pas acest bulevard, candva cel mai celebru din Rasaritul Europei, putini se opreau la teatru.
Spectatorii primelor reprezentatii de la Act erau formati dintr-o minoritate de cumparatori de bilete si cativa rataciti a caror prezenta in sala de teatru era prilejuita de accesul gratuit la spectacolul ce urma, in fond un gest disperat de a umple sala. Deloc pregatiti pentru actul artistic care avea sa urmeze, spectatorii ad-hoc nu formau un public, lipsind coeziunea.
Scena de la Teatrul Act este un loc incomod atat pentru actori, cat si pentru spectatori. Spatiul foarte intim a obligat ambele parti sa-si reglementeze comportamentul si atitudinea. Pentru actor, cei 4 pe 6 metri sunt un training dur. Imediata vecinatate a spectatorului creeaza relatii care solicita reactii rapide de adaptare. Transmisia artistica este directa si puternica. Si nu orice actor se simte confortabil cand spectatorul respira aerul cu care replicile se fac auzite.
Pentru spectator, aceasta intimitate cu actorul este la inceput stanjenitoare. Obisnuit cu distanta linistitoare a scenei italiene, unde cele doua parti sunt strict delimitate, spectatorul se vede nevoit sa accepte ca a devenit un personaj mut al actiunii scenice, dar ale carui reactii emotionale il influenteaza vizibil pe actor si nuantele personajului sau. La Teatrul Act un spectacol este tot atat de bun cat publicul serii in care se joaca; pentru ca scena urca in public si publicul coboara pe scena.
Fiecare spectacol din portofoliul Teatrului Act are publicul sau. De la copii de 3-4 ani care vin sa o asculte pe Ada Milea povestindu-le in cantec despre dorul pinguinului Apolodor, inspirat de versurile lui Gellu Naum, la varstnici care accepta sa uite confortul fotoliilor cu catifea rosie din teatrele de stat pentru a ocupa un loc pe bancutele gri in care un loc inseamna exact distanta dintre cotul celui din dreapta si cotul celui din stanga.
Pentru unii, spectacolele Act sunt mai mult decat teatru. Biletele cumparate sunt oferite celor dragi in loc de cadou de zi de nastere, de aniversare. In loc sa-si ia prietenii la restaurant, isi iau prietenii la teatru. Companiile fac team building aducandu-si angajatii la un spectacol de teatru, iar petrecerile nu se mai tin in restaurante, ci in sala de spectacole, elegant, inchiriind un spectacol de teatru si ciocnind un pahar de vin dupa.
Publicul Teatrului Act te obliga sa reflectezi la doua aspecte: ce e monden in cultura si ce e cultural in monden.
La teatru pentru prima data
Din martie 2007 Teatrul Act a lansat programul Teatrul face pACT cu gashka ta din liceu, in parteneriat cu Primaria Sectorului 3, iar scopul initial a fost familiarizarea elevilor din liceele bucurestene ale Sectorului 3 cu activitatea specifica unui teatru, cu spectacolul de teatru si lumea artistica, respectiv nonartistica, implicata in buna desfasurarea a fenomenului teatral.
In fiecare luna sunt prezentate patru spectacole, alese astfel incat sa fie la un nivel de intelegere potrivit si atractive pentru adolescenti cu varste cuprinse intre 15-18 ani, publicul tinta al programului. In liceele in care functioneaza trupe de teatru, interesul a fost mare, la cererea elevilor Teatrul Act organizand dupa fiecare spectacol mici dezbateri, intalniri la care tinerii spectatori au putut adresa direct intrebari echipei artistice (actori si regizor), intrebari care reflectau vaditul lor interes pentru a intelege procesul de creatie, lamuriri ulterioare in legatura cu subiectul spectacolului sau intrebari in legatura cu invatamantul artistic romanesc, asa cum se desfasoara el in cadrul Universitatii Nationale de Arta Teatrala si Cinematografica "I.L. Caragiale", parte din actorii spectacolelor supuse vizionarii fiind fie profesori ai acestei institutii de invatamant superior (Tania Filip, Adrian Titieni, Florin Zamfirescu), fie proaspat absolventi (Emilia Bebu, Cristina Casian, Florina Gleznea, Sanziana Nicola, Ionut Grama, Emil Mandanac).
