Călătoria spre adevărul tău

Aniela Cazacu | 15.11.2022

Cum ar fi să găsim drumul spre noi? Să ne cunoaștem dincolo de ce știm. Să ne dăm șansa să ne rescriem povestea. În cuvintele noastre.

Pe aceeași temă

Povestea noastră începe demult. Timpuriu, încă din primele momente de viață, și continuă în primii ani, când încă nu avem cuvinte, dar absorbim totul prin porii trăirilor noastre, stocăm memorii afective în subconștient, acolo de unde doar în corp le mai putem identifica ulterior.

Povestea ne începe chiar mai devreme, din pântecul mamei, din timpul în care prin sângele ei în corpul nostru s-au pus semințe de trăire. Și de mai devreme chiar, căci prin genele noastre purtăm memoria strămoșilor noștri și ducem mai departe moștenire rănile și victoriile lor.

Povestea noastră, a fiecăruia, se conturează apoi în sânul familiei noastre, unde învățăm să fim. Acolo găsim mediul pentru a ne forma în ceea ce știm că suntem. Și este hotărâtor pentru sănătatea noastră psihică, emoțională și fizică. Acolo învățăm dacă viața este un loc sigur, dacă putem avea încredere, dacă putem să ne simțim în siguranță alături de ceilalți, conectați, iubiți, acceptați pentru ceea ce suntem, în contact cu sinele nostru autentic, încrezători în noi, în ceilalți, în lume ca loc primitor sau… dimpotrivă. Experiențele timpurii pot să ne facă să descoperim o lume ostilă, pentru care învățăm diverse mecanisme de a face față: ne deconectăm de noi, ne amorțim, ne închidem inimile și fugim de a mai fi vulnerabili, iar viața ni se construiește pornind din acest punct.

Nu avem copilării perfecte, majoritatea am fost crescuți de părinți ce au purtat cu ei propriile răni, neștiință, limitări impuse de o societate cu multe nereguli, deci mulți dintre noi ne găsim traumatizați, într-un fel sau altul. Fie ne simțim copleșiți de diverse frici, fie nu găsim sensul pentru care trăim, avem un gol interior ce nu poate fi umplut cu nimic din exterior, ne simțim deconectați de propriul corp, nu ne trăim autentic viața, căutăm ceva, dar nu știm ce și ne simțim sleiți de puteri, fugim în consum de tot felul, în comportamente compulsive, în dependențe de tot felul. Alergăm, căutăm ceva, simțim neîmplinire, ne satisfacem plăceri, dar suntem tot mai nefericiți.

Adesea facem tot ce știm, tot ce am învățat, tot ce societatea ne spune că trebuie să facem și totuși ne găsim tot mai triști, rătăciți, înstrăinați, singuri, cu o sănătate fizică care ni se degradează și în pragul dezechilibrului psiho-emoțional.

Umblăm prin viață cu rănile la vedere. 

Adesea ele sunt vizibile pentru ceilalți. Invizibile sunt pentru noi, cât timp rămânem deconectați de noi, de ce simțim, inconștienți și adormiți în suferința noastră.

Răniți fiind, rănim. Ne rănim pe noi și pe cei din jurul nostru. Ne proiectăm fricile, suferințele pe cei care se întâmplă să ne țină oglinda, adesea, cei care ne sunt cei mai apropiați.

Apoi regretăm. Știm cum se simte suferința. De ce o producem noi altora?

Adesea, nu ne dăm seama, reacționăm fără să vrem în feluri de care nu suntem mândri. Nu înțelegem. Ne pedepsim. Ne închidem. Fugim. Ne anesteziem. Ne deconectăm și mai mult, pentru că doare. 

Când tot ce avem nevoie cu adevărat să facem este să ne regăsim drumul înapoi spre noi. Să ne reconectăm cu tot ce, de-a lungul timpului, am separat de noi, ne-am disociat ca să ne protejăm. Pentru că a durut. Și încă doare.

Doar că nu putem fugi la nesfârșit. 

Nu putem să ne trăim pe noi, viețile noastre umblând prin viață ca fantome. Vine un moment când vrem să ne oprim. Sau când viața, printr-o criză de un fel sau altul, ne oprește și, cumva, ne obligă să ne uităm. Să vedem, să ne vedem.

Nu putem trăi cu adevărat decât când ne-am reîntâlnit, acceptat și reconectat cu noi. Cu toate părțile din noi. Chiar și cu cele care dor. Mai ales cu cele care dor. 

Nu ne putem ascunde de noi și să avem pretenția că ne trăim viața. Reușim cel mult să supraviețuim. Ajungem să umblăm prin viață goi, flămânzi și obosiți de propria existență, căutând fără succes să umplem vidul. 

Rupți de noi, fără să facem acest drum spre a ne întâlni, fără efortul de a fi curioși, blânzi și răbdători cu tot ce s-a adunat în universul nostru interior de-a lungul timpului, ne privăm de șansa de a ne trăi timpul vieții noastre. 