Pentru multi elevi, spectacolele vizionate la Teatrul Act au fost primele vazute vreodata. Incidentele nu au intarziat sa apara, unii confundand sala de teatru cu sala de cinema. Au fost spectacole in timpul carora actorii s-au oprit, corectand comportamentul vreunui adolescent prea galagios. "E un lucru greu ce incercati sa faceti aici" a spus asistenta unui mare regizor roman, care insa n-a suportat publicul si a parasit sala dupa nici 2 minute de la inceperea spectacolului.
Si totusi, meniul teatral oferit, pe parcursul unei luni de program, a reusit si convertiri, nu putini fiind elevii care, mai apoi, si-au adus parintii la spectacolele deja vazute, dar de data asta ca platitori de bilete.
Creatorul de teatru
Creatorul de teatru, de Thomas Bernhard, in regia lui Alexandru Dabija, este cel mai longeviv spectacol al Teatrului Act, jucandu-se deja de sapte stagiuni, cu casa inchisa. Un spectacol care a inceput timid, cu o licenta de doar zece reprezentatii, face istorie, fiind unul dintre punctele de reper ale Bucurestiului teatral. Spectacolul in sine este o lectie despre teatru si viata in teatru, despre artist, omul de geniu si lumea marunta si insensibila din jur, preocupata de imediat.
"Ceea ce interpreteaza actorii este intotdeauna fals interpretat. O ipocrizie, domnule. Si tocmai de aceea este teatru. Interpretarea este o prefacatorie. Si noi iubim prefacatoriile interpretate. (...) Teatrul este o perversitate de mii de ani dupa care omenirea este innebunita. Si de aceea este atat de innebunita dupa ea: pentru ca este innebunita dupa propria ei ipocrizie. Si nicaieri altundeva nu poate fi ipocrizia mai mare si mai fascinanta decat la teatru", este una dintre replicile lui Bruscon, rol pentru care Marcel Iures a primit Premiul UNITER pentru cel mai bun rol principal masculin la Gala din 2002.
Daca la sapte ani de la premiera biletele se rezerva si se vand in cel mult doua zile de la anuntarea spectacolului, in 2001, anul premierei, au fost seri in care spectacolul a fost anulat din lipsa de bilete vandute, iar in alta seara din seria primelor zece reprezentatii, spectacolul a fost jucat in fata unui singur spectator. Iar daca acum actorii: Marcel Iures, Valeria Seciu, Constantin Draganescu, Afrodita Androne si Vitalie Bantas iti dau senzatia ca se misca numai in perimetrul a 9 metri patrati, e pentru ca podeaua scenei e neincapatoare spectacol de spectacol, din cauza studentilor Universitatii Nationale de Arta Teatrala si Cinematografica "I.L. Caragiale", pentru care spectacolul e primul seminar al anului universitar.
Teatrul Act - marca inregistrata
Dupa aproximativ 50 de premiere, peste 1.300 de spectacole jucate, turnee in majoritatea oraselor Romaniei, spectacole-lectura, ateliere, intalniri, dezbateri - Teatrul Act a devenit un reper serios care propune spectacole inedite. Avand un board artistic din care fac parte: Marina Constantinescu, Marcel Iures si Alexandru Dabija, orice spectacol care trece de vizionare inseamna succes. A debuta sau a juca sub umbrela Teatrului Act inseamna a primi garantia si certificatul de creator de teatru.
Fara a avea actori angajati, la Teatrul Act au jucat sau joaca cei mai apreciati actori din tanara generatie: Mihaela Sirbu, Vlad Zamfirescu, Gigi Ifrim, Marius Florea Vizante, Serban Pavlu, Andi Vasluianu, Irina Velcescu, Zoltan Octavian Butuc, Ioana Flora etc. Regizori precum Radu Afrim si Gianina Carbunariu si-au inceput ascensiunea profesionala tot in Act.
Pe langa spectacole de teatru, Teatrul Act a fost interesat sa promoveze dramaturgie contemporana, propunand spectacole-lectura ale unor texte deja active pe scenele internationale. Multe dintre piesele care au fost citite si cunoscute gratie programului ACTul Lecturii au fost ulterior montate de teatre precum: Teatrul Odeon, Teatrul National Bucuresti, La Scena - Teatrul Arca etc.
Act-ul are de doi ani stagiune de vara, jucand spectacole pana tarziu in luna iulie si reluandu-le la inceput de septembrie, demonstrand ca teatrul incepe sa fie din nou o alternativa la petrecerea timpului liber, indiferent de anotimp.
Repertoriul Teatrului Act
David Mamet, Neil La Bute, Terrence McNally, Edward Albee - iata cativa dintre dramaturgii jucati la Teatrul Act in ultima stagiune. Teatrul Act nu este insa specializat in dramaturgie americana, iar daca ar trebui sa-i gasim o orientare - aceasta ar fi dramaturgia contemporana. Alaturi de cei enumerati mai sus ii amintim si pe: Thomas Bernhard, Kideki Noda, Evgheni Griaskovet. Dramaturgia romaneasca este si ea prezenta, desi intr-un raport care ii este defavorabil, singurii autori montati pana in prezent fiind Alina Nelega si Radu Macrinici.
Din 2006 repertoriu Act inseamna si Bach, Mozart, Beethoven, Brahms etc., muzica clasica castigand teren datorita unei frumoase colaborari cu studentii Universitatii Nationale de Muzica, concretizata intr-un indraznet festival de muzica de tinuta. Sala a fost dotata de curand cu un pian de concerte nou, iar calitatile acustice deosebite o recomanda ca unul dintre cele mai interesante spatii de profil muzical din Bucuresti - latura neexploatata inca la adevaratul ei potential.
"Ca la Act"
Spatiul Teatrului Act a obligat spectacolele sa aiba o anumita structura: piese cu 3-4 actori, cu scenografie minimala, cu efecte multimedia, cu o durata de aproximativ doua ore. "Ca la Act" a ajuns sa defineasca eficienta artistica prin minimum de mijloace.
Teatrul Act nu se adreseaza numai publicului din Bucuresti. Oriunde a calatorit prin tara, spectacolele sale au familiarizat ideea unei sali mici, cu maximum 150 de locuri. De cele mai multe ori acest spatiu a fost reconstituit pe scena italiana a teatrelor clasice, jucandu-se cu cortina trasa si publicul asezat pe gradene. Iata o solutie pentru un teatru de provincie eficient, economic, de impact si aproape de spectator.
In loc de concluzie:
In cei zece ani de existenta, Teatrul Act a ridicat o generatie de spectatori, fiind spatiul preferat pentru o foarte interesanta si activa generatie de tineri creatori. Prin spectacolele sale, Act-ul a modelat si rafinat gustul spectatorilor, a caror cultura si nivel de asteptare ridica stacheta de la an la an.
RODICA CULCER
Teatrul si puterea
Dupa disparitia lui Aleksandr Soljenitin la 3 august, The Economist l-a omagiat cu o coperta, un editorial si un necrolog pentru ca "a spus puterii adevarul in fata". La materialele amintite, saptamanalul britanic a adaugat si un studiu asupra raporturilor dintre intelectuali - adica oamenii de litere, oamenii de stiinta si artistii - si putere in Rusia, de la Stalin pana la Putin, care demonstra ca Soljenitin nu numai ca nu are urmasi, ci mai este si dispretuit de intelighentia rusa. Putem sa ne bucuram de pe acum ca The Economist nu-si va bate capul probabil sa faca un astfel de studiu despre relatia dintre intelectualii romani si putere, deoarece stim ca va ajunge la concluzii similare: majoritatea oamenilor de litere si de teatru se lasa sedusi de avantajele pe care le ofera puterea, iar cei care indraznesc s-o critice sau sa ameninte pozitiile obedientilor sunt marginalizati.
Tranzitia romaneasca a ilustrat pe deplin acest pattern, iar PSD - in toate formele pe care le-a imbracat din 1990 incoace - s-a bucurat de o clientela considerabila in lumea teatrului, caci a stiut, ca si predecesorul sau, PCR, sa imparta fondurile in functie de afinitati. Nu este, deci, surprinzator ca institutia teatrala direct dependenta de guvern, si anume Teatrul National, a fost si cea care a suferit cel mai mult din punct de vedere artistic, iar momentele sale de glorie creatoare sunt legate de guvernele nepesediste. Spectacolele lui Andrei Serban au fost posibile doar in mandatul lui Andrei Plesu, iar Ion Caramitru nu ar fi putut deveni director si reanima institutia decat sub guvernul venit la putere in 2004. Nu trebuie sa uitam nici hartuirea UNITER in vremea ministeriatului lui Razvan Theodorescu, pentru ca nu si-a desemnat premiantii in functie de recomandarile puterii, totul culminand cu organizarea unei penibile gale teatrale alternative, la care PSD si-a recompensat fidelii; cum nu trebuie sa uitam ca, pe vremea cand a condus Teatrul National, in timpul guvernarii Nastase, Dinu Sararu a incercat sa-l blocheze la nivelul Take, Ianke si Cadar. Nu este deloc - dar chiar deloc - exclus ca, in eventualitatea unui nou guvern PSD, in alianta cu oricine, directorul Teatrului National sa fie din nou schimbat cu un personaj dispus sa dea inapoi ceasul culturii romanesti. Ca si Vladimir Putin, si tovarasii romani au invatat de la Lenin si Stalin cat de important este sa ai de partea ta o cohorta de scriitori, actori si regizori.