Ne privăm de viața noastră. Și adesea nici nu ne dăm seama. Doar simțim că alergăm fără să ne putem opri, fără direcție, fără rezultat. Simțim că nu ne găsim locul, deși atâtea locuri din lume ne-au devenit atât de accesibile. Mai puțin știm cum să locuim acel loc din noi care ne e atât de străin, pentru că nu știm cum să-l explorăm.

Simțim că avem mai ușor ca oricând răspunsuri la atâtea întrebări, iar în noi evităm întrebările. Pentru că ne temem de răspunsuri. Ne temem să adâncim explorarea. Ne temem să nu deranjăm ordinea. Deși știm, adânc în noi, că ea doar acoperă multă dezordine și dezorganizare. Dar preferăm aparenta așezare haosului real.

Alergăm, alegem să ne ținem ocupați cu iluzia că avem de făcut, suntem de folos, avem treabă, suntem importanți, nu avem timp să stăm. Nu ne putem opri. Sau dacă o facem, ce avem de făcut cu tot ce găsim acolo? Dacă facem liniște și auzim gălăgia din noi, apoi ce?

Dacă ne oprim din a reacționa, ce facem cu tot acel tumult, ce facem cu acel impuls?

Dacă ne oprim din a repara, în jur, situații, probleme, pe alții, ce altceva să reparăm?

Dacă nu reacționăm în afară, ce facem cu toată neliniștea din noi? Unde să exprimăm furia, durerea, tristețea?

Cum ar fi dacă ne-am opri? Cu simpla intenție de a sta, a privi, a asculta. 

Cum ar fi dacă, oprindu-ne, ne trezim? Trezindu-ne, ne dăm șansa să vedem cu adevărat. Să ne vedem așa cum suntem ca să avem cu adevărat o șansă de a ne trăi pe noi și nu să fim consecința a tot ce ne-a rănit. Iar de rănit, într-un fel sau altul, mai mult sau mai puțin, toți suntem răniți.

Cum ar fi să găsim drumul spre noi? Să ne cunoaștem dincolo de ce știm. Să ne dăm șansa să ne rescriem povestea. În cuvintele noastre. Să reevaluăm legăturile făcute. Să dăm alt sens poveștii noastre. Să vindecăm inimile noastre. Să le ținem spațiu pentru trăire. Exact așa cum vine. Cu curajul de a rămâne acolo, martor blând, cu compasiune pentru ce doare. Cât doare. Până când nu mai doare. 

Apoi, să plantăm flori pe acel loc care poartă amintirea acelei răni. Să hrănim creșterea lor cu blândețe, cu răbdare, cu grijă, cu iubire, cu compasiune, cu această conexiune afectuoasă cu acea parte vulnerabilă care a avut atâta nevoie de atenția, prezența și grija iubitoare ale noastre.

  • Cum ar fi dacă am umbla prin viață treziți la această posibilitate de a ne regăsi legătura cu noi, cu adevărul nostru intim, cu inima noastră? 

  • Cum ar fi dacă am alege să trăim, nu doar să supraviețuim? 

  • Să ne alegem conștient răspunsurile, nu doar să reacționăm? 

  • Cum ar fi dacă am simți că viața ne aparține, că răspunsurile sunt în noi? 

  • Cum ar fi dacă într-o lume care doarme, noi am găsi drumul spre a ne trezi? Și trezindu-ne, aprindem lumina în jur, în cei cu care relaționăm, pe care îi iubim, alături de care trăim?

Doar atât, oprește-te și întreabă-te. Apoi ascultă.

Călătoria ta de vindecare începe cu acest răspuns. Tu poți fi eroul ei. Nu este o călătorie decât pentru cei curajoși. Tu, dacă citești aceste rânduri, poate ai păstrat întrebarea și ai găsit în tine curajul. Și puterea de a porni pe acest drum. 

Este unul provocator, fascinant, copleșitor, frustrant pe alocuri. Poți să-l faci singur, dar nu este obligatoriu. Poți cere ajutor, însoțire. Nu e o dovadă de slăbiciune să fii ținut de mână când treci prin zone de întuneric sau când nu știi pe unde să o apuci. Nu trebuie să fii singur. Doar cere. În calea ta vor apărea ajutoarele de care ai nevoie. 

Cândva, la rândul tău, vei fi o lumină și o mână întinse altcuiva pornit pe drum.

Îndrăznește! Călătoria ta este începutul unei aventuri. Iar tu ești un erou. Eroul ei. Eroul vindecării tale. Chiar dacă acum nu te vezi așa.

La capătul călătoriei tale de vindecare, te vei vedea. Pe tine! Așa cum ești! Așa cum n-ai știut că poți fi! Întreg! //

Aniela Cazacu este un om aflat în călătoria vieții. Inspiră, însoțește și oferă spațiu pentru vindecare celor aflați în călătoria lor de evoluție, prin cunoașterea și experiența de 17 ani ca psiholog clinician și psihoterapeut.

Poate fi găsită pe Facebook: Aniela Cazacu Psychotherapist,

www.psihologaniela.ro.

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2023 Revista 22