Clientelismul in teatru nu este, insa, rezervat regimurilor de stanga: si acum, dupa alegerile locale, prin teatrele care depind de consiliile municipale sau judetene incepe sa sufle un vant al schimbarii. Ceea ce ne intristeaza insa, desi nu ne surprinde prea tare, este ca aceasta dependenta de "pixul" unui ministru sau primar a dus la abdicarea teatrului de la misiunea sa in cetate, iar acest esec nu se datoreaza, in primul rand, actorilor si regizorilor, ci, mai degraba, dramaturgilor. Eliberata de cenzura comunista, cultura romaneasca nu a fost capabila sa produca un Caragiale, desi evolutia societatii si politicii dupa 1989 ar fi avut nevoie de el. Mai mult, atunci cand Alexandru Tocilescu a adus in contemporaneitate Scrisoarea pierduta, Dinu Sararu a scos spectacolul fara drept de apel. Am ramas, insa, fara texte contemporane mari care sa radiografieze monstruozitatea morala a coruptiei si faradelegii postcomuniste. Nimeni nu-i striga astazi puterii adevarul drept in fata, cu exceptia catorva regizori de film.
Nici istoria Romaniei nu a avut darul de a trezi interesul artistilor, astfel incat nu avem piese care sa ne indemne sa reflectam asupra ei, care sa faca ele insele istorie. In schimb, la National, pe vremea lui Dinu Sararu, s-a reluat cu mare pompa Apus de soare! Iar despre un spectacol care sa redea drama umana si tragedia istorica generate de regimul comunist, sa ne cutremure si sa infioare tinerele generatii inca nu am auzit.
Desigur, arta nu e jurnalism (nici jurnalismul, arta), dar rolul teatrului in cetate este incontestabil, iar o cetate in deriva morala, ca a noastra, are nevoie de un teatru care s-o vindece - caci Romania nu se va insanatosi daca scriitorii si artistii o vor lasa pe mana politicienilor. Pentru aceasta, insa, este nevoie ca, mai intai, sa se insanatoseasca intelighentia romaneasca, daca mai poate.
ANDREI CORNEA
"Scena politica"
Limbajul politicii, al politicienilor si al celor care vorbesc despre politica e doldora de metafore din viata teatrului si a spectacolului in general. Politicienii "joaca roluri" si "intra" bine sau rau in rolul respectiv. Ei sunt, deci, "actori" intr-o "piesa" care poate fi o "drama", sau o "farsa", care "se termina fericit" sau "nefericit" pentru unii dintre ei. Uneori asistam uimiti la "un circ". Cate un politician "trage sforile", ca la teatrul de marionete, sau e un "bun papusar". Cutare e "protagonist" intr-o "reprezentatie", altul are, sarmanul, numai un "rol secundar" in partid. Uneori ei "joaca idila" impacarii, alteori "isi cara unii altora pumni" ca intr-o "mascarada". Printre ei, unii "fac acrobatii", altii "fac pe nebunii", altii "fac frumos". Din cand in cand are loc un mare "show", care e "bine sau rau regizat" si pe care "publicul" il "aplauda" sau il "huiduie". Cand nu intelegem prea bine ce se intampla, spunem ca "piesa a fost regizata din umbra". Uneori au loc si "repetitii", ba chiar "repetitia generala" pentru un eveniment politic, de exemplu pentru alegeri. Cand este cazul, se negociaza "in culise". Evenimentele politice sunt "jucate" dupa "scenarii scrise dinainte" si astfel ele apar in "luminile rampei". Uneori chiar se "scriu scenarii sumbre" care pot fi sau nu dezvaluite. Ele vor fi "jucate pe o scena", care e tara sau lumea. Noi asistam la "spectacol", caci suntem "spectatori" si, la alegeri, "ii premiem" sau nu pe "actori", care, la randul lor, vor mai fi sau nu folositi de "regizor" in alta "piesa" sau in alt "act".
Cat despre sintagma generalizatoare "scena politica", aceasta a devenit atat de banala si de tocita de utilizarea continua, incat nici nu o mai luam in seama. E interesant ca vorbim ceva mai rar despre "scena culturala" si mai deloc despre "scena economica" sau "scena sociala". Aceasta arata de fapt si motivul ascuns - sau cel putin unul dintre ele - pentru care tindem sa vedem politica ca pe un teatru: avem impresia ca e o lume falsa - o "mascarada" -, ceva profund neautentic, spre deosebire de lumea economica, de pilda, care e reala. Se intampla in politica lucruri ca "pe scena": "gesticulatie mare", vorbe grave, dar, inapoia scenei, nimic sau aproape nimic nu e autentic. Viata politicii ni se pare a fi dubla: cu o fata fardata, mascata, falsa, indreptata spre noi, care devenim asistenta si "public", si cu o fata reala, necunoscuta, aflata in umbra, in "spatele cortinei".
Impresia de fals o naste insa pe aceea de teama: politicienii "fac scenarii", ceea ce inseamna ca, atunci cand nu mai intelegem evenimentele din jurul nostru, tindem sa credem ca o inteligenta puternica si dispunand de mijloace imense creeaza evenimentele cu un scop numai de ea stiut. Un exemplu: mult timp pretul petrolului a crescut vertiginos si am fost bombardati cu stiri amenintatoare si previziuni sumbre. Sunt anuntate pe toate canalele de stiri criza generalizata si exitus-ul economic si politic al unei lumi pacatoase de a avea prea multe masini, de a aprinde prea multe becuri si de a face dus prea des. Cauzele mari si mici, esentiale si auxiliare sunt descrise in detaliu de "specialisti" si "analisti". Deodata, pe neasteptate pentru "publicul spectator", pretul petrolului incepe sa scada si scaderea continua. Cauzele mari, mici si auxilare au ramas totusi aceleasi. "Specialistii" si "analistii" amutesc. Cum sa nu te gandeste la "un scenariu", un "regizor" si un "spatele cortinei" care explica totul?
Tendinta de a vedea lumea politicii ca pe un teatru este, de altfel, accentuata pana la paroxism de prezenta politicii si a politicienilor la televiziune: ei se misca, vorbesc, actioneaza, sunt activi in spatiul micului ecran; dimpotriva, noi stam inactivi, lipiti de ecran, redusi la simpla reactivitate. Cum sa nu privim totul ca pe o reprezentatie, in care ei se ostenesc si "joaca" pentru noi?
Asadar, cred ca metaforele teatrale vor sa exorcizeze teama noastra de necunoscut si neputinta noastra de a ne controla vietile, circumscriindu-le unui teritoriu mai sigur si mai familiar, unui spatiu al falsitatii, ridicolului si farsei: "e de fapt un teatru" - spunem, intelegand adesea: "e numai un teatru". Intelegem prin asta ca nu-i ceva autentic, tinand de realitatea vietii, care sa trebuiasca a fi luat in serios. E totusi numai "un spectacol" - ne spunem incercand sa ne linistim -, o "parada de masti" la care asistam, asezati comod in fotoliul din fata televizorului. Neputinta si teama noastra sunt convertite astfel, destul de subtil, in conditia, chipurile neprimejdioasa, de spectator. Ceea ce ne ingaduie sa ne si flatam pe noi insine: cum-necum, noi suntem "publicul", noi reprezentam scopul intregii "reprezentatii" politice, noi îi "aplaudam" pe "actorii politici".
E adevarat, avem aici o mica problema: nu putem parasi "sala", daca "spectacolul" nu ne mai place. "Locul" nostru la "circul politic" nu poate fi nici refuzat, nici schimbat, nici abandonat. Putem inchide ochii, daca luminile sunt prea crude, astupa urechile, daca tipetele prea ascutite, dar "reprezentatia" continua oricum, cu noi "in sala". Asa ca poate e mai bine totusi s-o urmarim, desi credem ca nu putem s-o influentam. Mai ales ca, de obicei, platim scump participarea asta nedorita, fie ca ne distram sau nu! De fapt, cu cat "biletul" la "spectacolul politic" e mai nedorit, cu atat se pare ca il platim mai scump...
Nora Iuga - o biografie spectaculoasa
"Eu nu fac parte din categoria scriitorilor care spun ca scriu numai pentru ei. E o fatarnicie in chestia asta. Eu, in momentul cand scriu, chiar ma gandesc la cel care ma citeste. Si, cand imi formulez o propozitiune, chiar imi zic: «Dar oare asta i-ar placea?»".
Nora Iuga (Eleonora Almosnino) s-a nascut la Bucuresti pe 4 ianuarie 1931.
A urmat cursurile Ursulinenkloster - Institutul Catolic de Maici din Sibiu.
"La 13 ani, sigur ca-ti poti imagina orice. Din cauza asta, da, poate a fost usor traumatizant. Insa maicutele nu erau foarte austere, nu ne faceau o educatie spartana. Erau mult mai ingaduitoare, mai democrate, mai generoase. In liceele romanesti domnea o strictete mult mai mare decat la Institutul Catolic."
Licentiata a Facultatii de Filologie, specializarea Germanistica, Universitatea din Bucuresti (1953). I-a avut profesori pe Tudor Vianu si George Calinescu.
"Amandoi erau extraordinari si ne-au dat poate la fel de mult fiecare in felul lui. Intre ei doi erau diferente mari. Vianu era marele pedagog, in maniera scolii germane, extraordinar de riguros, de precis. Cursurile sale nu erau atragatoare, nu aveau verva, dar erau extraordinar de bine fundamentate. Dupa Vianu se putea invata teribil. Dupa nebunul de Calinescu... Calinescu era un spectacol permanent. Acolo primeai totul pe cale emotionala, nimic pe cale rationala. Era in stare sa sara de la Goethe la Leopardi si de la Milton la Flaubert si sa ne duca prin fel de fel de curente literare de care n-auzise nimeni. Daca voiam sa notam ceva, era nenorocire!"
Profesoara de limba germana intre 1954 si 1955. Lucreaza ca bibliograf la Biblioteca Centrala de Stat, in perioada 1955-1969. Din 1969 pana in 1977, redactor la Editura Enciclopedica. Intre 1977 si 1986, jurnalist in revista Volk und Kultur.
Castiga numeroase premii ale Uniunii Scriitorilor, printre care: in 1981, pentru volumul de versuri Opinii despre durere, in 1994, pentru romanul Sapunul lui Leopold Bloom, si in 1998, pentru traducerea romanului Die Blechtrommel, Toba de tinichea, de Günter Grass.
Din 1971 este membra a Uniunii Scriitorilor si membra PEN-Club. Din anul 2000 detine functii de conducere in Uniunea Scriitorilor: secretara a Sectiei de Poezie (initiatoarea Cenaclului Uniunii Scriitorilor "Gellu Naum"), 1999-2002, membra in Consiliul de conducere al Uniunii Scriitorilor, 2002, membra in Biroul Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti, 2002. A tradus din E.T.A. Hoffmann, August Strindberg, Knut Hamsun, Friedrich Nietzsche, Franz Kafka, Ernst Junger, Günter Grass (Toba de tinichea), Elfriede Jelinek, Oskar Pastior, Herta Müller, Aglaja Veteranyi, Ernest Wichner, Paul Celan.
Volume de poezie - Vina nu e a mea (1968), Captivitatea cercului (1970), Scrisori neexpediate (1978), Opinii despre durere (1980 - volum distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor), Inima ca un pumn de boxeur (1982; 2000, editie definitiva), Piata cerului (1986), Cantece (1989), Dactilografa de noapte (1996), Spitalul manechinelor (1998), Capricii periculoase (1998), Autobuzul cu cocosati (2001) - si de proza - Sapunul lui Leopold Bloom (1993), Sexagenara si tanarul (2000; 2004, Polirom - roman distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor), Fasanenstrasse 23 - O vara la Berlin (2001), Lebada cu doua intrari (2004) -, precum si a poemului-roman Fetita cu o mie de riduri (Cartea Romaneasca, 2005 - volum distins cu Premiul revistei Cuvântul).